Frunze veştede înăbuşeau paşii mărunţi ai omului cu pălărie neagră. De la celălalt capăt al străzii se apropia, cu multă precauţie, omul cu vrabia.
- O vindeţi ? Nu vă supăraţi, spuse cel cu pălărie.
- O plimb, nu mă supăr. Dar de ce întrebaţi ?
- De vrăbiuţă!
- Într-adevăr, e vrabia mea. Omul o mângîie cu afecţiune.
- Cam ce vîrstă are ? Dacă, bineînţeles, nu sunt prea indiscret.
- E majoră. Dar dumneavoastră ?
- Eu merg în continuare pe 2011 spre 2012.
- Drum bun !
- Mulţumesc ! O ţineţi în captivitate ?
- Are camera ei !
- Şi dumneavoastră unde mai staţi ?
- Colţ cu Piaţa Mare vizavi de statuia lui I.C. Cuza.
- Mănâncă lapte ?
- Cine?! A, nu, domnule, laptele îl bea fiică-mea. De ce vă interesează ?
- Iubesc frumosul. Şi eu am o cioară !
- Şi unde este ? O aveţi asupra dumneavoastră ?
- Nu. O ţin în libertate deplină. Momentan e pe gard.
- A, da, o văd. Ce neagră e !
- Parcă a dumneavoastră e mai albă ! De fapt nu culoarea contează‚ ci caracterul ! Imi place, ce mai‚ o cumpăr!
- Ce vă face să credeţi ?!
- Mi-a spus nevasta azi dimineaţă: „Gogonel, dragă, mai cumpără şi tu ceva păsări, că m-am săturat de gogonelile tale !“
- Şi?
- Cât ceri pe ea ?
- N-o vând, e amintire de 1a soacră- mea.
- Iţi dau o sută pe ea .
- Şi eu ce mă fac fără soacră ?
- Treaba dumitale. Vorbeam de pasăre. Cât valorează ?
- N-are importanţă.
Cioara elimină câteva sunete răguşite, le întoarse spatele şi-şi luă zborul, dar reveni după scurt timp pe acelaşi loc de pe gard.
- E dresată ? întrebă omul cu vrabia.
- Bineînţeles. Mănâncă numai când îi dau eu. In rest se descurcă singură.
- Şi cum aţi reuşit ?
- Prin telepatie.
- Cred că i-ar plăcea nevesti-mii. E înnebunită după aşa ceva…
- E cocoş !
- Cum să fie cioara cocoş ?!
- Păi am surprins-o peste… mă-nţelegeţi…
- Vreţi să spuneţi că e mascul ?
- Da! Şi cocoşii sunt norocoşi. Au soaţe blonde.
- D-alea cu multe genţi !
- Exact !
- Se omoară nevastă-mea după ele ! Uite ce e‚ omule. Hai să facem o afacere. Eu îţi dau vrabia mea şi dumneata îmi înmânezi pasărea dumitale.
- Parcă spuneai că n-o vinzi !
- Nici n-o vând; o dau la schimb !
- Bine, dar eu ce mă fac fără cioară ?
- Te obişnuieşti şi cu vrabia că-l simte pe omul care-o iubeşte şi-o hrăneşte !
- Inteligent animal, spuse bărbatul bătându-l încântat pe umăr pe celălalt.
- Bine! Uite-ţi vrabia.
- Ai şi instrucţiuni 1a ea ?
- Nu‚ dar e simplu. Dimineaţa o cană cu ceai, biscuiţi şi puţin rom. Apoi o cafea tare şi fără zahăr. Prînzul la 2:30 fix- nu mai târziu, că devine nervoasă. După-amiază somn, trei-patru ore. Seara îi dai drumul la club. Dar să fii atent să nu se-ntoarcă târziu că începe să viseze mălai.
- Înţeleg.Totuşi e cam complicat. Cu cioara era mai simplu… Da’ acum gata. Ei, să fie cu noroc. Bate balma!
Omul care agonisise vrabia se-ndreptă spre sud, iar celălalt spre gard. Se apropie de cioară şoptindu-i vorbe dulci, dar când să pună mîna pe ea pasărea îşi luă zborul. Incitat, omul sări gardul alergând printr-o plantaţie de căpşuni privind mereu în sus până când se trezi într-o pivniţă.
„ Scuzaţi” spuse el, ieşind afară şi alergând mai departe. Cioara zbură cât zbură, apoi se opri pe un gard. Şi anume pe acelaşi loc ca la început.
De la celălalt capăt al străzii se apropia prudent omul cu vrabia. Pasărea mergea ţanţoşă alături, cu o îngâmfare ca de curcan. Se opriră lângă gard şi omul îi dădu să mănânce nişte boabe dintr-o pungă de hârtie maronie. Boabele erau foarte mari, cam cât o minge de tenis. Cel cu cioara privi uluit. Vrabia crescuse foarte mult. Era aproape cât o găină. Se putea mânca din ea o săptămână întreagă: ciorbică, fripturică, aripioare în aspic, pulpe la cuptor, creier pane, ficăţei la tavă etc.
- O vindeţi? Nu vă supăraţi, zise cel cu cioara, salivând.
Cel cu vrabia nu-i răspunse. Merse mai departe pe drum, însoţit de dodoloaţa înaripată.
Cioara scoase un ţipăt îndurerat de pe gardul său.