roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Un produs Blogger.

Labels

luni, 16 mai 2016
Cartea mea, ”Instituția”, poate fi achiziționată de pe site-ul editurii Tracus Arte, la prețul de 24 de roni. http://www.tracusarte.ro/proza/443-instituţia-9786066645478.html

sâmbătă, 12 martie 2016

Mulțumesc lui Diana Daniela Macovei pentru recenzia făcută cărții mele ”Instituția”.

Recenzie „Instituţia” de Ioan Suciu

·         Diana Daniela Macovei


·         March 7, 2016 7:38 pm

·         0

 





Sibianul Ioan Suciu şi-a început activitatea literară în anul 1979, debutând cu proză în România Literară. De-a lungul timpului colaborează cu revista literară Viaţa Românească, Urzica, Lucifer şi Luceafărul. Scrieri de-ale sale sunt publicate în revistele online Respiro şi Egophobia. În format tipărit au fost publicate: Vânătoare de roboţi, Cu zâmbetul pe buze, Trei sute de trepte, Candelabrul galben, Omul de fier, Instituţia.

Romanul Instituţia tinde a fi o frescă a societăţii umane, în plan principal, şi apoi o reflecţie a societăţii româneşti, în plan secundar. Acţiunile şi evenimentele sunt ca un film de un umor negru, cu un sarcasm dur, dus la extrem. Dacă nu te simţi parte integrantă a Instituţiei de la început, fii fără grijă, mai mult ca sigur îţi vei găsi locul pe parcurs. Sunt situaţii pe cât de hilare la suprafaţă, pe atât de amare în esenţă.

Personajul Arsenie este cel nominalizat pentru a întruchipa fiecare situaţie din viaţa majorităţii, precum şi stările aferente. Angajat al Instituţiei (un loc care poate fi substitutul oricărui loc de muncă) încearcă să înţeleagă care este rolul lui acolo, ce aşteptări are superiorul lui, Haralambie, de la el, şi nu în ultimul rând, cum trebuie să se comporte cu Directorul Sisoe. Mereu confuz, nereuşind să-şi înţeleagă sarcinile pentru a ţine pasul cu ceilalţi, îl găsim pe Arsenie tot timpul la limita dintre coşmar şi nebunie, fără nicio şansă de a se dezmetici.

Tot timpul alert (se trezeşte dis de dimineaţă, face câteva mişcări de aerobic, sare în costumul de muncă pentru a prinde un autobuz plin şi asudat cu semeni din aceeaşi categorie), Arsenie parcă joacă rolul unui ventriloc dezarticulat pentru care orice acţiune, orice vorbă este identificabilă păpuşarului, rolul ventrilocului fiind aceea de execuţie maşinală.

Orice gest al său, însăşi statul pe loc, pare în ochii celorlalţi o sfidare, orice acţiune întreprinsă, este interpretată ca un gest de revoltă; eşti supus? înseamnă că eşti leneş şi nu vrei să te implici în făurirea de lucruri grandioase; te implici şi vrei să faci o treabă bună? înseamnă că eşti un spion infiltrat care urmăreşte denigrarea conducerii.

Instituţia este identitatea mulţimii confuze, a conducerii abuzive şi indecise, a valorilor recunoscute post mortem. Acest roman este ca o provocare pentru orice cititor, o provocare în a înţelege personalitatea lui Arsenie, a oamenilor din jur şi a Instituţiei în care lucrează. Prin acest roman, Ioan Suciu tinde să te provoace a-i înţelege dedesubturile.

vineri, 8 ianuarie 2016

 

La revoluția din 1989 am fost convins că am scăpat de un coșmar: că niciodată România nu va mai fi condusă de un dictator cu ajutorul Securității. Înființarea partidelor politice era o garanție foarte solidă că nimeni nu va putea concentra vreodată într-o singură mână puterea. În timpul marșurilor de antrenament oengistic în care un anume Claudiu îi purta pe tinerii frumoși și liberi prin oraș în stânga și-n dreapta, din Militari până-n Balta Albă și prin toate bălțile, precum Moise prin deșert pe evrei, o lozincă mi-a dat fiori reci (pe spinare): ”Toate partidele – aceeași mizerie!” Iată că în prezent țara este condusă de un președinte (R2-D2) ajutat de serviciile secrete, iar în Parlament toate partidele (aceeași mizerie) și-au dat mâna pentru a susține un guvern cioloș-cocoloș-gulaș de ”tehnocrați”. În esență, la fel ca înainte de 1989.
duminică, 13 decembrie 2015

Cartea ”Instituția” poate fi găsită la  librăriile Cărturești  și Open Art.
 
vineri, 4 decembrie 2015

     

Când Haralambie reveni drept în scaun, Arsenie se sperie: șeful lui avea cap de porc. Din gulerul cămășii albe a lui Haralambie ieșea râtul și capul unui porc, cu botul proeminent și nările mari și cărnoase; ochii erau mici și răutăcioși, iar urechile erau mari ca două foi de varză albe și grase, străbătute de vinișoare roșii; în creștet avea niște smocuri de păr negru ca niște perii de ghete așezate cu firele-n sus.

