Mofturi de ochelarist

Mulțumesc lui Diana Daniela Macovei pentru recenzia făcută cărții mele ”Instituția”.

Recenzie „Instituţia” de Ioan Suciu

·         Diana Daniela Macovei

·         BeletristicăLiteratura RomânăRecenzii cărți

·         March 7, 2016 7:38 pm

·         0

 

Sibianul Ioan Suciu şi-a început activitatea literară în anul 1979, debutând cu proză în România Literară. De-a lungul timpului colaborează cu revista literară Viaţa Românească, Urzica, Lucifer şi Luceafărul. Scrieri de-ale sale sunt publicate în revistele online Respiro şi Egophobia. În format tipărit au fost publicate: Vânătoare de roboţi, Cu zâmbetul pe buze, Trei sute de trepte, Candelabrul galben, Omul de fier, Instituţia.

Romanul Instituţia tinde a fi o frescă a societăţii umane, în plan principal, şi apoi o reflecţie a societăţii româneşti, în plan secundar. Acţiunile şi evenimentele sunt ca un film de un umor negru, cu un sarcasm dur, dus la extrem. Dacă nu te simţi parte integrantă a Instituţiei de la început, fii fără grijă, mai mult ca sigur îţi vei găsi locul pe parcurs. Sunt situaţii pe cât de hilare la suprafaţă, pe atât de amare în esenţă.

Personajul Arsenie este cel nominalizat pentru a întruchipa fiecare situaţie din viaţa majorităţii, precum şi stările aferente. Angajat al Instituţiei (un loc care poate fi substitutul oricărui loc de muncă) încearcă să înţeleagă care este rolul lui acolo, ce aşteptări are superiorul lui, Haralambie, de la el, şi nu în ultimul rând, cum trebuie să se comporte cu Directorul Sisoe. Mereu confuz, nereuşind să-şi înţeleagă sarcinile pentru a ţine pasul cu ceilalţi, îl găsim pe Arsenie tot timpul la limita dintre coşmar şi nebunie, fără nicio şansă de a se dezmetici.

Tot timpul alert (se trezeşte dis de dimineaţă, face câteva mişcări de aerobic, sare în costumul de muncă pentru a prinde un autobuz plin şi asudat cu semeni din aceeaşi categorie), Arsenie parcă joacă rolul unui ventriloc dezarticulat pentru care orice acţiune, orice vorbă este identificabilă păpuşarului, rolul ventrilocului fiind aceea de execuţie maşinală.

Orice gest al său, însăşi statul pe loc, pare în ochii celorlalţi o sfidare, orice acţiune întreprinsă, este interpretată ca un gest de revoltă; eşti supus? înseamnă că eşti leneş şi nu vrei să te implici în făurirea de lucruri grandioase; te implici şi vrei să faci o treabă bună? înseamnă că eşti un spion infiltrat care urmăreşte denigrarea conducerii.

Instituţia este identitatea mulţimii confuze, a conducerii abuzive şi indecise, a valorilor recunoscute post mortem. Acest roman este ca o provocare pentru orice cititor, o provocare în a înţelege personalitatea lui Arsenie, a oamenilor din jur şi a Instituţiei în care lucrează. Prin acest roman, Ioan Suciu tinde să te provoace a-i înţelege dedesubturile.

( http://goodread.ro/recenzie-institutia-de-ioan-suciu/  )

 

La revoluția din 1989 am fost convins că am scăpat de un coșmar: că niciodată România nu va mai fi condusă de un dictator cu ajutorul Securității. Înființarea partidelor politice era o garanție foarte solidă că nimeni nu va putea concentra vreodată într-o singură mână puterea. În timpul marșurilor de antrenament oengistic în care un anume Claudiu îi purta pe tinerii frumoși și liberi prin oraș în stânga și-n dreapta, din Militari până-n Balta Albă și prin toate bălțile, precum Moise prin deșert pe evrei, o lozincă mi-a dat fiori reci (pe spinare): ”Toate partidele – aceeași mizerie!” Iată că în prezent țara este condusă de un președinte (R2-D2) ajutat de serviciile secrete, iar în Parlament toate partidele (aceeași mizerie) și-au dat mâna pentru a susține un guvern cioloș-cocoloș-gulaș de ”tehnocrați”. În esență, la fel ca înainte de 1989.

Cartea ”Instituția” poate fi găsită la  librăriile Cărturești  și Open Art.

 

     
Când Haralambie reveni drept în scaun, Arsenie se sperie: șeful lui avea cap de porc. Din gulerul cămășii albe a lui Haralambie ieșea râtul și capul unui porc, cu botul proeminent și nările mari și cărnoase; ochii erau mici și răutăcioși, iar urechile erau mari ca două foi de varză albe și grase, străbătute de vinișoare roșii; în creștet avea niște smocuri de păr negru ca niște perii de ghete așezate cu firele-n sus.

Editura Tracus Arte mi-a tipărit romanul ”Instituția” ! Mulțumesc scriitorului și editorului COSMIN PERȚA !

Un absurdist fără ezitaţiune

        Felix Nicolau

După absurdul plin de vervă din Candelabrul galben, Ioan Suciu revine cu Omul de fier (Editura Karth), parafrază parcă a filmelor regizorului polonez Andrezj Wajda despre muncitorii din perioada comunistă. Situaţiile din carte nu sunt foarte diferite de cele regizate de cineastul polonez şi nici abordarea. Absurdul rămâne marca distinctivă a prozatorului, dar în cheie kafkiană acum, adică mohorâtă şi (auto)incriminatoare. Frazele şi propoziţiile sunt distribuite cu zgârcenie. Intenţia este de a crea atmosferă cu ajutorul unei scriituri inteligente şi eficiente, fără excesele barochiste şi retorico-culturale care ne caracterizează pe noi, sud-americanii balcanici.

