0

“Senzaţia de déjà vu” de Remo Bodei

Posted by isuciu on 03/09/2010 in carti

Să nu spuneţi că ajungând într-un loc nou, într-un oraş sau peisaj dintr-o ţară străină, nu aţi avut niciodată senzaţia că aţi mai fost pe acolo. Remo Bodei arată ce spunea Bergson şi anume că în senzaţia de déjà vu nu retrăim întregul trecut într-o succesiune rapidă de imagini fotografice: apare doar un moment din acesta şi e confundat astfel cu prezentul.

Opera de artă face să coexiste gândirea raţională, care discerne şi argumentează pe baza criteriilor de adevăr şi fals, şi logica dorinţei, care neagă orice distincţie, fie ea şi temporală, şi echivalează asimetriile.  Literatura construieşte un context de plauzabilitate a implauzibilului, suspendă adeziunea la criteriile de judecată  şi ne impinge să credem în incredibil.

Când ne acaparează o carte trăim două vieţi: una reală şi cotidiană, şi alta virtuală, în care pătrundem în momentul când deschidem cartea. Cine a citit Oraşele invizibile de Italo Calvino nu se poate să nu-şi depoziteze în minte palate urcate în vărf de stâncă, pieţe încadrate de clădiri monumentale, statui imense şi ciudate de oameni şi zei etc. De aceea dacă vizitezi piramidele de la Gizeh şi Sfinxul din Egipt sau piaţa San Marco din Veneţia nu se poate ca unele imagini „imprimate” din carte în mintea ta să nu se suprapună peste realitatea mirifică şi concretă care-ţi apare în faţa ochilor.

Este analizată şi concepţia lui Nietzsche legată de fenomenul déjà vu şi anume cel al eternei reîntoarceri : tot ceea ce trăim retrăim; tot ceea ce vedem am mai văzut  o dată; fiecare nouă cunoştinţă e o re-cunoştinţă. „ Noul e întotdeuna vechi şi vechiul întotdeuna nou.”. Şi Eminescu are un vers foarte asemănător : „Toate-s vechi şi nouă toate”.

Dar „Revoluţia portocalie” din Ucraina din 2004 sau Revoluţia televizată din aprilie 2009 din  Republica Moldova nu semănau cu Revoluţia română din 1989 ?

Găsesc însă un mai mare miracol decât fenomenul déjà vu scrierile unor autori care la o vârstă de sub 30 de ani au creat un univers cât se poate de real cu eroi de vârstă mult mai înaintată. De exemplu Elias Canetti care  încă de la  26 de ani a văzut în amănunţime cum arăta şi ce simţea personajul său din romanul Orbirea, savantul Peter Kien, care era bătrân. Dacă senzaţia de  déjà vu este legată de o trăire a trecutului, cum poate un scriitor fără experienţă de viaţă să prevadă în detaliu viitorul ?

 
17

Despre «interventia » lui Mircea Cărtărescu pe blogul meu

Posted by isuciu on 02/09/2010 in articole

I-am trimis un e-mail lui Mircea Cărtărescu pentru a lămuri situaţia « interventiei » sale pe blogul meu. Redau raspunsul primit :

From: Mircea Cartarescu <[...]@[...]>

View Contact

To: [...]@[...]

Am intrat, in fine, pe blogul dv. si am gasit, intr-adevar, un comentariu sub numele meu. El consta dintr-un citat dintr-un articol mai vechi al meu, la care falsul Cartarescu a adaugat ceva din Preda. Nu mai trebuie sa spun ca n-am nici o legatura cu aceasta postare.
Imi pare rau de confuzie.
Cele bune,
Mircea Cartarescu
P.S. Puteti folosi pe blog aceasta dezmintire.