-         Ce s-a-ntâmplat? zise Haralambie care ținea în mână un știulete de porumb, cules de pe jos.

Arsenie nu-i răspunse; se ridică de la locul său și se duse până în fața lui Haralambie, privindu-l ca hipnotizat.

-          Aveți un fir de păr pe nas! zise Arsenie.

Haralambie pipăi cu mâna și nimeri firul răzvrătit și lung; îl smulse cu o smucitură; îl privi o clipă (arăta ca o bucată de sârmă) după care îl aruncă la coș.

-         Mersi! spuse el, și se concentră asupra hârtiilor; mai bine zis, începuse să roadă cu poftă știuletele de porumb. Arsenie se întoarse la locul lui și încercă să se uite în jos spre lucrările care-l așteptau, dar nu se putea abține să nu ridice privirea spre Haralambie. Deodată începu să râdă isteric, să bată cu pumnii în tăblia mesei și să lovească dușumeaua cu picioarele. După  vreun sfert de oră de râs deșănțat, Haralambie ridică privirea spre el. Arsenie se opri înecându-se; îi veni să tușească și nu se mai oprea. Ieși afară din birou și se duse în grabă spre toaletă; puse dopul  la o chiuvetă și de cum se adună niște apă în cuvă se aplecă să bea; după o secundă își săltă capul și se privi în oglindă: ”Nu se poate!” strigă el și-i veni să plângă; avea un cap de porc, aidoma cu cel al lui Haralambie, dar cu fire aurii de păr în creștet. Ieși în goană din toaletă și se duse la biroul său, unde rămase serios și gânditor, atât de gânditor  pe cât poate să fie un porc. Își evalua situația și căuta modalități de adaptare. ”Poate că am înnebunit!” își zise el.” Dar nu pot fi și nebun și porc în același timp!”. Apoi reflectă, căutând să se împace cu soarta: ”Decât să fii om nebun și bolnav, mai bine porc și sănătos!”. Ajungând la această concluzie aproape că-i zâmbi lui Haralambie, care-i întoarse și el un surâs porcesc. Intră secretara, care-i întrebă de rechizite; făcea o listă. Aspazia avea cap de porc și mai multe rânduri de sâni; purta un tricou strâns pe bust și sânișorii se ghiceau la perfecție; erau mici, rotunzi și păreau tari ca niște mere; Arsenie numără vreo trei perechi, după care îi fu jenă să mai privească; figura Agapiei era ca de porcușor din porțelan, albă și diafană; botișorul era curbat în sus iar urechiușele păreau a fi din fildeș translucid.

-         Ce te uiți așa, frumosule! zise Aspazia. Zi ce-ți trebuie!

Arsenie era uimit și de schimbarea de atitudine a secretarei, care era de obicei foarte sobră și oficială.

-          Aș vrea niște deodorant Axe! spuse Arsenie.

-          Și eu niște paie! interveni Haralambie.

-         Axe e cam scump, nu știu dacă o să aprobe șefu ’! spuse Aspazia. Eu îți recomand niște noroi de Moreni! E destul de parfumat și e mult mai ieftin! Te trec, da? Mai zise ea și ieși.

Arsenie simțea o nevoie acută să iasă afară să zburde, să se tăvălească printr-un șanț sau să se bălăcească în vreo fântână arteziană. Se duse la șeful să se învoiască. Pe culoar întâlni câțiva colegi de institut, toți având capete de porc; faptul îi provocă o mare satisfacție. Aspazia nu se afla la locul ei în secretariat și Arsenie intră mai departe dintr-o încăpere în alta, până pătrunse în cabinetul șefului cel mare; asta fiindcă ușile erau larg deschise. Când ajunse la locul de muncă al domnului Sisoe, Arsenie făcu: ”Oh ! Pardon!” și fu cât pe aici să iasă. Domnul Sisoe era călărit de o tânără cu un brici în mână, pe jilțul directorial, el stând așezat cu capul dat pe spate, având un șervet legat la gât, ea își aburcase un picior peste  pulpele șefului lungindu-se cu briciul până la obrazul acestuia, care era acoperit cu spumă de ras; domnul Sisoe avea un cap de porc foarte lătăreț, de o culoare ca a slăninii râncede, cu niște urechi ridicate ca la câinii lupi dar frânte la vârf, cu niște ochi foarte mici înfipți în grăsime precum niște nasturi albăstrui într-un om de zăpadă. Femeia, probabil o nouă secretară, avea un corp foarte drăguț și apetisant, purtând o rochie scurtă și ciorapi albi ca de balerină; capul îi era de porc, dar mult miniaturizat, încât aducea cu cel al unei veverițe; avea botul scurt și destul de ascuțit.