O primă proză scurtă este chiar Omul de fier şi nu se referă la muncitorimea din metalurgie, ci la un amărât de funcţionar cu nervi de oţel. Mai mult de atât, o aură de sfinţenie pulsează în jurul umilei făpturi, ceea ce-l apropie de arhetipul lui Sfântul Mitică Blajinul, proteguitorul arhivarilor. Onomastica grecizată sau cel puţin desuetă indică un contrast între bunul-simţ al omului modest şi fandoselile parveniţilor, aşa cum la fel de bine poate sugera o educaţie demodată, precum a lui Spirache Necşulescu, din Titanic Vals, într-un context barbar, fără maneră.

Calistrat ascultă orbeşte orice ordin venit din partea orişicui şi are parte de o ierarhie supraetajată, cu şefi peste şefi, de care el habar n-are. O blondă năvăleşte în biroul lui şi-i spune să mute şifonierul de acolo la etajul 11. Când se întoarce, mai găseşte doar prezervativele experimentate de un angajat pe sus-numita blondă. Pe holuri face cunoştinţă cu un fel de boschetar, Pitpalac, cu care are parte de noi aventuri instituţionale. De exemplu, la o coadă uriaşă în faţa uşii directorului cei doi prăjesc ouă la un aragaz de voiaj, iar odată pătrunşi în biroul directorial, aleargă cu fotoliul după fundul şefului, în timp ce acesta vorbeşte patetic la telefon. Până şi folosirea intensă a pronumelor „el” şi „ea” este o marcă a depersonalizării, deşi iniţial aduce cu o defecţiune stilistică. Aberaţiile nu mai contenesc: interviuri ciudate, striptease-uri inopinate, în timpul cărora Calistrat îşi sacrifică pantalonii pentru a învălui ruşinea damei care făcuse sex pe biroul lui, apoi acest funcţionar model, fără vreo urmă de revoltă sindicală (asemănător bravului soldat Svejk, deşi nu naiv, ci plin de simţul răspunderii), ajunge să-l salveze pe director din clădirea cuprinsă de flăcări, cărându-l pe umăr, deşi împlătoşat cu o armură grea, în care fusese băgat pentru o şedinţă foto instituţională.

Bineînţeles, toate gesturile şi întreaga recuzită se pretează la interpretări, întrucât ele funcţionează ca simboluri. Omul de fier este o parabolă despre societatea noastră corporatizată şi depersonalizată prin spălare pe creier.

Obsesia are un start tonic, cu Inocenţiu (alt nume predestinat) care intră în concediu. Pe drumul spre casă dă foc la un coş de gunoi, umblă dezinvolt printre maşini, aruncă petarde lângă nişte femei, toarnă o halbă de bere peste sânii unei chelneriţe şi îi fură rebusul unui bătrân. După această criză de anarhism adolescentin, urmează partea ispăşirii. Inocenţiu îşi zideşte geamul de la baie şi înlocuieşte uşa cu una de fier, de temniţă. Invită la el acasă un procuror pensionat, Ciomag, care are sarcina de a-l chinui suplimentar. De Ciomag scapă cu greu nevasta lui Inocenţiu, prin alertarea poliţiei. Dar automortificarea continuă cu afişarea în bucătărie a unei liste cu alimente interzise.

Ceva din umanitatea autentică mai persistă în aceste fiinţe robotizate. Conştiinţa, însă, se manifestă bizar, în regim sado-maso: mai întâi comiţi cu intenţie clară o serie de „păcate”, ca să ai ce ispăşi după aceea. Aberaţia penitenciară e împinsă dincolo de Kafka, până spre asumarea vinei şi autopedepsirea în genul lui Orwell din 1984. Doar că latura masochistă este mult accentuată aici. Cum nu există presiune exterioară − vreun partid cu ideologie barbară şi perversă −, deducem că cetăţeanul ce duce o viaţă fără sens caută o viaţă de suspans religios, aproape, căreia îi şi creează o motivaţie psihologică şi morală.

Această flagelare anapoda are rol de revigorare imorală. Este ca la Laurence Sterne, unde protestanţii îi acuzau pe catolici că se spovedesc prea des („curăţarea hornului”) şi nu apucă să conştientizeze păcatul. Cam aşa şi cu Inocenţiu: după ce ispăşeşte, se duce ţintă într-un parc ca să poată viola în tihnă vreo femeie singură.

Poveste din port descrie lumea muncitorilor de la „Fabrica de paturi rabatabile”, unde angajarea se face printr-un soi de exerciţiu de creative writing: candidaţii sunt plasaţi în faţa unui monitor şi li se spune să scrie timp de 6 ore, însă nu şi ce să scrie.

Aşadar, absurd bazat mai ales pe inadecvare şi pe reliefarea perversiunilor psihologice. Dar e şi o evidentă sugestie de prostire generalizată. Absurdul autentic regizează situaţii încâlcite, imposibile, dar care nu le descurajează pe viitoarele victime. Ioan Suciu este un absurdist extremist ce împinge ciudăţeniile în ridicol. Dar nici vremurile nu mai permit fineţuri, subtilităţi. În literatura noastră, cel mai adesea bizantinizată ori jos-balcanizată, o astfel de apariţie e oxigenantă.