povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
joi, 31 decembrie 2009


Fata se afla în dificultate. Nu ea personal, ci mama ei care trebuia să nască şi nu se simţea bine. În plină noapte se trezi din somn simţind că mai e cineva în cameră. Ofelia – aşa se numea fata - se sculă din pat şi văzu o lăcustă. De fapt un spiriduş. Dar arăta ca o insectă. Însă vorbi cu ea şi mica zburătoare o înţelesese. O urmă afară în pădure. Ajunseră într-o zonă subterană unde apăru un satir. „Am să te ajut” spuse acesta dar îi ceru să facă întocmai cum îi va spune el.

Îi dădu „Cartea răscrucilor” care îi va arăta viitorul. Şi-i spunea că e prinţesă. Prinţesa Moana. Prima dată va trebui să-l facă pe marele broscoi :-& să-i dea cheia. Care broscoi? Care cheie? „Ai să vezi, majestate.Vei avea nevoie de cheie” spuse satirul. Ofelia (sau prinţesa Moana) se-ntoarse în casa părinţilor ei şi povestea merse mai departe.

De fapt tatăl ei murise şi mama se recăsătorise cu un bărbat extraordinar de viteaz şi curajos, căpitan în armata lui Franco >:P . El lupta împreună cu o trupă numeroasă de militari contra partizanilor din munţi. Aşa că Ofelia avea un tată nou care lovea câte-un răzvrătit până-l omora şi împuşca rebelii fără să clipească. Mai avea el o trusă de scule cu care smulgea secretele celor care nu vroiau să spună unde se ascund luptătorii criminali.

Aşa că Ofelia putea să fie mândră de tatăl ei vitreg, dar nu era. Aştepta cu nerăbdare să-i apară frăţiorul din burta mamei şi p-ormă să vadă ce-o mai face. Dar mama ei era tot mai rău. Obţinu cheia de aur de la broscoiul cel scârbos şi coborî în labirintul subteran.

Satirul îi spusese să nu atingă nimic din ceea ce va vedea acolo. Dar fata nu putu să reziste în faţa minunăţiilor de bunătăţi ce se aflau pe o masă lungă, frumos împodobită şi ornată. Mâncă doi struguri deosebit de gustoşi. Cine putea să vadă ? În capul mesei stătea nemişcat un mort fără ochi. Era îmbrăcat în pielea goală – dacă se poate spune astfel. Însă avea ochi: îi ţinea pe masă, chiar în faţa lui. 8-X Când fata înghiţi boabele de struguri, strigoiul se însufleţi. Sângele începu să-i curgă prin vine şi-şi căută ochii. Şi-i fixă în palme şi începu să se uite în jur. Văzând-o pe prinţesă fugi spre ea cu mişcări de om beat şi în stare de orice. În ultima secundă – clepsidra era pusă în funcţiune – fata reuşi să urce scara şi să ajungă în camera ei.

Mama ei care începuse să se simtă din ce în ce mai bine nu ştia că Ofelia îi adusese un leac miraculos: o rădăcină de plantă pusă la maică-sa sub pat. Căpitanul descoperi planta şi-o aruncă în foc. Căpitanul mai descoperi că servitoarea Mercedes era o spioană a criminalilor din munţi. O legă şi-şi pregăti trusa de scule. Satirul află de la spiriduşi că Ofelia încălcase regulile. Mâncase doi struguri în labirint. Pan se umplu de nervi. Mama Ofeliei muri, dând naştere unui băieţel.

Viteazul căpitan îşi cercetă cu plăcere cleştii şi foarfecii de „lucru”. Mercedea purta un cuţit ascuns în cutele bluzei sale. Reuşi şi-şi taie frânghia cu care fusese legată. Când căpitanul tocmai voia să înceapă tortura, se trezi cu un cuţit în spate. Apoi în gură. Mercedes fugi. Toţi militarii se luară după ea.

Ofelia îşi luă frăţiorul şi plecă în labirint. Căpitanul îşi obloji rănile şi porni în căutarea fiului său. Fata era o târfă mică şi nu conta pentru el. Între timp Mercedes ajunse într-o poiană. Soldaţii pe cai o urmăriseră cu uşurinţă şi o înconjurară. Ea îşi puse cuţitul la gât. Când aghiotantul căpitanului îşi îndreptă pistolul spre ea, fu zguduit de câteva gloanţe care-i străbătură corpul. Apăruseră partizanii.

Căpitanul coborî pe urmele Ofeliei care-şi ţinea frăţiorul în braţe. Prinţesa se întâlni cu satirul care-i spuse: varsă două picături de sânge de copil nevinovat şi se va deschide portalul. „Să înţep copilul ? ” întrebă fata.”Da. Două picături şi vei trăi veşnic, dincolo.” „Nu” hotărî ea. Căpitanul o descoperi şi o împuşcă. Îi luă frăţiorul.

Ofelia zăcea pe marginea stâncii, lângă apă. Din mână îi curgeau picături de sânge. Deodată de trezi în lumea visată, într-un decor de basm. Tatăl ei adevărat şi mama ei stăteau pe tronuri regeşti şi o aşteptau. Fata făcu un pas şi totul dispăru. Se afla pe stâncă, sângerând, murind.

Filmul Labirintul lui Pan a fost realizat de regizorul mexican Guillermo del Toro în 2006.
Şi după povestea acestui film, unul dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut vreodată, vă anunţ că am terminat ce-am avut de zis pe anul ăsta şi aştept unul mai bun. Aşa că vă urez tuturor LA MULŢI ANI ! :)
joi, 24 decembrie 2009



Dikens are o poveste minunată cu acest titlu, dar nici vorbă acum de aşa ceva, ci de creaţia unui alt titan al literaturii: Anton Pavlovici Cehov. În realitate povestea lui Cehov se numeşte O NOAPTE DE GROAZĂ.