 
4

Proasta de internet

Posted by isuciu on 02/09/2010 in articole

Într-un articol din REVISTA 22, Andrei Cornea (ştiţi cine e; în caz contrar căutaţi pe google) este foarte revoltat de postările anonime de pe Internet. El spune : odată postat pe Internet, cuvântul îşi pierde autorul, autorul – responsabilitatea, iar responsabilitatea – valoarea socială. Dar Andrei Cornea arată şi aspectul pentru care apreciază Internetul. El spune : Îmi place un singur lucru : că aflăm astfel adevărul – crud, mizerabil,dar nu mai puţin adevăr. Nu-mi place acest adevăr, îmi place cunoaşterea lui.

Sigur că acest aspect este valabil numai în situaţiile în care lucrezi într-o firmă şi îţi denunţi şefii de anumite iregularităţi pe care le afli datorită funcţiei. Problema este dacă fuga de responsabilitate este morală. Îţi pierzi pâinea, dar semnalezi un aspect grav (folosirea unei reţete cu efecte dezastruoase pentru consumatori etc.). Mori de foame, dar eşti un justiţiar – în cazul în care îţi dezvălui identitatea.

Dar dacă o persoană face reclamă mascată ? Adică îşi ia masca anonimatului şi scrie despre cărţile traduse de o prietenă de a ei ? Dacă este o cititoare oarecare nu e nici o problemă. Dar ea nu este o cititoare oarecare, ci o persoană cu legături strânse în lumea literară.

Şi-a luat anonimatul tocmai pentru a ascunde acest fapt. E corect ?  Cunosc răspunsul unora : nu-i treaba mea. Bun !

Dar să admiri cu sinceritate o astfel de persoană, să i te ploconeşti (ploco-ploco) şi să – ţi faci blog dedicat, nu e dovadă de imoralitate ? Cum se numeşte cel care ascunde şi apără un hoţ ? Câtă minte poţi să ai să rişti pentru aşa ceva ? Răspuns: foarte puţină. Trebuie să fii o persoană proastă şi imorală. Vă las să ghiciţi la cine mă refer.

 
21

Dragă Bughi

Posted by isuciu on 31/08/2010 in chestii

Salutări tot din Agigea !

Eu m-am cam pârlit tare pe faţă şi acum stau pe spate că plouă. Vreau sa-ţi spun că mi-a plăcut şi-am râs atâââât de mult încât aproape că am făcut…în fine. Să nu cumva să dai dovadă de tâmpenie să-l banezi pe ăla cu nume de turc de balamuc, că nu ştiu ce-ţi fac! Mare dreptate ai cu oamenii ăştia care îi pupă-n cur pe alţii şi-ţi mulţumesc că îmi iei apărarea contra unor nenorociţi ca als&isuciu ! Care mă hăituiesc până şi aici unde nici nu am haine pe mine ! Bine i-ai zis lu’ isuciu că-i face pantofii lui als ! (Apropo, ai trecut pe la mine p-acasă ? Că ţi-am lăsat cheia!). Şi mi-a plăcut şi de Florin Iaru că tare l-a mai pus la punct pe isuciu ! feeling beat up Păi asta înseamnă dom’le un mare scriitor, să-i calce în picioare pe ăştia inexistenţi care se iau de mine ! Că bine a zis: fiecare scrie pe blogul lui ce vrea ! Bine, s-a referit la mine că isuciu n-are voie ! Iţi mai scriu eu dar acum a ieşit soarele şi vreau să mă mai ard puţin ! Pa!

P.S. Mai lasă-l dracu’ pe Călinescu şi  scrie despre T.O. Bobe.  Ai înţeles, scârbă mică ? phbbbbt

Nusuntvf

 
22

Partea dezgustătoare a caracterului lui Dan C. Mihăilescu

Posted by isuciu on 29/08/2010 in articole

În emisiunea „Ca la carte” din 29 august 2010 moderatorul Cristi Tabără a pus în discuţie cartea lui Adrian Marino „Viaţa unui om singur”. Invitaţi: criticul Dan C. Mihailescu şi scriitorul Liviu Antonesei. Cristi Tabară a deschis subiectul prin aruncarea în discuţie a aspectului senzaţional al cărţii şi anume prin citarea unor pasaje în care sunt criticaţi dur scriitori importanţi.

