După aceea era necesar un Referendum cu privire la forma statului. Este uşor de pronosticat ce ar fi ieşit: republica. În prezent, avem un fel de republică semi-prezidenţială. Cu privire la alegerea preşedintelui prin vot direct şi universal, au existat diverse păreri. Unii au criticat ideea că la vot participă mulţi cetăţeni total neinformaţi , victime sigure ale manipulatorilor politici. De unde să ştie o mare masă de oameni care este adevărul cu privire la cea mai bună cale de condus o ţară ? Adevărul nu se stabileşte prin vot.

Pentru a hotărî drumul unei naţiuni, sunt necesare minţi luminate. Oameni cu dotări şi calităţi deosebite. Aceştia constituie o minoritate. Mulţimea ar trebui să-i lase pe ei să hotărască. Substratul acestei probleme este dilema dacă democraţia este cea mai bună cale pentru a organiza şi conduce societatea sau nu. Expresia lui Churchill potrivit căreia democraţia este plină de defecte şi imperfecţiuni, dar că nu există o altă formă mai bună, nu are întotdeuna confirmare practică.

Rusia sau China n-au fost şi nu sunt ţări cu democraţie internă. La noi în ţară s-ar putea ca tocmai un regim monarhic să asigure democraţia. În prezent monarhia este imposibil de restaurat. Atunci ? Poate că ar fi bun şi un preşedinte autoritar. Categoric că ar fi bun, dacă omul- preşedinte s-ar ridica prin poziţia şi atitudinea sa deasupra partidelor. Dar iată că în practică nu s-a gasit un astfel de om.

Traian Băsescu este departe de aşa ceva. Mafioţii lui sunt buni iar mafioţii altora sunt răi. Chestia asta a devenit clară pentru toată lumea, cred eu. Ceea ce mă nelămureşte este adeziunea unor intelectuali de marcă la comportarea lui. Mă refer la oameni pentru care eu am o deosebită consideraţie : Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi mai sunt două trei nume.

Să fie oare aceştia convinşi că Traian Băsescu se va poziţiona altfel de aici încolo? Nu ştiu. Dar prin creditarea unei mitraliere de vorbe fără noimă numită Boc , a făcut un gest ireparabil. Măsurile de strangulare a economiei pe timp de criză sunt inacceptabile (dar le acceptăm uitându-ne cu gura căscată la discursul imbecil al actualului prim-ministru pus de Băsescu).

Faptul este benefic pentru a-mi confirma convingerea că pe net sunt şi lucruri bune. Şi mă mai ajută să-mi treacă dezgustul provocat de abjecţiile de top ale unor bloggeri, trei la număr, care şi-au făcut un scop în viaţă din atacuri contra mea şi a lui Alex Leo Şerban.

Dacă aceşti bloggeri ar avea postări interesante şi frumoase nu prea ar fi nimic de zis; s-ar putea trece uşor cu vederea că şi-au făcut o plăcere din critici absurde şi stupide la adresa mea. Trebuie să aibă şi ei ce să scrie pe blogurile lor şi libertatea de exprimare nu este îngrădită.

Nişte pompieri militari erau eliberaţi în week-end din cazarmă şi se duceau la restaurantul apropiat unde-i snopeau în bătaie pe clienţii localului. Fiind reclamaţi la comandantul unităţii de către patronul restaurantului şi de un grup de clienţi, li s-a răspuns: „Nu vă gândiţi ce viaţă tristă au aceşti oameni, asta e singura lor plăcere !”. Da, toată treaba era justificată.

„Pompierii” în cauză sunt şi ei izolaţi, unul în America, altul în Canada şi cel de-al treilea într-o cameră supusă radiaţiilor dintr-un institut din ţară. Li s-a pus pata pe cineva după cum am arătat mai sus şi se dau în bărci pe net. De fapt, de la retragerea lui Alex Leo Şerban din blogosferă nu mai primesc veşti de la şturlubatecii respectivi şi e mult mai bine pentru că eu nici nu-i citeam.

Ce-ar fi să frecventez blogurile proaste? Nu, nu îmi face nicio plăcere şi în plus prostia se transmite. Chiar şi prin internet. Iar prostul te atrage la nivelul lui şi te bate cu experienţă. Să revenim la lucruri plăcute: vă invit să vă delectaţi cu blogurile lui El Desdichado şi Radu Paul Mircescu

Sunt multe aspecte descrise în articol: o evoluţie a ideilor şi atitudinilor lui Nicolae Breban atât în comunism cât şi-n perioada actuală, relaţiile autorului Trădării criticii cu personalităţile literare ale perioadei şi poziţiile lui faţă de aceştia.

Şi pentru că suntem pe Internet trebuie să caut esenţa problemei în cuvinte cât mai puţine, după cum spunea Mircea Badea: „Haide frate, bagă repede, ia-o pe scurtătură că n-am timp…” (solicitantul respectiv fiind în realitate grăbit spre vreo petrecere cu manele sau să se uite la Ţociu şi Palade !). Gheorghe Grigurcu (ce nume lung mai are şi acesta!) se întreabă la un moment dat: „E adevărat că Breban a jucat tenis cu generalul Pleşiţă ?”