În ajun de Crăciun Ivan Petrovici Parastasov a participat la o şedinţă de spiritism. El reuşise să-l invoce pe Spinoza care-i spusese: „Viaţa ta se apropie de sfârşit…Căieşte-te…” Rugase spiritul să repete şi farfurioara nu numai că repetase, dar adăugase : „În noaptea asta” O:) .

Parastasov se-ntorcea acasă mergând prin întunericul rece, de nepătruns, fără să vadă în jur ţipenie, biciuit de picături de ploaie care-i jucau nebuneşte înaintea ochilor. Se gândi ce rău poate fi de cei fără adăpost pe o noapte ca asta. Locuia la Moscova, lângă biserica Adormirea Maicii Domnului. La Kremlin începuseră să bată clopotele pentru utrenia Crăciunului. O groază nelămurită îl stăpânea pe când urca la etajul patru al casei în care locuia.

Aprinse un chibrit şi la lumina albăstruie a flăcării a văzut în mijlocul odăii un… sicriu 8-X . Cuprins de groază s-a năpustit afară din odaie. Trezindu-se în stradă se sprijini de un felinar ud. „Spiritele mi-au prezis moartea, gândea el. Să fi fost tot ele cele care şi-au dat osteneala să-i furnizeze şi sicriul?” Se hotărî să se ducă peste noapte la un prieten şi anume la Colivov, care locuia în camerele mobilate ale negustorului Scheletov din fundătura Morţii.

Dar nu-l găsi acasă. Însă dibui cheia pe pervaz şi intră în apartament. Aprinse un chibrit şi dădu cu ochii de un sicriu. Părăsi locul îngrozit, uitându-şi înăuntru şuba şi căciula.Turna cu găleata, vântul îl pătrundea până la oase iar curajul de a se întoarce în cameră după haine îi lipsea cu desăvârşire.Tremurând ca o frunză îşi dădu seama că ajunsese – spre norocul lui m/– aproape de locuinţa doctorului Ţintirimov.

Dar pe când urca scările imobilului respectiv, o siluetă neagră, cu şubă şi cilindru, tocmai cobora valvârtej. Era Ţintirimov, alb ca varul la faţă şi tremurând din tot trupul. Acesta îi explică faptul că după ce se-ntorsese acasă de la şedinţa de spiritism găsise în camera lui un sicriu.

Până la urmă şi-au luat inima-n dinţi, s-au dus în apartamentul lui Ţintirimov şi s-au hotărât să vadă ce cadavru se ascundea în acel sicriu. Dar coşciugul era gol. Au dat însă de o scrisoare de la Ivan Tidvov, un prieten comun, prin care se explica faptul că socrului lui Tidvov urma să i se pună sechestru pe avere fiindcă era plin de datorii şi familia a hotărât să ascundă pe la cunoscuţi toate bunurile. Care bunuri constau exclusiv din sicrie luxoase…
Într-o povestire de numai câteva pagini, Cehov reuşeşte să îngrozească cititorul ca până la urmă să-l lase să rufle uşurat. Dar frământările personajelor, atmosfera de iarnă sinistră sunt redate cu mare forţă, dar şi cu ironie. Poţi să-ţi zici: iată cum se joacă soarta cu bietul om terorizat de propriile-i superstiţii! O povestire mică dar substanţială cât un roman.
O mică bijuterie a genialului doctor de suflete Cehov, un mic dar de Crăciun.

Vă urez tuturor un Crăciun fericit !
luni, 21 decembrie 2009
Celebrul filozof Immanuel Kant nu a părăsit niciodată Königsberg  şi nu s-a însurat niciodată. Ca orice profesor din România după ce a devenit profesor titular şi-a cumpărat din leafă o casă în care primea mereu oaspeţi şi avea un servitor care-l trezea în fiecare dimineaţă la ora cinci fără un sfert (:|. Poftim ? Am greşit ceva până aici ? Un profesor din România nu-şi poate cumpăra o casă din salariu ?! Nu se poate aşa ceva…Nu-mi vine să cred! [-X

De ce nu s-a însurat niciodată ? Kant considera celibatul o problemă care ţinea de esenţa însăşi a filozofiei. Avea convingerea fermă că nu poţi să te ocupi şi de nevastă şi de filozofie. Iar filozoful nu e la fel ca băcanul care opt - nouă ore stă cu şorţul pe el la tejghea după care intră în casă şi stă peste nevastă. Filozoful lucrează tot timpul.

Iată ce spune Kant despre femei:

„O femeie precum doamna Dacier, al cărei cap e doldora de greacă, sau ca marchiza du Chatelet, care discută despre mecanism în detaliu, ar putea cu acelaşi succes să poarte barbă”.

„Îmi este greu să cred că sexul frumos este capabil de principii.”

„Atâtea femei abuzează de încuviinţarea ce le-a fost dată ca să fie ignorate”

„Este uşor să analizezi bărbatul; femeia, în schimb, nu-şi trădează secretele, păstrându-le cum nu se poaste mai rău pe ale celorlalţi. :-@ ”

„Râsul este viril, lacrimile feminine.”La această observaţie, mi-aş permite un amendament: dacă nu eşti şef de stat :(( .

Kant avea o teamă de viaţa sexuală. El spunea că trebuie să-ţi păstrezi lichidele. Ele reprezintă o parte din forţa noastră vitală. Orice scurgere este o pierdere de energie.

Cartea lui Jean - Baptiste Botul tratează concepţia lui Kant despre sexualitate cu ironie şi umor. Sigur că nu oricine îşi poate permite să facă acest lucru.Botul nu a lăsat nicio scriere filozofică. Au rămas după acest autor numai transcrieri ale conferinţelor sale.
joi, 17 decembrie 2009
Am reluat lectura la “Bărbaţi care urăsc femeile”, primul volum din trilogia “Millennium” de Stieg Larsson,  pe care l-am terminat. Cartea este scrisă într-un stil foarte prost. Multe fraze de genul: « Noaptea se lăsa întunericul » sau « Am luptat până la capăt dar n-am murit şi am scăpat cu viaţă » etc.