-         Cine-i? întrebă șeful de dedesubt;  din poziția în care îl imobilizase femeia care lucra cu briciul el nu putea privi decât în tavan.

-                     Un individ cu urechi blegi și buze umflate, spuse femeia fără să întoarcă privirea de la ceea ce făcea în acel moment.

-                     Arsenie? făcu șeful.

-                     Eu sunt, ați ghicit!

-                     Așa! Și? zise domnul Sisoe din aceeași stare din care nu putea să-l vadă pe Arsenie.

-                     Aș vrea să mă învoiți două ore.

-                     Bine! spuse domnul Sisoe și Arsenie făcu stânga împrejur dând să iasă din cabinet.

-                     Stai puțin! zise frizerița fără să se întoarcă spre el. Ce vrei să faci?

În sufletul lui Arsenie se născură germenii unei revolte; ce o interesa pe frizeriță, sau ce era ea, unde avea el de gând să se ducă?

-          Mă duc la teatru!

-          La matineu?

-         Da! Arsenie răspunse cu jumătate de gură, așteptând din moment în moment ca șeful s-o pună la punct pe femeia care se băga într-o treabă în care nu-i fierbea oala.

-         La ce piesă? urmă necruțătorul interogatoriu.

-          ”Capul de rățoi!”,  spuse Arsenie.

-         Păi ca să vezi un cap de rățoi, poți să te duci la o fermă! zise femeia, care nu se oprise nicio clipă din bărbierit; doar de vreo două ori ștersese lama briciului de spumă de șervetul legat la gâtul domnului Sisoe.

-         Sau la grădina zoologică! completă domnul Sisoe de dedesubt, eliminând un hohot de râs gros și înecat. Femeie se apucă să râdă și ea, cu niște triluri subțirele care te zgâriau la urechi. Râsetele încetară brusc și se lăsă tăcerea. Arsene stătea nemișcat în fața cuplului care se agita pe jilțul șefului. Începu să se audă numai rașchetarea obrazului șefului de către briciul femeii. Obrazul domnului  Sisoe era ca un perete zgrunțuros și unealta din mâna femeii făcea un zgomot asemănător unui ștergător de parbriz. Într-un târziu, Arsenie întrebă :

-         Pot să plec?

Atunci femeia coborî de pe domnul  Sisoe și se-ndreptă spre Arsenie, cu briciul în mănă.
duminică, 22 noiembrie 2015

Editura Tracus Arte mi-a tipărit romanul ”Instituția” ! Mulțumesc scriitorului și editorului COSMIN PERȚA !

luni, 1 iunie 2015
Mulțumesc criticului Felix Nicolau pentru cronica la cartea mea ”Omul de fier” din Luceafărul de dimineață nr. 5/2015. http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?editie=201
Un absurdist fără ezitaţiune


        Felix Nicolau


După absurdul plin de vervă din Candelabrul galben, Ioan Suciu revine cu Omul de fier (Editura Karth), parafrază parcă a filmelor regizorului polonez Andrezj Wajda despre muncitorii din perioada comunistă. Situaţiile din carte nu sunt foarte diferite de cele regizate de cineastul polonez şi nici abordarea. Absurdul rămâne marca distinctivă a prozatorului, dar în cheie kafkiană acum, adică mohorâtă şi (auto)incriminatoare. Frazele şi propoziţiile sunt distribuite cu zgârcenie. Intenţia este de a crea atmosferă cu ajutorul unei scriituri inteligente şi eficiente, fără excesele barochiste şi retorico-culturale care ne caracterizează pe noi, sud-americanii balcanici.


O primă proză scurtă este chiar Omul de fier şi nu se referă la muncitorimea din metalurgie, ci la un amărât de funcţionar cu nervi de oţel. Mai mult de atât, o aură de sfinţenie pulsează în jurul umilei făpturi, ceea ce-l apropie de arhetipul lui Sfântul Mitică Blajinul, proteguitorul arhivarilor. Onomastica grecizată sau cel puţin desuetă indică un contrast între bunul-simţ al omului modest şi fandoselile parveniţilor, aşa cum la fel de bine poate sugera o educaţie demodată, precum a lui Spirache Necşulescu, din Titanic Vals, într-un context barbar, fără maneră.