Grigurcu demonstrează prin situaţii concrete că Breban avea relaţii bune cu mulţi sus-puşi comunişti şi că în realitate aprecia acel regim, deşi o făcea într-un mod destul de greu de descifrat. Dar cum este Nicolae Breban în prezent , apropo de ideile din cartea lui Trădarea criticii ?

Răspunsul poate fi găsit în ceea ce scrie Breban despre două din vocile cele mai importante de la Europa liberă, astfel : „Mai ales scrierile Monicăi Lovinescu, publicate cu pompă de Editura Humanitas şi comentate de N. Manolescu ultra-elogios, nediferenţiat, ocolind falsurile şi uneori chiar minciunile care care se etalau pe zeci de pagini…”

Şi Grigurcu remarcă: „Cuvinte rele, injuste. Nu ştim exact care ar fi „falsurile” şi „minciunile” avute în vedere, dar nivelul paginilor scrise de Monica Lovinescu ne îngăduie a le aprecia hotărât în afara insinuării că ar fi fost preţuită doar ca fiică a lui E. Lovinescu”.

Şi mai departe Grigurcu spune: „În fond, Nicolae Breban e surprinzător de tolerant cu comunismul. S-a înduplecat, într-un chip mai curând convenţional, a-l repudia, însă nu întârzie a se arăta îngrijorat de tentaţia „absolutizării răului” respectiv, pe care declară că n-o înţelege.”

Se mai precizează că din topul popularităţii mai fac parte, în această ordine, grupul de umor Divertis, Cătălin Măruţă, matinalii Răzvan şi Dani, Dan Negru, Mircea Badea, Mihaela Rădulescu, Andreea Marin, Cabral şi Mircea Solcanu, Mădălin Ionescu şi Gabriela Cristea.

Îl urmăresc deseori pe Mircea Badea. El are o prestaţie foarte inegală. Dar uneori este strălucitor şi anume atunci când se ocupă de clanul parveniţilor de Dorobanţi sau a celor care frecventează clubul Bamboo. Sunt antologice relatările sale despre tipul care-şi spăla limuzina Ferrari cu o găleată în parcare, despre faptul că Florin Călinescu îşi conduce maşina Porsche în şlapi, sau despre încercarea lui Becali de a-şi repara uşa lovită a Maybach-ului său cu o rangă; cum şi-a scos bogătaşul Ţânţăreanu o măsea cu o sârmă legată de clanţa uşii.

Datele de mai sus le-am obţinut de pe blogul lui visurat. Conflictul mi se pare neinteresant, după cum a spus şi Mircea Badea în emisiunea lui de duminică 24 ianuarie 2010. Cred că este primul caz în care un blogger este acţionat în instanţă pentru scrisul său de pe blog.

Apoi iţi pui ochii pe un apartament sau două şi pe o tipă mişto marca Bamboo. Restul vine de la sine. Văzând că e aşa de simplu, am încercat şi eu. Fiindcă unii spun că obţin 11.000 de euro pe an, alţii vreo 20 de euro pe lună. Ei bine, m-am lămurit.

Am fost neîncrezător şi am înţeles că numai încercând personal metoda mă voi dumiri ce şi cum. Aşa e. Se pot câştiga bani pe net. Eu în trei luni am câştigat 2,57 euro. Mai am de pus restul de bani şi-mi cumpăr un Audi.

O problemă a succesului este traficul.Dacă ai sub o mie de vizitatori unici pe zi nici să nu te gândeşti la câştig.

Dacă eşti afiliat cu blogul la o revistă cum e Caţavencu, sau dacă eşti Mircea Badea, ai traficul asigurat. Mult mai mare de o mie de vizitatori unici pe zi. Dacă nu, nu.

Eu am încercat multe metode, de la cunoscutul AdSense la AdToll, AdBrite până la Amazon Affiliate. Am constatat că la toate se câştigă extraordinar de bine şi poţi să te duci să-i arunci şefului dosarele-n cap (să se spele cu ele !); există o condiţie : să ai trafic mare. Aşa ca zoso, visurât şi alţi câţiva.

Mă refer la bloggeri care nu au un suport esenţial de la un cotidian sau post de televiziune. Cum obţine zoso de exemplu acest trafic necesar şi mare este pentru mine un mister mai adânc decât secretul piramidelor. Unii şuşotesc că foloseşte nişte tertipuri.

Aceşti realizatori caută o poveste. Întrebarea este de ce nu se organizează concursuri de scenarii originale, sau de ce nu scriu ei ceva nou ? De ce se reciclează eternele poveşti? Vremea pe care o trăim este plină de evenimente surprinzătoare.

Oare de ce nu se găsesc mari creatori (sau chiar mai mici) în literatură sau în film, care să descifreze direcţia în care se mişcă omenirea în general şi arta în special? Sunt multe voci care spun că romanul va dispărea. La film nu e problemă, că se va extinde tehnica 3D. In mod sigur filmele porno 3D vor avea un mare succes comercial (deşi eu cred că vor arăta ca nişte filmări de operaţii de apendicită).

Sau se vor realiza ecranizări întitulate: „Romeo şi Julieta din material plastic”, „Iosif şi fraţii săi marţieni”, „Război şi pace pe Lună” sau „Hamlet în Cosmos”. Există însă destule personaje actuale care pot fi surse de inspiraţie pentru scrierea unor cărţi ale epocii noastre.