În primele 300 de pagini autorul abia face o prezentare a cadrului acţiunii şi a numeroasei familii Vanger. Cam pe acolo m-am oprit prima dată din citit. Multe amănunte sunt descrise în legătură şi cu eroii principali, jurnalistul Mikael Blomkvist şi tânăra investigatoare hakeriţă Lisbeth Salander. Am reluat cititul cărţii datorită unei recenzii a lui Vargas Llosa.

Acţiunea este totul. Nu ştiam la început că este necesară o astfel de introducere şi mi-am zis că dacă autorul o ţine tot aşa cei care au apreciat cartea sunt nebuni. Dar Stieg Larsson avea de gând să scrie 13 volume. N-a reuşit să realizeze decât trei, cu un număr foarte mare de pagini. (Stieg Larsson a murit de infarct la vârsta de 50 de ani) .Când ajungi la acţiune este foarte greu să mai laşi cartea din mână. Investigând o crimă petrecută cu 40 de ani în urmă, Blomkvist  şi Salander descoperă nişte fapte cutremurătoare ale unor criminali în serie 8-X .

Chiar Blomkvist ajunge să cunoască pe pielea lui o sofisticată cameră de tortură. Nişte personaje cu poziţii înalte în societate îşi satisfăceau cu deplină acoperire cele mai incredibile instincte de criminali şi violatori. Faptele ar fi incredibile în zilele noastre dacă n-ar exista cazul cunoscutului Josef Fritzl, austriacul care şi-a sechestrat şi violat fiica timp de 24 de ani, ţinând-o închisă într-o pivniţă iar  el apărând ca un personaj respectabil în societate.

Dar imaginaţia suedezului este de o îndrăzneală fără precedent ^:)^ . Iar construcţia cărţii merită toată admiraţia. În afară de asta autorul stăpâneşte suspansul cu o măiestrie nemaiîntâlnită. Nu sunt contraziceri logice în acţiune, totul curge la modul excepţional înt-un ritm ameţitor.

În aceste condiţii uiţi de frazele nefericit formulate şi abia aştepţi să te întorci la lectură. « Imperfecţiunea perfectă » a zis Llosa despre carte pe bună dreptate =D>.
luni, 14 decembrie 2009
vrajbaEthan Hawley era urmaşul unei generaţii de oameni  prosperi, vânători de balene. Avea o soţie tânără şi iubitoare şi doi copii. Şi o casă splendită, moştenită de la tatăl şi de la străbunicul său, cu lemnăria vopsită în alb, cu ornamente în stil Fraţii Adam şi cu o lucarnă pe acoperiş. Casa era înconjurată de o grădină mare, plină de verdeaţă, cu lilieci  centenari, groşi în trunchi cât un om, încărcaţi de boboci.

Odată cu stingerea cererii pentru grăsimea de balenă familia a sărăcit şi Ethan a ajuns vânzător în băcănia care aparţinuse tatălui său. Prăvălia era deţinută acum de un imigrant italian, Marullo. Nu se putea spune că Ethan era sărac, dar familia sa avea pretenţii din ce în ce mai mari iar el era complexat de faptul că ar fi putut avea o situaţie materială mult mai bună dacă averea familiei sale nu s-ar fi evaporat ca prin minune.

În acelaşi timp Ethan năştea în minte tot fel de planuri de îmbogăţire $-) discutând cu salamurile şi conservele din băcănia sa. „…în sufletul unui om de afaceri, orice formă de bunătate constituie o slăbiciune. Cum se face că poţi obliga nişte băieţi obişnuiţi şi cumsecade să-şi măcelărească semenii în război ? Ei bine, e mai uşor să-i obligi, dacă duşmanul e de altă naţiune, sau dacă vorbeşte o altă limbă. Dar cum s-a întâmplat în războiul civil? Yankeii au mâncat copii mici, iar rebelii i-au lăsat pe prizonieri să moară de foame.[…]

Strămoşii mei, acei respectabili proprietari şi căpitani de corăbii, au avut într-adevăr misiunea să prade corăbiile ce făceau comerţ, în timpul revoluţiei, şi apoi în 1812. Tot din patriotism şi virtute. Dar, faţă de englezi, ei nu erau altceva decât nişte piraţi :ar! […] . Astfel s-a născut în familia mea averea irosită de taică-miu.”

Pe măsură ce situaţia în care se afla îl apăsa tot mai mult, Ethan îşi face un plan de a jefui banca din oraş. Visul lui era să pună mâna din nou pe prăvălia care aparţinuse tatălui său. Una din relaţiile sale cele mai dramatice este cea cu Danny Taylor, un alcoolic aflat în ultimul grad de degradare şi de care Ethan încearcă să se folosească (beţivul era proprietarul unui teren valoros) promiţându-i ajutorul său pentru un tratament de dezalcoolizare.

Compasiunea cu care este creat şi tratat de autor acest nefericit  (Danny Taylor) este pusă în contrast cu evoluţia lui Ethan, care dintr-un om cumsecade devine din ce în ce mai mult un bărbat fără scrupule. Era cât p-aici să dea spargerea la bancă dar intervine un aspect care-l salvează de la o astfel de acţiune: patronul său, italianul Marullo se dovedeşte a fi un imigrant care intrase în ţară fără actele cerute de lege.

Până la sfârşit Ethan reuşeşte să facă un pas hotărâtor în obţinerea stării materiale pe care şi-o dorea, dar ceva de ordin sufletesc se rupsese în el. Devenise unul dintre cei duri şi insensibili. Drama lui consta tocmai în conştientizarea acestui aspect. Îşi dădea seama că toată evoluţia sa reprezenta o decădere.