Calistrat ascultă orbeşte orice ordin venit din partea orişicui şi are parte de o ierarhie supraetajată, cu şefi peste şefi, de care el habar n-are. O blondă năvăleşte în biroul lui şi-i spune să mute şifonierul de acolo la etajul 11. Când se întoarce, mai găseşte doar prezervativele experimentate de un angajat pe sus-numita blondă. Pe holuri face cunoştinţă cu un fel de boschetar, Pitpalac, cu care are parte de noi aventuri instituţionale. De exemplu, la o coadă uriaşă în faţa uşii directorului cei doi prăjesc ouă la un aragaz de voiaj, iar odată pătrunşi în biroul directorial, aleargă cu fotoliul după fundul şefului, în timp ce acesta vorbeşte patetic la telefon. Până şi folosirea intensă a pronumelor „el” şi „ea” este o marcă a depersonalizării, deşi iniţial aduce cu o defecţiune stilistică. Aberaţiile nu mai contenesc: interviuri ciudate, striptease-uri inopinate, în timpul cărora Calistrat îşi sacrifică pantalonii pentru a învălui ruşinea damei care făcuse sex pe biroul lui, apoi acest funcţionar model, fără vreo urmă de revoltă sindicală (asemănător bravului soldat Svejk, deşi nu naiv, ci plin de simţul răspunderii), ajunge să-l salveze pe director din clădirea cuprinsă de flăcări, cărându-l pe umăr, deşi împlătoşat cu o armură grea, în care fusese băgat pentru o şedinţă foto instituţională.


Bineînţeles, toate gesturile şi întreaga recuzită se pretează la interpretări, întrucât ele funcţionează ca simboluri. Omul de fier este o parabolă despre societatea noastră corporatizată şi depersonalizată prin spălare pe creier.


Obsesia are un start tonic, cu Inocenţiu (alt nume predestinat) care intră în concediu. Pe drumul spre casă dă foc la un coş de gunoi, umblă dezinvolt printre maşini, aruncă petarde lângă nişte femei, toarnă o halbă de bere peste sânii unei chelneriţe şi îi fură rebusul unui bătrân. După această criză de anarhism adolescentin, urmează partea ispăşirii. Inocenţiu îşi zideşte geamul de la baie şi înlocuieşte uşa cu una de fier, de temniţă. Invită la el acasă un procuror pensionat, Ciomag, care are sarcina de a-l chinui suplimentar. De Ciomag scapă cu greu nevasta lui Inocenţiu, prin alertarea poliţiei. Dar automortificarea continuă cu afişarea în bucătărie a unei liste cu alimente interzise.


Ceva din umanitatea autentică mai persistă în aceste fiinţe robotizate. Conştiinţa, însă, se manifestă bizar, în regim sado-maso: mai întâi comiţi cu intenţie clară o serie de „păcate”, ca să ai ce ispăşi după aceea. Aberaţia penitenciară e împinsă dincolo de Kafka, până spre asumarea vinei şi autopedepsirea în genul lui Orwell din 1984. Doar că latura masochistă este mult accentuată aici. Cum nu există presiune exterioară vreun partid cu ideologie barbară şi perversă −, deducem că cetăţeanul ce duce o viaţă fără sens caută o viaţă de suspans religios, aproape, căreia îi şi creează o motivaţie psihologică şi morală.


Această flagelare anapoda are rol de revigorare imorală. Este ca la Laurence Sterne, unde protestanţii îi acuzau pe catolici că se spovedesc prea des („curăţarea hornului”) şi nu apucă să conştientizeze păcatul. Cam aşa şi cu Inocenţiu: după ce ispăşeşte, se duce ţintă într-un parc ca să poată viola în tihnă vreo femeie singură.


Poveste din port descrie lumea muncitorilor de la „Fabrica de paturi rabatabile”, unde angajarea se face printr-un soi de exerciţiu de creative writing: candidaţii sunt plasaţi în faţa unui monitor şi li se spune să scrie timp de 6 ore, însă nu şi ce să scrie.


Aşadar, absurd bazat mai ales pe inadecvare şi pe reliefarea perversiunilor psihologice. Dar e şi o evidentă sugestie de prostire generalizată. Absurdul autentic regizează situaţii încâlcite, imposibile, dar care nu le descurajează pe viitoarele victime. Ioan Suciu este un absurdist extremist ce împinge ciudăţeniile în ridicol. Dar nici vremurile nu mai permit fineţuri, subtilităţi. În literatura noastră, cel mai adesea bizantinizată ori jos-balcanizată, o astfel de apariţie e oxigenantă.