Cred că esenţa cărţii lui Adrian Marino este analiza societaţii noastre post comuniste, sublinierea faptului că nu avem un proiect european în domeniul culturii şi cauzele acestui fenomen: incapacitatea noastră de a lucra în echipă, de a nu duce nimic până la capăt, superficialitatea şi neseriozitatea etc. Critici literari de prestigiu au afirmat despre judecăţile lui Marino despre poporul român că sunt mai dure decât ale lui Cioran.

Şi fiindcă faptele poartă semnătura unor oameni  Marino i-a nominalizat fară cruţare. Printre aceştia s-a numărat şi Dan. C. Mihăilescu. Acesta a găsit imediat prilejul să se răzbune pe cărturarul decedat, spunând: „ Să nu vorbim de colaborarea lui Marino cu securitatea”. După ce a aruncat această şopârlă tocmai despre asta s-a discutat. Liviu Antonesei a demonstrat că Marino are nişte dosare la securitate, dar de urmărit şi nu de colaborator. Mihăilescu a dat semnificativ din cap. Apoi a spus că lucrarea lui Adrian Marino este plină de dejecţii, de ură şi reprezintă cel mai jalnic demers jurnalistic pe care l-a citit în ultimii 20 de ani. Că Marino era extraordinar de infatuat şi s-a înjosit bârfind scriitori valoroşi.

M-am întrebat ascultându-l ce anume mi-a plăcut până acum la acest om. Fiindcă este un critic talentat. Am constatat că are exact defectele pe care le atribuie lui Marino: ranchiuna, răutatea, subiectivismul extrem, incapacitatea de a-şi stăpinî ura. Cartea lui Marino a fost un prilej (cu totul surprinzător) de a scoate la iveală marile defecte ale lui Dan C. Mihăilescu). Este o supriză imensă pentru mine. Aveţi tot dispreţul meu, domnule Dan C. Mihăilescu !

 
18

Poveste de iubire

Posted by isuciu on 27/08/2010 in chestii
Privit de la distanţă, de exemplu dintr-un elicopter, Razelm părea un copil de trei – patru  ani, îmbrăcat în costum, cravată,  purtând pălărie şi servietă  diplomat. Din apropiere însă, apărea  dintr-odată matur, cu putere de muncă, urechi clăpăuge şi un puternic miros de varză.

Razelm avea nevastă şi doi copii din flori. Cel mai mult îi plăcea de nevastă-sa noaptea, când o încuia în şifonier sub un pretext oarecare şi se grăbea să o înşele cu o adolescentă rotofee din vecinătăţi,  cu care petrecea ore nesfârşite în grădina din spatele curţii, el întins pe spate în iarbă cu piciorul stâng ridicat în aerul pur, ea stropindu-l din când în când  cu un furtun de mare presiune pe frunte.

Dimineţile şi le petrecea la serviciul său de arhivar  aruncând priviri indiscrete în istoria naţională, alegându-şi câte-o regină pe care-o făcea harcea- parcea, după care se îndopa cu alune şi creveţi ca să-şi refacă puterile.  Seara ieşea brusc pe strada principală – fără niciun fel de semnalizare- ducând sub braţul stâng un câine fript pe care-l iubea foarte mult  şi căruia îi dădea “bunăziua” la intervale regulate de timp  cu priviri fixe şi lascive. Ajuns – de regulă – în piaţa mare, ocupa suprafeţe vaste de teren, uneori de sute de kilometri pătraţi care-i plăceau mai mult decât cei lineari sau triunghiurile isoscele.