Romanul lui Steinbeck este foarte alert şi captivant, cu personaje foarte vii. Ironia şi o veselie subversivă domină toată cartea, aruncând o ciudată lumină peste o istorie dramatică. Imaginile caselor vechi şi solide, a oraşului din apropierea mării, personajele pitoreşti (Joey Morphy funcţionarul de la bancă, Baker preşedintele băncii First National etc), toate sunt învăluite într-o atmosferă magică.

Când ni se prezintă Ethan în băcănia lui, descrierea bunătăţilor, a  diferitelor feluri de afumături, modul în care îşi tăia uneori patru felii groase de pâine de secară pe care şi le ungea din belşug cu unt, îşi punea două felii de şvaiţer şi trei felii de suncă, contemplarea în timp ce înfuleca a rafturilor prăvăliei înghesuite până-n tavan, pline de conserve în cutii de tablă strălucitoare sau de borcane de sticlă frumos aşezate, apoi mezelurile, brânzeturile, cârnaţii, cotletele, fripturile şi peştele – toate transmiteau o bucurie intensă a momentului de viaţă:D/ .

Şi cu toate că este vorba de o drama unui om care îşi sacrifică sufletul pentru a parveni, cartea este exuberantă şi trezeşte o mare poftă de viaţă. Faţă de alte cărţi ale lui John Steinbeck pe care le-am citit (La est de Eden, Şoareci şi oameni, Fructele mâniei, Joia dulce), Iarna vrajbei noastre mi-a plăcut cel mai mult.

Pentru tonul ei stenic, negăsit în alte romane celebre ale autorului, cu excepţia poate a „bijuteriei” Joia dulce. Dar Iarna vrajbei noastre tratează evoluţia dramatică a unei familii cu ironie şi cu astfel de mijloace literare încât, paradoxal, parcă-ţi vine să spui„Ce frumoasă este viaţa!”. Este o minune ieşită din pana scriitorului care a primit Premiul Nobel în 1962.
marți, 8 decembrie 2009
drumul-cenusii-387Drumul cenuşii este romanul lui Augustin Buzura în care se redă prigoana de neimaginat instituită asupra minerilor care au îndrăznit să se revolte în 1977 contra lui Ceauşescu. Sau mai bine zis contra comunismului 8-X, cum au zis acum votanţii lui Băsescu. (De parcă-ar fi acelaşi lucru!)

Nu se pomeneşte niciun cuvânt despre instrumentul acestei terori, care era Securitatea, dar faptul era foarte sugestiv: toată lumea ştia despre ce era vorba :-$. La vremea respectivă cartea a avut un impact deosebit ^:)^. Nicolae Manolescu scrie în Istoria critică a literaturii române că Augustin Buzura a criticat regimul comunist fără  ca acesta să poată fi acuzat într-un fel atunci, deoarece a ocolit cu abilitate referirile  cu privire la securiştii sau activiştii de partid.

La această obstrucţionare de a spune lucrurilor pe nume se adaugă şi stilul foarte încâlcit, alambicat, de ardelean care până anunţă că ţi-a luat casa foc aceasta a ars de mult. Este adevărat că tocmai această divagaţie continuă de la subiect creează o tensiune necesară pentru expunerea temei. Eu mă întreb însă ce impact mai are în ziua de azi o carte precum Drumul cenuşii, făcută numai pentru epoca lui Ceauşescu şi cu valabilitate limitată.

Pentru că Augustin Buzura nu realizează un peisaj al dictaturii în general, ca Márquez în Toamna patriarhului, ci o stare conjuncturală, astfel că romanul citit în prezent nu mai transmite mesajul de atunci. Este adevărat că proza lui Buzura are forţă, după cum spune Nicolae Manolescu, dar este forţa unui tun care trage cu artificii şi nu cu gloanţe adevărate.

Cu privire la verdictul de colaborator al securităţiiB-), de care „beneficiază” Augustin Buzura, s-ar putea ca acesta să explice îndrăzneala autorului şi închiderea pe jumătate a ochilor vigilenţi ai cenzurii din epocă.

Şi pe urmă, dacă Augustin Buzura a fost un fel de disident al regimului comunist, cum sugerează Nicolae Manolescu, de ce în prezent este un înverşunat duşman al anticomunismului autentic? Ce caută el acum pe baricada oamenilor ancoraţi în „valorile create” în timpul comunismului ?
marți, 1 decembrie 2009
Românii nu au cucerit niciodată pe nimeni. Deseori am fost noi ocupaţi de alţii. Oare de ce s-au considerat germanii rasă superioară ? De ce a triumfat la un moment dat teoria supraomului ? De ce a vrut Napoleon să cucerească toată Europa ? Explicaţii au fost destule.

Toate aceste aventuri s-au terminat prost. Mai ales pentru germani. Dar noi ne situăm la polul opus: ne lăudăm că am rezistat. Dar cu ce realizări ne mândrim ? Avem o ţară frumoasă. Dar ăsta nu e meritul nostru. Am avut scriitori şi artişti de talie mondială. Eugen Ionescu, Emil Cioran, Brâncuşi şi mulţi alţii. Dar toţi s-au afirmat în alte ţări **== .

Eugen Ionescu şi Emil Cioran sunt scriitori francezi de origine...nu mai contează. Nu s-a găsit vreun scriitor francez care să vină să se afirme în România prin opere scrise în româneşte. Herta Müller, laureată a Premiului Nobel, este scriitoare germană de origine română. Patria este limba în care scrii, vorbeşti şi trăieşti.

Câteodată mi-e ruşine că sunt român şi anume când mă aflu într-o ţară străină şi mă chinuiesc să vorbesc în altă limbă pentru a mă ascunde că sunt român. De ce ? Cred că se ştie bine. Când văd ce oameni ne conduc – îmi e ruşine X_X . Dar pe aceşti oameni noi îi alegem. Ce-ar fi de concluzionat ?

