Fraţii Sisters – de Patrick deWitt
Este o carte foarte captivantă. Aventurile fraţilor Sisters (e ca şi cum ai spune “surorile Brothers” ) în perioada în care mulţi căutători de aur s-au îmbogăţit în America. Fraţii au norocul să dea peste un lichid miraculos care dizolvat în apă face vizibile grăunţele de aur de pe fundul albiei unui râu. Eli este un bărbat mai sensibil şi mai uman decât fratele său Charlie. Dar amândoi sunt nişte asasini. Aceasta nu-i face deosebiţi de oamenii printre care se mişcă.
Povestea este spusă de Eli. Fraţii sunt pistolari vestiţi. La un moment dat li se întinde o capcană într-un han. Patru gealaţi supăraţi îi încolţesc într-un colţ de grajd. Fraţii n-au pistoalele la îndemână. Sunt ca şi morţi. Un bărbos fioros se angajează să-l împuşte pe Charlie fiindcă e arogant şi nu e la fel de iute ca el. « Să vedem ! Numără frate-miu pănă la trei ! » zise Charlie luându-şi pistolul. « Unu » numără Eli şi-şi descărcă pistolul direct în capetele a doi dintre vrăjmaşi. Charlie îi aranjează pe ceilalţi doi.
Fraţii trec prin întâmplări sângeroase şi scapă de fiecare dată ca prin minune. Cartea este scrisă în aşa fel încât îţi dă impresia că te afli la cinematograf şi vezi un western. Autorul insistă cu sadism pe scenele violente. Este descris cu amănunte chinul calului lui Eli, căruia să i se scoate un ochi bolnav cu un cuţit, apoi animalul se infectează de la rană şi are suferinţe îngrozitoare. Naraţiunea este presărată de umor în ciuda nenumăratelor vicisitudini pe care le îndură personajele.
Nu am înţeles care este morala acestei poveşti. Eli este dezgustat să omoare oameni, dar continuă să o facă. Charlie este obosit de eforturile uriaşe care nu i-au adus beneficii, dar nu renunţă să facă acelaşi lucru. Cred că autorul a mizat pe scrierea unui roman de aventuri care să nu aibă situaţii forţate. Un fel de western realist, fără happy end.
În România dreapta înseamnă hoţie
Se face mult caz de ideologia de „dreapta”. Liniile acestei orientări pentru ţara noastră nu sunt clar definite. Niciun om cu vizibilitate nu a putut să expună în câteva cuvinte esenţa politicii de dreapta. Să apară pe sticlă şi să vorbească pe înţelesul tuturor. Niciun Cristian Preda, niciun Patapievici şi niciun Liiceanu. De aceea lumea s-a mulţumit cu ceea ce se ştia din ţările capitaliste dezvoltate: o concepţie bazată pe promovarea oamenilor şi activităţilor în funcţie de competenţă, pe concurenţă onestă, pe recunoaşterea valorilor, pe individualism, pe performanţă. Unitatea de măsură este bogăţia. Dar regulile stricte ale democraţiei în Occident nu permit ajungerea la bogăţie – îndeplinirea criteriului – decât pe căi cinstite.
Imediat la noi s-a adoptat unitatea de măsură, dar nu s-a îngrădit drumul ilegalităţilor. Becali s-a îmbogăţit din speculă cu terenuri şi e convins că are mari calităţi de om de afaceri. Că e nemaipomenit dă dăştept. În realitate face acelaşi lucru ca pe vremea când vindea bilete cu suprapreţ la cinematograful Patria. Dar lumea îl respectă. Ungureanu şi Băsescu au vrut să se îmbogăţească prin vânzarea cuprului de la Cuprumin şi prin exploatarea aurului de la Roşia Montană. În paranteză fie zis, Băsescu are faţă de căutător de aur.
În timp ce în Franţa, Germania, S.U.A etc „dreapta” înseamnă respectarea regulilor şi a legilor, la noi tocmai batjocorirea normelor este „blazonul” reprezentanţilor dreptei. Este foarte curios cum ideologia care are la temelie recunoaşterea valorilor a devenit la noi, practic, o religie a hoţilor.
Mai curios este faptul că mulţi oameni oneşti şi inteligenţi ajung să adore această atitudine socială. Un fel de orbire şi fanatism. Ei spun: „Da, domnule, sunt de dreapta, sunt cu Sarkozy, sunt împotriva ajutoarelor pe care statul le dă pensionarilor! D-aia nu sunt bani pentru lucruri importante!” Fanaticii sunt de acord cu jecmăneala. Îl admiră şi aprobă pe un om ca Ungureanu care a primit cadou postul de prim-ministru, fără a se confunta vreodată cu votul unor alegători.
Dar un fanatic nu vede unde e ilegalitatea sau ilegitimitatea. Nu se uită la aşa ceva. Se uită cu gura căscată la elite. Iar prin elite înţelege oameni ca Băsescu sau Udrea. Trist.
Ultimul cuvânt al Răzvanului: “Fiţi ungureni!”