Acolo, rămânea de fiecare dată  pironit în faţa unui toboşar imens, din bronz, cât două blocuri de înalt, care părea că-l priveşte întrebător. De fiecare dată când se-ndepărta de toboşar auzea o voce groasă, care venea de undeva de sus : “ Mă iubeşti ?”. Putea oare să vorbească astfel omul acela morocănos din bronz ? Atunci el întreba trecătorii :”Aţi văzut? Aţi auzit? ” iar oamenii îi  răspundeau că văd, sigur că da, şi se-ndepărtau  grăbiţi şi cu nasurile  ascunse în batiste. Razelm îşi cobora lin căţelul  la pământ  lăsându-l să se zbată în voie vreun sfert de oră după care plecau amândoi spre casă.Uneori când ieşea de la serviciu nu se ducea direct acasă, plăcându-i să-şi petreacă ore întregi  în faţa unui panou cu reclame, printre care unul îl fascina în mod deosebit:“Tânără titrată, efectuez lucrări de lăcătuşerie în fundul curţii”. Textul era însoţit şi de  imaginea unei  nicovale – un obiect masiv şi roşu, deosebit de atrăgător. Luni de zile străbătu aiurea străzile Bucureştiului,  aruncând umbre de crocodil languros pe zidurile calme ale caselor.  O căută la sediul firmei indicat pe  panoul de reclamă, rugându-se să fie lăsat să vadă măcar nicovala dar fiinţa care-l întâmpinase îi  lipi o hârtie pe frunte şi-i trânti uşa-n nas. Pe hârtiuţă scria: “Aici efectuăm circumciziuni la comandă “.

Se despărţi rapid de nevastă-sa cu o simplă lovitură de mătură din partea ei.

Îşi găsi consolarea  într-o tavernă de pe malul Dunării, cu trei  scrumbii afumate, un preot şi două dansatoare  pe sârmă ghimpată cu care încinse o horă . Se înţelege de la sine că la dans nu participară scrumbiile şi popa, acesta din urmă fiind   acaparat  de o înmormântare urgentă.

Închirie o cameră deasupra unei discoteci şi-şi făcu un chepeng prin care se putea strecura cladestin în interiorul localului.

Noaptea abia aştepta să înceapă programul că el apărea direct în scenă printre stripteuse, contorsionându-se cu un burlan albastru, ajutat şi de doi prieteni de pahar care intrau concomitent pe uşă, unul pe un cal alb şi altul pe o saltea pneumatică.

Entuziasmat de băutură, obsesii romantice şi avânturi indefinibile, îşi făcea pâlnie din mâini şi arunca spre mulţime un miros de coacăze putrede, după care zbura cu avionul în Australia unde se transforma cinci minute în cangur şi alte cinci minute în localnic mascat; lăsa o pancartă pe care scria “ Hai Rapidu’ “  şi făcea drumul înapoi, aşezându-se la o masă rezervată contra unui bacşiş gras, la care se aflau două scovergi galbene şi un scafandru cu barbă.

Peste femeia din reclamă  dăduse întâmplător, – ea tocmai ieşea dintr-un  supermarket – şi el  se-mpiedicase de un cablu tâmpit de înaltă   tensiune răsărit din asfalt. Chiar înainte de a începe totul îşi  dădu seama că erau necesare verificări din toate unghiurile. O urmărea către serviciu şi la întoarcere la un pas în urma ei, provocându-i căzături   dureroase şi vânătăi după care el se uita în sus  sau în altă parte, făcând pe nevinovatul.

Altfel, nu se căzni prea tare să-i atragă atenţia: doar câte-un triplu salt peste vreun tomberon, sau săparea unui şanţ (alături de o echipă specializată) făcând-o să se chinuie să sară peste crăpătura din asfalt , timp în care el , sprijinit de vreun copac scrijelit îşi aranja freza sau îşi muşca degetele visător…

Prima  întâlnire cu Petronela (aşa o chema pe frumoasa fată) avu loc  într-un subsol de bloc, nu ştia ce căuta el acolo – de fapt căuta ieşirea – iar ea venea dintr-un colţ slab luminat  fermecâdu-l puternic cu  o înfăţişare smerită, având un smoc galben pe cap, o rochie roşie cu pete verzi,  o lopeţică pentru înlăturarea nisipului şi trei   litri  de benzină într-o canistră vişinie.