Foştii securişti au pensii de 50 milioane de lei (vechi, dar buni) pe când veteranii de război primesc 4 milioane de lei – tot vechi.

De fapt eu sunt mândru că sunt român :D/. Dar dacă ar fi să argumentez această senzaţie n-aş stii ce să spun. Probabil că e vorba pur şi simplu de afinitatea faţă de locul în care te-ai născut. Aşa cum un zambian este mândru de Zambia sa.
luni, 30 noiembrie 2009
Nicolae Manolescu a apărut la Pro TV într-o emisiune cu titlul – Profesiunea mea, cultura. Nişte tineri i-au pus câteva întrebări. Cu privire la literatura contemporană, N. Manolescu a spus că nimeni nu a reuşit să scrie vreun roman remarcabil despre tranziţie. Sau despre «epoca de aur» - perioadă care putea constitui o sursă generoasă pentru un romancier.

Generaţia tânără nu îşi găseşte un drum propriu şi original şi nu este interesată de trecut. Tinerii întrebători au insistat pentru a afla ce nume de scriitori contemporani sunt totuşi de evidenţiat în perioada actuală. Venerabilul critic i-a pomenit numai pe Florina Ilis, Claudiu Komartin, Ioan S. Pop şi Filip Florian. Atât. M-am întrebat de ce nu l-a mai amintit pe Mircea Cărtărescu :-?? .

Manolescu a spus că nu există în lume o criză a capitalismului în ciuda unor teorii care mai bântuie pe ici pe colo. Întrebat despre calitatea proastă a politicienilor noştri N. Manolescu a explicat că totul provine de la educaţia precară .

Aspectul lămureşte şi prestaţiile dezgustătoare ale unor politicieni tineri precum Boureanu (nume predestinat!), Elena Udrea, Lia Olguţa Vasilescu >:P etc. Învăţământul şi educaţia sunt în continuă deteriorare şi nu au cum să producă pe viitor oameni de mare calitate.

Deşi a spus că este optimist Nicolae Manolescu a făcut o analiză complet descurajatoare a situaţiei literaturii româneşti actuale precum şi a celei viitoare :-? .
sâmbătă, 28 noiembrie 2009
Drumul-Cormac-Mc-CarthyUn bărbat şi copilul său străbat un ţinut friguros şi duşmănos în intenţia de a se îndrepta spre sud. Nu se explică nimic cu privire la faptul că zona traversată de cei doi părea devastată de un cataclism. Nu ştim numele bărbatului şi al copilului. Descrierea cuprinde foarte multe amănunte ale îmbrăcăminţii lor, a modului cum caută mâncare într-o lume pustiită de o nenorocire, a unei lupte pentru supravieţuire.

Tatăl şi fiul vorbesc despre foame, despre moarte. Pe drumul pe care-l străbat, apar fel de fel de primejdii.Autorul ştie să creeze suspansul. Cititorul este surprins de situaţiile neobişnuite, exagerate. Grupuri de oameni cutreieră ţinutul ca nişte haite. Sunt canibali. Bărbatul şi copilul pătrund într-o  casă ce părea părăsită, dar găsesc în pivniţa acesteia o mulţime de oameni goi care tocmai devoraseră un confrate.

Descrierea este scabroasă. Trupul nu mai avea mâini şi picioare şi era mânjit de sânge. Nu se specifică timpul acţiunii, dar existau camioane, automobile iar la un moment dat cei doi găsesc un tren. În drumul lor găsesc un băieţaş singur. Era clar că băieţaşul era o pradă sigură pentru haitele de canibali :-t.

Adică de oameni contemporani cu tehnica actuală, dar complet dezumanizaţi. Aveau arme de foc. Şi bărbatul avea un pistol cu două gloaţe. Puştiul îl roagă pe taică-su să-l ia cu ei pe băieţaşul singur, să-l salveze. Tatăl nu acceptă. Abia se pot descurca ei. Trec prin fel de fel de întâmplări de o duritate nemaipomenită.

Din când în când nimeresc câte-o casă părăsită în care rămân două–trei zile; acolo găsesc conserve şi reuşesc să se mai întremeze. Tatăl primeşte o săgeată în picior. Este culmea nenorocirii. Nu vă mai spun ce se-ntâmplă mai departe.

Cartea este foarte apăsătoase. Însă lipsa unei explicaţii cât de cât mai clare  arată că McCarthy se cam joacă puţin cu cititorul:-/ . De fapt subiectul este supravieţuirea unor oameni după un război atomic. Dar nu se spune nicăieri acest lucru.

Este un roman fantastic. Dar nu este asemănător cu Eseu despre orbire de Jose Saramago unde cataclismul este declanşat de orbirea bruscă a populaţiei, ci de o cauză pe care poţi doar să ţi-o imaginezi. Procedeul este la limita veridicităţii.

Poţi să-ţi spui în sinea ta: aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată. Pe când orbirea bruscă inventată de Saramago este similară cu multe molime cu care s-au confruntat deseori oamenii în istorie. Însă talentul de a reda nişte situaţii limită este incontestabil la Cormac McCarthy. Scenele sunt atât de bine realizate încât parcă le vezi pe un ecran cinematografic (sau pe ecranul minţii).
miercuri, 25 noiembrie 2009
criptapentruborisdavidovici-3576Cred că principalele personaje din această carte sunt Boris Davidovici Novski şi anchetatorul cekist Fediukin. Novski a avut o istorie complexă pănă în momentul brusc al arestării sale în 1930 în Kazahstan. În acel moment avea înalta funcţie de Comisar al Poporului pentru centrala de comunicaţii.

Nu trebuie confundată cu funcţia actuală de comisar european şi trebuie ţinut seama de faptul că ne aflăm în anii de cumplită teroare stalinistă. Novski a fost trimis la închisoarea Suzdal şi ţinut într-o hrubă întunecoasă şi rece, plină de şobolani graşi. De acolo Novski fu scos de paznici şi tărât pe scări în jos în pivniţa cu trei nivele.