Mihai Răzvan Ungureanu a venit la adunarea de lansare a candidatilor PDL cu un avânt utecistic de neoprit. A intrat pe uşă, descinzând din limuzina de la tac-su, şi-a străbătut ca o rachetă sovietică sala, de era să iasă pe partea cealaltă. A început să strige cu voce înecată de patos revoluţionar către participanţi, de le-a îngheţat acestora sângele în vine. Le-a ordonat să fie mândri. Nu ştia nimeni de ce. Răzvan nu le-a explicat. Când toată suflarea era să explodeze de nerăbdare, le-a spus. Din cauza stămoşilor. Ai lui. Ungurenii. Apoi i-a luat în stăpânire precum a făcut Cicikov cu sufletele moarte: « Fiţi ungurenii mei !». Nu i-a plătit. N-a dat nici doi bani pe ei. Cel mai mult s-a bucurat Elena Udrea. Din urmaşa lui Traian Băsescu a devenit o ungureancă. L-a privit mult timp pe tânărul MRU cu un aer visător. N-a reuşit să-i prindă privirea pentru că pupilele providenţialului bărbat se mişcau ca un radar de depistat spioni.
Andrei Pleşu se leapădă de Satana, dar îi iubeşte pe satanişti
Într-un articol din Adevărul de anul trecut, Andrei Pleşu îi face lui Traian Băsescu nişte reproşuri serioase. Că ”… Traian Băsescu e în situaţia de a-şi sabota, prin comportamentul lui, toate deciziile. E singur, dar nu în varianta eroică a reformatorului radical şi neînţeles, ci în varianta cârcotaşului nărăvit, imprevizibil, neloial, ocupat toată ziua să dea cu oiştea-n gard.”
Ilustrul filosof n-a văzut încă din funcţia de consilier prezidenţial aceste aspecte, cu toate că a fost în apropierea căpitanului la Cotroceni. Pentru că la început Andrei Pleşu îl numea pe Băsescu reformatorul obstrucţionat de opoziţie. În sfârşit, patriarhul l-a văzut pe preşedinte cât de mic e. Şi de meschin. Bun.
Dar pătrunzătorul analist îi admira, încă din vremea când a scris editorialul, pe Toader Paleologu, Cristian Preda, Andreea Pora, care au păstrat o atitudine erectă. Aici gânditorul şochează. Pentru că oameni ca Andreea Pora, cu fanatismul ei proferat cu fiere pe nas prin toate emisiunile de televiziune, nu pot stârni decât dezgust şi dispreţ.
Este de mirare că Andrei Pleşu nu şi-a exprimat adulaţia şi faţă de Robert Turcescu, care, într-o emisiune recentă de la B1, striga înverşunat : „Poftim, a venit Ponta la putere ! Şi ce a făcut până acum ? A dat banii pentru reîntregirea salariilor ? A restituit diferenţele de CAS la pensionari ? Nu! A mărit preţul la benzină !”. Nu conta că Victor Ponta nu a fost încă investit prin votul Parlamentului ! Lipsa totală de logică a lui Turcescu pune la îndoială integritatea facultăţilor lui mintale. Scremerea lui de a merita banii din surse obscure PDL provoacă zgomote obscene.
Un alt personaj spre care Pleşu îşi aruncă efuziunea este Toader Paleologu. Un tip care persiflează orice şi râde când aude de românii cu salarii tăiate, ridicând de mai multe ori din sprâncene ca la o invitaţie la sex.
De la Homer la Joyce – de Nicolae Balotă
O călătorie spirituală de la Pindar – primul autor despre care se vorbeşte în carte, până la Samuel Beckett – ultimul pe listă. Iată ce spune Nicolae Balotă despre opera lui Pindar:”Asemenea templului grec, oda pindarică ne revelează ceva – prea adeseori uitat – despre artă ca laudă.Fireşte, orice loc consacrat este un loc în care se celebrează. (… ) Dar religia omului grec era prin excelenţă festivă. Zeii participă la sărbătoare. Iar în centrul sărbătorii, constituind-o ca atare, stă gestul festiv, lauda.”
Pagini interesante sunt dedicate operelor lui Euripide: Bacantele, Hecuba, Electra, Ifigenia în Taurida, Hipolit.
Este relevat mitul lui Cezar în clasicitatea latină: „Opus zeului coborât pe pământ, întrupat, al Orientului, Cezar este omul care se înalţă prin puterile sale la augusta demnitate a făpturii celeste”.
Sunt analizate Divina comedie a lui Dante, Paradisul Pierdut a lui Milton, Adevărul măştilor de Oscar Wilde, Triumful morţii de Gabriele D’Annunzio, Crematoriul din Viena de Goffredo Parise, Deşertul tătarilor de Dino Buzzati, Povestea unui poloboc de Jonathan Swift, Cântecele lui Kra de Ted Hughes, La nord de Boston de Robert Frost, Istoria unui roman de Thomas Wolf şi altele, ajungându-se pănă la Lumină de august şi Neînfrânţii de William Faulkner.
N-am mai citit o critică literară de o asemenea profunzime, luminată de strălucitoare observaţii, de la scrierile lui Vladimir Nabokov şi Harold Bloom.
Nicolae Balotă este un intelectual de anvergură, din stirpea lui Octavian Paler sau Alexandru Paleologu. Născut în 1925, Nicolae Balotă este absolvent de Litere şi Filosofie.Este arestat în 1948 şi a doua oară în 1956.În 1979 părăseşte ţara şi se stabileşte la Munchen. Apoi la Tour în Franţa până în 1990 când se întoarce în ţară.
În timp ce pe la televiziuni se răsfaţă tot felul de saltimbanci ca Toader Paleologu, Mircea Mihăieş sau Sever Voinescu (am numit numai câţiva !), pe un om ca Nicolae Balotă nu l-a văzut nimeni. Este păcat că îl ţinem ascuns, mai ales că vârsta lui este destul de înaintată.
Cu privire la colaborarea cu Securitatea: este greu de judecat un om care a trecut prin închisorile comuniste în perioada cea mai dură, cea stalinistă.
