Mofturi de ochelarist

Aici este sfârşitul acestui blog.

Am scris multe lucruri cu plăcere. Am cunoscut şi oameni minunaţi: Liviu Drugă, Şerban Tomşa, Lotus, Cosmin T, eva, ryanna, pantacruel şi alţii menţionaţi în blogroll. Pe regretatul Alex Leo Şerban.

 Am reuşit să public şi un roman în această perioadă în care am ţinut blogul.

 Puteam să merg mai departe, dar mi-am pierdut elanul. Nu mă mai entuziasmează ca la început (2007). Şi cred că un blog nu poate funcţiona aşa la infinit.

Asemeni unei cărţi are şi el un sfârşit.

Şi poate că cinci ani este viaţa unui blog. Probabil că îl voi şterge după un timp. Poate îl voi lăsa aşa. Nu ştiu.

 Dar mă puteţi găsi pe facebook.  

UPDATE :

 Lehamitea mea este accentuată şi de postări cum este următoarea, de pe blogul  capricornk13, din 24.11.2011 :

 “bre, cum se aduna slugile securiste, chiar si-n lumea beleletrelor. turnatorul grosan l-a lansat pe argatul (contabil) ionica suciu. cica e kafkaian/kafkian, ionica. interesant, cica.
sigur, ce pretentie sa ai de la un sifon?! asta shpritzeaza si gratis, din inertie. da’ parca si sifoanele astea erau de mai multe feluri: cu capsule, cu cap de plastic, de inox. credeam ca pana si in rrominia exista un nivel fundamental al jegului. nu, nu exista, ci doar mai jos, mai gros.”

Iată că se retrage şi Andrei Pleşu din scrierile sale la Adevărul. M-am întrebat deseori cum de a rezistat până acum. Nu vedea cum este înjurat de forumişti ? Problema este că totul provine de receptarea necorespunzătore a omului de excepţie care este Andrei Pleşu.

Fiindcă aspectul cel mai important este talentul omului, cultura şi inteligenţa sa. Andrei Pleşu va rămâne în literatura română prin operele sale şi nu prin atitudinea politică. Dar de când s-a dat voie ca tot felul de imbecili să poată interveni pe aceeaşi pagină de ziar online pe care scrie şi Pleşu, lucrurile au luat o turnură halucinantă.

Proştii au invadat scena. Şi proştii sunt mulţi. Dar cretinii de internet au o caracteristică aparte faţă de proştii obişnuiţi. Foarte mulţi au studii superioare. Mulţi scriu corect româneşte. Ura lor porneşte de la faptul că nu li se recunosc meritele intelectuale şi gândirea „profundă”. De la convingerea fermă că pot şi ei să scrie ca Andrei Pleşu, dar nu-i primeşte redacţia respectivă (de frica redactorilor să nu le fie luat postul). De la lipsa oricărui moment de îndoială că ei ar avea vreun defect, cât de mic.

Sunt perfecţi, iar alţii au numai tare care trebuie demascate. Discursul lor este delirant, plin de furie şi de ură viscerală. Dacă nu exista internetul nu auzea nimeni de ei. Acuzele lor nu se bazează pe analizarea textelor, ci pe nişte invenţii aiuritoare: că omul ar fi homosexual, securist etc. Mai sunt şi altele, dar acestea sunt STAS. Forumiştii nu îl apreciază pe Andrei Pleşu pentru umorul său, pentru argumentele sale infailibile, pentru farmecul scrisului său. Ei nu au instrument de măsură pentru aceste calităţi: îl judecă doar pentru poziţia sa politică. Care poziţie se poate discuta. Dar dacă nu eşti de acord cu el, nu trebuie să extinzi părerea în mod automat asupra operei sale.

Şi Emil Cioran a avut simpatii legionare, dar el a rămas în cultură ca un mare scriitor, eseist şi filosof. Una-i una şi alta-i alta.

Noile telefoane pun în valoare imaginea. Reclama aceea de la televizor  în care un tânăr tocilar citea ceva în biblioteca de acasă plină cu cărţi  am văzut-o de sute de ori. Nimic neobişnuit: orice bibliotecă este plină de cărţi. Cu mici excepţii. (Eu am văzut numai biblioteci cu bibelouri sau adăpostind câte-un televizor).

P-ormă,  prin încăperea-bibliotecă se fâţâia o găină.  Nici chestia asta nu e cine ştie ce ciudăţenie. Cine nu ţine pe lângă casă câte-o orătanie ? Şi dacă stai la bloc, unde să-ţi ţii găina ? În bibliotecă, desigur. Ai nevoie doar de o lopăţică şi o găleţică să aduni găinaţul de pe Voltaire sau de pe Baudelaire. Găina începe să cotcodăcească, dar n-are ce să clocească. Tânărul îi pune sub fund nişte ouă adevărate de pe telefon.