În faţa lui a fost adus un tînăr gol până la brâu. Fediukin îi spuse tânărului : „Dacă Novski nu recunoaşte, te omorâm !” Novski nici nu ştia bine ce trebuia să recunoască. Ajunsese într-o funcţie de mare putere din care s-a trezit peste noapte acuzat de vreo înaltă trădare faţă de puterea sovietică.

Că se întâlnise cu multe persoane din lumea occidentală. Dar fusese pus să ia legătura cu aceştia, şi fiecare pas îi fusese monitorizat. În cripta unde fusese îngropat de viu, Novski ajunsese la unele concluzii metafizice: omul nu era nimic altceva decât un grăunte de praf în oceanul atemporalităţii.

În timp ce tânărul îl imploră pe Novski să recunoască (habar n-avea ce), se auzea zgomotul încărcării pistoalelor. Novski rămăsese ancorat în gândurile sale şi nu înţelesese că nu avea prea mult timp. Paznicii îl uciseră pe tânăr în scurt timp cu multe focuri de armă, făcându-i figura de nerecunoscut.

Novski fu scos de acolo şi dus în hruba sa, lăsându-i-se un nou timp de gândire. Scena se repetă de câteva ori şi mai mulţi tineri nevinovaţi au fost executaţi în faţa lui Boris Davidovici Novski.

Sunt mai multe personaje care răsar foarte vii din paginile scrise de Danilo Kiš. Acţiunea este redată cu violenţă în două trei pagini, ca la Cehov. Ceea ce uimeşte este stilul: aproape plat, sec, de maximă economicitate dar şi de un impact cutremurător.

Descrierea unor drame şi întâmplări atroce cu „tonul” unui proces - verbal (adică aparent fară nicio compasiune) este de un mare efect. Caracteristica principală este stranietatea, rezultată din detalierea „chirurgicală” ale unor fapte reale istorice, amănunte care nu sunt consemnate în nicio istorie.

Modul postmodern în care este scris acest roman, compus din şapte povestiri aparent fără legătură între ele, arată felul în care practică literatura acest deosebit de valoros scriitor, din stirpea lui Nabokov dar amintind foarte mult de Borges.

Din punctul de vedere al alcătuirii textului, se vede că Danilo Kiš este adeptul construcţiei scurte, de tipul nuvelei. Nu are nicio divagaţie, proza lui nu te lasă să respiri. Şi de fapt, Criptă pentru Boris Davidovici nici nu este un roman – după percepţia mea. Mai ales că una din povestiri (Câini şi cărţi) are acţiunea  în anul 1330. Dar asta nu scade cu nimic valoarea acestei cărţi.
vineri, 20 noiembrie 2009
[caption id="attachment_859" align="alignleft" width="180" caption="Augustin Buzura"]Augustin Buzura[/caption]

Au trecut  două decenii  de la cotitura din 1989.  Scriitorii noştri:^o care s-au format şi-au atins apogeul carierei lor în perioada comunistă  găsesc greu formule de exprimare care să nu amintească de „realismul socialist ”. Cred că puţini tineri ştiu că noi am avut o şcoală de scriitori, un loc de neimaginat în zilele noastre, un palat cu dormitoare, săli de mese, bibliotecă – totul gratis, mă rog, un fel de „creative writers” de stat, pe care dacă o terminai, ajungeai, nitam – nisam, scriitor cu acte în regulă.

Adică aveai un loc de muncă asigurat în vreo redacţie sau editură, puteai să publici, aveai deja un nume. Problema nu era să termini această şcoală, ci s-o începi, să fii propus. Sigur că de această afacere se ocupa Partidul, plasând acolo scriitori confirmaţi care trebuiau „reorientaţi”, dar depistând şi tineri cu talent.

În anul 1949  s-a luat hotărârea ca  începând din anul 1950  să se înfiinţeze Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu“, sub direcţia lui Mihail Sadoveanu, o şcoală „unică“ / „democrat- revoluţionară“, care să formeze noua generaţie de condeieri din Republica Populară Română.

În mod curios pentru un astfel de sistem asemănător cu trimiterea la şcoala de sergenţi  la această şcoală au ajuns şi oameni cu talent.  Fănuş Neagu, de exemplu.  Şi alţii.  În scrierile lor  puteau ei să aibă o atitudine critică asupra regimului comunist?  Păi nu le-ar fi fost ruşine ?! Când Partidul le-a dat casă, masă, băutură, vizite prin dormitoarele fetelor, ei să fie nerecunoscători şi răi? :-S

Oare ce se petrece în prezent în „laboratorul ” de lucru al unui astfel de scriitor?  În cărţile lui Augustin Buzura „se oglindeşte”, ca să spun aşa, societatea socialistă. Mi-amintesc că înainte de 1989 am citit cu mare satisfacţie Drumul cenuşii. Astăzi, recitând pasaje din această carte n-am mai simţit nimic din fiorul încercat cu ani în urmă.

Romanul bazându-se pe redarea atmosferei sumbre ale vieţii minerilor după represaliile crunte din 1977, avea la vremea respectivă un deosebit impact, ori în prezent dispărând apăsarea omniprezentă a supravegherii securiste, forţa subversivă a lecturii s-a piedut din lipsă de obiect.

Tot astfel, spectacolul cu piesa „Revizorul ” de Gogol, în care Toma Caragiu îl imita pe Ceauşescu, a fost interzis din motive lesne de înţeles la vremea aceea (regia Lucian Pintilie) deşi este foarte greu de imaginat cum o fi explicat cenzura necesitatea interzicerii spectacolului. ”În această piesă, scrisă de un scriitor rus, se râde de dumneavoastră, tovarăşe secretar general !” ar fi spus, poate, Gheorghe Pană, primar al Bucureştiului la acea dată.