Sigur că el nu se mulţumi numai cu atât. Într-o seară, aflat într-un copac de vizavi de apartamenul ei, pe când  îşi regla binoclul spre fereastra  dormitorului fetei, primi un semnal neaşteptat de la tatăl acesteia  - pe care nu-l cunoştea -  direct în creştet:” Să nu te mai uiţi la fiică-mea cu binoclul, măi perversule! ” auzi el vocea interlocutorului său. “Dar cu ce ?” Nu  putea rămâne impasibil la toate astea aşa că în prima duminică se deghiză în Joe Napolitană şi se duse în piaţa centrală să vadă ce se-ntâmplă. În felul acesta putea să intre în vorbă mai uşor cu fata, neobservat. Prima dată trecu o limuzină neagră şi lungă de unde se auzeau cântece deşucheate   iar prin geamurile  deschise ieşeau picioare de femei agitate. Apoi apăru un ministru al transporturilor călare pe un cal nervos, ţinând în mână un pergament de pe care citi o ordonanţă de urgenţă (să nu întrebaţi cum putea un cal să ţină în mâini un pergament, că e  inutil  Orice pergament se distruge în timp.)

Avu noroc s-o depisteze prin mulţime dar când se lupta s-o ajungă din urmă se-mpiedică de ţeava unei carabine : “ Băi mascatule, dacă te mai ţii  după fiică-mea …Nu vezi că ai nume de lac ?! ” Sigur, era tatăl fetei. Dar de unde aflase cum îl cheamă ?

Razelm se hotărî să se pregătescă serios de cucerirea fetei (şi a tatălui ei) încuindu-se în cameră şi încordându-se  din toate puterile, cu o sutană neagră pe el, o bicicletă , trei pachete de unt rânced şi două maimuţe albastre pictate pe peretele dinspre sud. Dar într-o zi când ieşise să-şi cumpere ţigări, găsi la întoarcere uşa sigilată  fiindcă nu plătise chiria şi nici impozitul pentru drepturi de autor. Nu se mai dusese nici la serviciu – nu le putea face pe toate – aşa că se trânti frânt de oboseală pe nişte baloţi de paie dintr-o remorcă de tractor şi adormi.

Se trezi în pielea unei fiinţe păroase şi musculoase căutând din priviri în toate părţile fără rost. Locul era o poiană de la poalele muntelui, cu copaci şi tufişuri din loc în loc şi o iarbă minunată de-ţi venea s-o mănânci.şi   pentru că tot îi era foame  înghiţi cu nesaţ câteva smocuri verzi, după care se duse la râul din apropiere să-şi potolească setea. Dar asta nu era tot, fiindcă îi era şi somn. Nu avea însă unde să se culce. Plecă grăbit ( să nu-i  treacă somnul ) în pădurea din apropiere şi alese nişte buşteni  căzuţi  de aceeaşi mărime pe care îi legă unul de altul cu nişte liane astfel încât făcu nişte pereţi, fără nimic deasupra în interiorul cărora se culcă grăbit fiindcă mai avea doar puţin somn. Razelm se trezi şi vru să pregătească masa. Dar nu ştia care masă să o pregătescă, pe cea de seară , de noapte sau  de dimineaţă. Şi nu avea nici faţă de masă. Faţa lui era  ca de ceară. Era  încurcat peste măsură şi-i lipsea şi nevasta care să-l îndrume sau măcar să măture pe jos. De fapt, ce nevoie avea el de nevastă când o avea pe Petronela  în gând? Trebuia să mănânce şi să se întărească, să prindă putere fizică şi politică. Se apucă de vânat şi nu-l lăsă până nu-l trânti la pământ şi-l făcu sarmale. Îi plăcea să jumulescă găinuşele de munte şi să pescuiască. Deseori stătea răşchirat în mijlocul unui pârâu vijelios din susul muntelui,unde cu pantalonii în vine cernea nisipul de la fundul apei,complet absorbit încât uita şi de masa  de seară pe care lăsa mereu grămezi de păstrăvi vii care nu-şi mai încăpeau în piele de nervozitate şi pocneau pe rând cu zgomot, fâlfâind ca băşicile de porc dezumflate.