Păcat că filmuleţul s-a întrerupt şi a apărut Corina Drăgotescu. Voiam să văd cum ies puişorii de sub cloşcă. Dar, după cum vă spuneam, tânărul cu găina în bibliotecă a dispărut. A dispărut şi Corina Drăgotescu. N-am mai văzut-o de atunci. Ceea ce e de bine.

Iphonul are camere foto performante. Nu cred că mai vrei să ai vreun Nikon. Şi mai ai posibilitatea să citeşti cărţi de pe telefon. Îşi încarci iphonul cu operele lui Pavel Coruţ şi te înalţi spiritual citind în metrou. Dacă nu citeşti cărţi, poţi să răsfoieşti ziare online. Şi să te delectezi cu delicateţea number one oferită de inteligentul telefon: jocurile.

Dacă nu te-ai jucat în copilărie, acum e momentul. La serviciu, pe W.C., la o înmormântare, oriunde te-ai afla, poţi să te joci.

Urmaşii lui Steve Jobs trebuie să gândească intens. Viaţa nu stă pe loc. Stă pe viteză. (Mă rog, se mişcă!). Trebuie exploatate urgent şi alte simţuri. Auzul e luat. Dar au mai rămas mirosul şi simţul tactil. Ce-ar fi să se inventeze telefoane cu ajutorul cărora să faci dragoste?  Nu cred că mai e mult până atunci.

Nu ştiu însă dacă poţi să vorbeşti la telefon cu aceste aparate. Ştie cineva ?

În prima zi a Târgului Gaudeamus 2011 (23 noiembrie 2011) a fost lume puţină. Exact la ora 18 trecute fix Cosmin Perţa a vorbit în microfonul de la standul editurii Tracus Arte, provocând scurte tresăriri  unor capete de vizitatori de prin preajmă. El a făcut o scurtă prezentare a romanului meu („o scriitură aparte în peisajul literar românesc etc.”), după care i-a dat cuvântul scriitorului Ioan Groşan. Acesta a primit cuvântul pasat, dar a spus că nu se simte în largul său vorbind liber şi că va citi după un text. Acesta a fost un mare noroc al meu, fiindcă domnul Groşan mi-a dat la sfârşit hârtia pe care-şi aşternuse impresiile despre cartea mea. Iată textul scriitorului Ioan Groşan :

   Prima senzaţie pe care o ai citind romanul „Trei sute de trepte” al lui Ioan Suciu este, încă de la primele pagini, că ai intrat într-un univers epic kafkian.Un Kafka adus, evident, în contemporaneitate, în prezentul strict. Emil, eroul central al cărţii, este un fel de Josef K., funcţionar într-un vag şi imens institut bucureştean. La fel precum personajul autorului „Metamorfozei” Emil este înconjurat de un univers straniu şi ostil, cu fiinţe cosmareşti care par că n-au altă treabă decât să-l şicaneze, să-l chinuie.

 Încă de la primele pagini, aflăm că la sfârşitul unei zile de muncă, Emil nu mai poate ajunge acasă fiiindcă, brusc, institutul este înconjurat de un zid înalt şi deşi ceilalţi funcţionari ştiu o poartă, o ieşire, Emil nu o găseşte.Rămâne astfel mai multe zile prizonier al instituţiei; se metamorfozează treptat (şi nu întâmplător am pomenit povestirea „Metamorfoza”) într-un soi de animal uman, dormind prin subsoluri, prin cotloanele acestui sui-generis castel funcţionăresc din care nu poate ieşi, spre deosebire de data asta, de romanul lui Kafka, unde personajul central nu poate ajunge la castelul râvnit.

 Este, desigur, o parabolă epică despre singurătate, despre fiinţa prinsă în angrenajul unei lumi fără căpătâi şi fără valori ferme. Şi nu întâmplător singura evadare pe care şi-o poate permite Emil e în somn, fiindcă trezirea înseamnă de fiecare dată plonjarea în acelaşi spaţiu şi timp al unei hăituiri perpetue.

 Este o carte cu o scriitură simplă, directă, fără mari arabescuri stilistice. Personajele sunt schiţate rapid, în tuşe ferme, clare, rămânându-ţi în minte.

 Vă invit aşadar cu plăceresă citiţi cartea, evident nu înainte de a o cumpăra.