E vorba de anul 1972. ”Da ?!” s-ar fi mirat Ceauşescu. „Păi de unde până unde să scrie un scriitor sovietic despre mine ? Şi de ce să râdă ?! ” „Dar nu el râde, ci lumea. Se tăvălesc pe jos  când îl văd pe Toma Caragiu  =))  . Iar scriitorul e rus, nu sovietic. Adică din perioada anterioară U.R S.S.” „ Aha ! Şi lumea e aşa proastă să-l confunde pe Caragiu cu mine ?! ” „Da”, ar fi sunat răspunsul.

Mă rog, poate că problema nu a ajuns până la „tovarăşul”. Ceauşescu nu se ducea la teatru. Cazul seamănă cu bancul în care un zeflemist se ducea mereu în aceiaşi cârciumă şi spunea bancuri în care eroul principal era un porc. „ Porcul a inaugurat….Porcul a ţinut un discurs …” etc. La un moment este luat la securitate, bătut până la leşin şi i se spune: :„Ei, acum să te-nveţi minte să mai spui bancuri despre tovarăşul Ceauşescu!”  Omul protestează, spunând că n-a zis niciodată ceva despre tovarăşul Secretar General, el debitând numai bancuri cu 'Porcu'. “Ce vorbeşti, mă, crezi că noi nu ştim cine e 'Porcu'  :@)  ?!
miercuri, 18 noiembrie 2009
25156_slumdog-millionairePe HBO s-a difuzat de curând filmul  Slumdog Millionaire.

De cum l-am văzut pe examinatorul din filmul Slumdog Millionaire l-am recunoscut pe Sorin Ovidiu Vântu.  Aceeaşi mustaţă de frizer mucalit, aceeaşi privire ascuţită de om care-ţi vede buzunarul pe dinăuntru şi împarte bani cu  nemiluita  băieţilor măslinii.

Nu l-am descoperit pe Robert Turcescu sau pe Tatulici. Dar SOV s-a strecurat foarte bine în pielea actorului  Anil Kapoor şi i-a jucat foarte bine rolul. Adică a făcut ceea ce face deobicei: bani prin mijloace obscure. Filmul a dezvăluit unul dintre ele: în momentul în care SOV-ul indian constată că Jamal Malik, tânărul care nu greşise niciun răspuns la jocul „Vrei să fii milionar ?”, are şanse să câştige potul cel mare îl dă pe mâna poliţiei.

„Trişează !” a zis el şi poliţiştii încep să-l interogheze. Adică să-l lovească, să-l pună la şocuri electrice, să-l tortureze. Jamal ştia că pe bancnota de 100 de dolari se află chipul lui Benjamin Franklin  (răspunsese în cadrul concursului) dar nu-l recunoaşte pe Gandi de pe o bancnotă de 1000 de rupii pe care i-o arătase poliţiştii.

Aceştia nu înţeleg cum face el de reuşeşte să trişeze la un joc de cunoştinţe generale, dar cu cât pricep mai puţin cu atât par mai convinşi de vina băiatului. După ce-l maltratează bine – încercând de fapt să-l  înfricoşeze, să-i distrugă curajul de a mai gândi, urmează ultima rundă: o întrebare a cărei miză era dublarea sumei deja câştigate de zece milioane de rupii.

Întrebarea era legată de eroii  cărţii lui  Alexandre Dumas Cei trei muşchetari, respectiv Athos, Portos şi Aramis. De cum i se pune întrebarea Jamal spune că nu ştie răspunsul #:-S lăsând încremeniţi milioane de oameni cu nasurile lipite de ecranele televizoarelor.

Alege posibilitatea să întrebe un prieten şi-o nimereşte la telefon pe prietena lui. Ea spune că n-a auzit de aşa ceva… Am rămas siderat. Chiar aşa de inculţi pot fi indienii ? S-ar putea că dacă n-au auzit de opera lui Alexandre Dumas să nu  ştie nimic nici de Adrian Păunescu. Aşa cred !  :)
marți, 10 noiembrie 2009
20175325-1-215_300Era în vremea când în Babilon domnea Kurigalzu, regele Sumerului şi al Akkadului, iar în Teba, în ţara numită Miţraim – adică Egipt  -  faraon era Amenemhet. Iosif, fiul lui Iacob, trăitor în ţara Canaan, în apropiere de Hebron, era în permanent conflict cu fraţii săi, zece la număr fără a-l socoti pe cel mai mic, Beniamin, ultimul născut. Nu se potrivea cu fraţii ca fire, caracter, sensibilitate şi mai ales nu era crud şi setos de sânge, având o aversiune faţă de orice violenţă.

Iacob (tatăl lui Iosif) era fiul lui Isaac, care la rândul lui era fiul lui Avraam, cel de la care a pornit seminţia evreilor în acele locuri. Erau păstori cu numeroase neveste şi numeroşi copii, şi nu aveau un loc stabil, trăind în corturi pe care le mutau după interesele lor de păstorit.

Mai făceau şi comerţ cu cei din oraşele mai mari dar din creşterea oilor trăiau bine şi aduceau jertfe lui Dumnezeu. Fiind bătrân şi bolnav, Isaac urma să predea moştenirea sa de conducător şi stăpân al tribului său fiului cel mai mare. Dar cei mai mari ca vârstă erau Iacob şi Esau,  gemeni. Se pare însă că Esau era primul care scosese capul din găoacea maternă, urmat la câteva secunde de Iacob.

Mama lor Rebeca ştia că Esau era un descreierat crud şi bezmetic şi nu i se potrivea rolul de părinte şi şef suprem al comunităţii. Isaac orbise şi abia mai avea percepţii. Recunoştea lumea numai prin pipăit; Esau era foarte păros, ca o maimuţă, în timp ce Iacob avea pielea netedă şi fină. Înţeleapta soţie a lui Isaac, Rebecca, ştiind că desemnarea lui Esau ar fi însemnat un dezastru pentru neam, aranjă lucrurile în aşa fel încât ştafeta conducerii să ajungă la Iacob.