Totuşi nu mai putea continua aşa. Pierduse prea multe în viaţă : slujbă, familie, casă. Aşa că intră în politică şi deveni primar în Corbeanca, unde primi o casă de protocol. Făcu recurs în anulare şi se trezi cu o grămadă de bani în cont de la partidul de guvernământ.

Îşi transformă casa  în vilă  cu piscine şi menajere una şi una, de care profită  imediat închiriindu-le unor turişti deşucheaţi  pe care-i spiona  parţial printr-un tub de tablă   zincată cocoţat pe o scară a măgarului formată împreună cu doi vecini şi-o girafă de plastic,  iar pe de altă parte folosind un metru de  tâmplărie care se-ndoia mereu de la mijloc. Îşi instală apă caldă şi rece, gaze cu tenacitate, o ţeavă de eşapament cu ramificaţii în Bulgaria, Internet şi două capre de muls lângă noptieră.

Se hotârî la măsuri decisive pentru a-şi demonstra originea nobiliară. În sera pe care şi-o amenajase,  cu 24000 de specii de plante exotice, Razelm îşi constitui propriul arbore  genealogic cu mult efort şi pământ de flori. Porni de jos în sus de-a lungul trunchiului gros şi solzos, atârnându-şi de primele crengi pe părinţii săi, apoi  pe sora sa Amara din Râmnicu-Sărat, pe fratele său Babadag din Baba Novac, pe vărul Neanderthal din Germania şi înaintă mai sus unde-şi instală bunicii şi străbunicii. Neavând toate informaţiile ca să poată impodobi  pomul, se duse   la primărie şi  scormoni  prin hârţoage vechi, apoi se-ntoarse acasă şi făcu  săpături cu un  buldozer chiar în curtea casei sale. După mai multe ore de lucru intens reuşi să facă o galerie destul de  lungă, ajungând în Peştera Urşilor din judeţul Bihor, unde găsi  o grămadă de oase şi un medic veterinar care-i  eliberă – contracost – un certificat  de identificare a ascendenţilor săi. Cu   oasele respective bine sortate pe specii se-ntoarse la arborele său  pe care-l completă  corespunzător. Se-ndepărtă câţiva paşi să poată avea o privire de ansamblu şi descoperi printre crengi un  înaintaş  foarte înalt şi roşu-n obraji – paharnic la curtea lui Petre Şchiopul, un oltean cu privirea saşie din vremea lui  Herodot, un gladiator din timpul lui Marc Antoniu…

Cu demersuri complicate, împletind diplomaţia cu şantajul, inocenţa cu insistenţa prostească, reuşi   să-şi invite iubita şi pe tatăl ei – fata  nu avea mamă fiind descendenta directă a unei mătuşi din Sărindar – acasă la el, să-şi etaleze  familia şi strămoşii. Razelm constată că pe măsură ce făcea prezentările, succesul şi faima lui creşteau vertiginos. Îşi freca mâinile de fericire şi-şi dezbrăca iubita din ochi, fără a se jena de tatăl ei – ce mai , era a lui, toată. Pe măsură ce avansa în arborele genealogic, respectiv tot  luând-o pe crengi în sus, dădu la un moment dat nas în nas cu o maimuţă  roşcovană şi păroasă care-i scuipă în cap coaje de seminţe de dovleac.” Tinere, imi pare rău, dar dacă ăsta îţi e strămoşul …”spuse tatăl fetei.”Nici pomeneală, nu vă luaţi după el!  O fi fugit de la grădina zoologică ! Nici nu ştie să  articuleze vreo silabă ” zise repede Razelm.”Ce vorbeşti, măi urâtule!” spuse   atunci maimuţa .

Şi au căzut cu toţii pe gânduri, cu un zgomot asurzitor…

 
36

De ce nu înţelegem arta modernă ?

Posted by isuciu on 22/08/2010 in articole

Cladirea Muzeului de Arta Moderna din Viena

Când am fost la Viena am vizitat  Muzeul de Artă Modernă din Cartierul Muzeelor  (“Museums Quartier”). Într-una din săli m-am speriat văzând două maşini presate în urma unor accidente – mă aşteptam să văd şi victimele pline de sânge prin preajmă.

Am vazut şi nişte pânze mari pe care în loc de picturi erau mâzgălite nişte formule matematice; aduceau cu nişte table dintr-o clasă de predare, doar că fundalul era alb în loc de negru. Am încercat să urmăresc o ecuaţie care şerpuia într-un colţ al tabloului până când era să-mi pierd echilibrul de pe picioare.

În altă sală erau nişte televizoare alb negru, în care rulau nişte imagini. Pe ecranul unui televizor o femeie tănără se pieptăna. Se vedea numai capul şi mâna cu pietenele trecut prin păr. Am privit atent câteva minute. Enervat că nu prind mesajul m-am ambiţionat şi am stat aşa vreo jumătate de oră. Şi dintr-o dată m-a şocat ceva: gestul era cam acelaşi, dar dacă îl observai cu atenţie sesizai că nu se repetă niciodată. M-am interesat între ce ore era deschis muzeul. Între zece şi şase. Televizorul funcţiona non-stop între aceste ore.

Am înţeles că filmul acela fusese realizat prin fixarea obiectivului asupra unei femei care se pieptăna timp de opt ore fără pauză. Uau ! Mi-a atras atenţia un alt ecran: acolo erau filmate picioarele goale ale unui bărbat care mergea. Imaginea cuprindea spaţiul dintre genunchi până spre despicătura fundului, văzându-se pilozităţile celor două picioare care se frecau unul de altul în mers.

Şi aceste picioare executau o mişcare continuă de ore întregi. Deodată (nu ştiu de ce) m-a pufnit râsul. Hohoteam în pumni  ca un nebun şi imediat s-a ivit lângă mine o supraveghetoare în uniformă care mai mă admonestase puţin mai devreme pentru că-mi sunase telefonul. Era o femeie zdravănă, solidă şi cu burtă, care mă îndemnase să ies pe hol când răspunsesem la telefon. Mă împingea cu burta, deşi nu mă atingea. Păstrase o distanţă de fix un milimetru. Cred că era cu ochii pe mine de când am reintrat în sală. De data asta nu mi-a mai spus nimic, dar nu pot să vă descriu cum mă privea. Auschwitz. Dar cu cât încercam să mă abţin cu atât hohotele mă podideau mai abitir.

 
256

Dogma, narcoticul poetului Florin Iaru

Posted by isuciu on 17/08/2010 in articole

Analizând situaţia celor care-şi dau pagina de internet anonimă am ajuns la concluzia că şi nickname-ul are “valoarea” lui. Concret: voiam să spun ceva despre Florin Iaru. L-am urmărit deseori la televizor. Este un tip care închide ochii ca-n transă, apoi îi deschide şi începe să gesticuleze punând în pericol invitaţii din studio şi decorurile.

Pentru un timp scurt devine mai rău ca Hitler, după care se opreşte brusc şi începe să râdă. După ce a făcut praf pe cineva îşi cere scuze. Trecerile acestea de la irascibilitate la veselie sunt mai ceva decât la Vadim Tudor. Şi de fapt tribunul nebun nici nu e irascibil, e doar cabotin. F.I. e sincer, neprefăcut. Tocmai asta este îngrijorător.

Inconsistent şi sinuos în idei. Este clar că ţine cu Băsescu. Dar când interlocutorii săi îl critică pe Băsescu şi pe Boc, el tace. Chiar îi aprobă. Sunt adevăruri care îl deconcentreza; se lasă dus de ele, dar brusc  se scutură ca un câine ud, închide ochii pentru a-şi regăsi poziţia alături de Marele Căpitan cu Urechea Zgăriată şi schimbă direcţia discuţiei.

Are câteva repere de care se agaţă ca un copil de fusta mamei. Asemeni dogmaticilor care se scufundă în tezele lor, F.I. se concentrează ca un şaman spre ideile sale unde-şi găseşte refugiul şi liniştea interioară. Dacă i-a intrat ceva în cap (de natură spirituală, nu vreun cui sau ac de cravată) nu-i mai iese niciodată. Nu ascultă niciun argument care i-ar putea strica mulţumirea sufletească.

Este imuabil. Ceea ce pare curios la un poet. Dogma şi poezia nu s-au împăcat niciodată. Revenind la problema semnării blogului cu numele real, nu era mai bine să scriu eu toate astea sub pseudonim ?

 
3

Ce a căutat neamţul în Bulgaria ?

Posted by isuciu on 16/08/2010 in calatorii

La ProTV Internaţional, care se prinde la bulgari, am văzut un interviu de pe litoralul românesc. Nişte românaşi se plângeau de murdăria de pe plajă. “Dar dumneavoastră unde aţi depus gunoiul ? “ a intrebat reportera. “Păi colea aşa! “ au zis ei arătând nişte pet-uri de lângă prosoapele pe care stăteau (prosoape pe care era imprimat câte-un nume de hotel).

La bulgari toată lumea aruncă gunoiul la coş.

Nemţii în Bulgaria au construit hoteluri şi au venit cu sistemul lor de management.

Noi suntem un popor care ne facem singuri rău şi p-ormă ne plângem.

Nişte poze din staţiunea bulgărească “Sfinţii Constantin şi Elena” şi un filmuleţ cu valuri:

Pe plaja la bulgari (I)

Pe plaja la bulgari (II)

Priveliste din balconul hotelului

Terasa in bazar

 
22

In Bulgaria

Posted by isuciu on 11/08/2010 in calatorii

Sunt in statiunea Sfintii Constantin si Elena  din Bulgaria. Hotelul este minunat, plaja este minunata si eu sunt minunat de serviciile de aici. Cum de totul e asa de bine si de ieftin pe cand in Romania pe litoral – e invers. Cum s-a schimbat pe litoralul bulgaresc mentalitatea socialista cu un mod de o face lucrurile la fel ca in Spania sau Grecia ? Partea proasta e ca aici sunt multi rusi. In sistemul all inclusive poti sa mananci si sa bei si intre mese (nu pe jos!), adica aproape tot timpul. Asa ca rusii dupa ce se ghiftuiesc la micul dejun se asaza la coada la bufetul de gustari si bauturi, consumand cu o harnicie de stahanovisti: bere, vin, tarii, pizze, sandvisuri, cartofi prajiti, inghetata. La ora unu se muta la restaurant. Nu prea i-am vazut pe plaja, dar cred ca se duc mai pe seara. De fapt, pe aici sunt si destui romani. Dar si bulgarii (gazde) sunt ai naibii, aduc mereau mancare si bautura in cantitati mult mai mari decat ar putea vreo natiune indarjita sa bage la ghiozdan !

Copyright © 2009-2010 Mofturi de ochelarist All rights reserved.
Desk Mess Mirrored v1.7 theme from BuyNowShop.com.