Totul se petrecu printr-o mare minciună, Iacob fiind îmbrăcat într-o piele de animal pentru a fi perceput ca păros asemenea lui Esau de către părintele său. Şi Iacob primi binecuvântarea ca urmaş şi stăpân, deşi tremurase de teamă pentru că acceptase „regia” făcută de mama sa. Tocmai când ajunge mai respectat şi bine aşezat în fruntea obştii, Esau află care este adevărul. Că el fusese furat.

Iacob fuge în pustiu de mânia lui Esau, dar acesta îl ajunge cu luptătorii săi şi pune cuţitul la beregata lui Iacob. Modul în care cere îndurare Iacob pentru viaţa sa este dezgustător. Foloseşte orice umilire posibilă, îi sărută picioarele lui Esau, îl laudă şi-l imploră. Până la urmă Esau se îndură de el si-l lasă în viaţă, dar îl părăseşte în pustiu fără strop de apă sau mâncare. Dumnezeu i se arată în vis lui Iacob şi-i spune că va birui toate greutăţile şi va ajunge din nou mare şi bogat. Însă el nu se mai putea întoarce la ai lui.

Atunci se gândi să-şi caute o rudă îndepărtată. Ajunge la cumplitul Laban, care-l ia ca sclav la curtea sa. Iacob era foarte harnic, priceput şi norocos în tot ceea ce făcea. Laban deşi îi era rudă, îi cere muncă grea pentru mâncarea şi adăpostul pe care îl dăduse. Iacob se dovedise un gospodar foarte ingenios şi de succes. Munca lui îi aducea lui Laban multe beneficii.

În gândul său, Laban se gândi că Iacob deşi avea statutul de sclav la  curtea sa, în realitate era un om liber care provenea dintr-o familie bogată şi putea oricând să plece de la el. Dar Iacob nu pleacă fiindcă se îndrăgosteşte de Rahila, fata frumoasă şi curată a lui Laban şi o cere de soţie. Laban îi pretinde  preţ serios pe fată şi mai vrea să lucreze pentru el încă şapte ani, şi încă şapte, şi încă şapte.

Pe terenurile repartizate în grija lui Iacob acesta descoperă un important izvor de apă. Apa în deşert însemna aur şi Iacob îşi dezvoltă afacerea într-un mod de invidiat. Laban îl pune la o învoială: toţi miei care se nasc tărcaţi să fie ai lui Iacob, iar cei de o singură culoare să aparţină lui Laban. Iosif găseşte o metodă de a ţine oile cu privirile pe nişte grilaje şi toate progeniturile apărură tărcate. Şi trebuiau să intre în proprietatea lui Iacob, după cum hotărâse chiar Laban.

Meschinul Laban avea mai multe fete, dintre care cea mai mare, Lia, avea prioritate la măritat. Iacob insistă pe cea care o alesese, pe Rahila. Laban se preocupă de toate amănuntele nunţii, şi în noptea respectivă i-o strecoară pe Lia drept femeia dată. A doua zi Laban îi spuse că îi dă ambele fete.

Iacob şi-o ia la coliba lui pe Rahila, dar o acceptă şi pe Lia că nu avea ce face. Pe vremea aceea, fata măritată venea la soţ cu întreaga suită de slujitoare sclave, unele dintre acestea fiind foarte frumoase. Aşa că deseori stăpânul se alegea cu mulţi copii, şi de la neveste şi de la slujitoare.

V-aţi plictisit ? Păi mai este mult. N-am terminat de relatat nici  ceea ce scrie în volumul unu, şi sunt trei volume, adică 1800 de pagini. Şi n-am intrat în foarte interesantele reflecţii despre originile omenirii, despre primele seminţii de oameni, cum se numeau ei conform Bibliei, consideraţiile despre religie, destin şi evoluţiile populaţiilor din zona Mesopotamiei şi Egiptului, într-o perioadă de după Potop. Dar întâmplările se succed într-un ritm alert, nu e timp de prea multă meditaţie şi reflecţie.

Iacob dorea urmaşi de la Rahila dar aceasta se dovedi mult timp stearpă. Copii avu de la Lia care era foarte „productivă” şi de la slujnice:  Ruben, Simeon, Levi, Iehuda, Dan, Gad, Zebulon, Isahar, Aşer şi Neftali. Zece.  Atunci Rahila îl născu pe Iosif – al unsprezecelea. Iacob era în al nouălea cer. Acesta era copilul său adevărat. Iosif se bucură de toată grija şi afecţiunea tatălui.

Rahila îl mai născu pe Beniamin dar muri de cum îi dădu viaţă ultimului copil. Iacob îi dărui lui Iosif un ketonet, un veşmânt deosebit lucrat cu valoare simbolică de „celui  mai iubit”, fapt ce stârni invidia fraţilor. De fapt, aceşti fraţi îl urau de moarte pe Iosif, fiindcă ştiau că el va fi moştenitorul averii lui Iacob. În plus, Iosif îi stârni cu povestirea unui vis din care rezulta că el va ajunge cu mult deasupra lor, iar ei, fraţii „vitregi” vor fi ca nişte râme la picioarele lui.

Iosif avea şaptesprezece  ani când fraţii lui mai mari îi administră o bătaie groaznică, după care îi furaseră şalul însângerat şi-l azvărliră pe băiat într-o fântână, legat. Puseră o piatră deasupra, transformându-i groapa într-un mormânt. Apoi fraţii se întoarseră la tatăl lor cu ketonet-ul însângerat spunându-i că pe Iosif l-a ucis o fiară.

Bâtrânul intră în doliu şi căzu în depresie. Frământaţi însă de crima pe care o comiseseră, fraţii se-toarseră la groapa în care-l aruncaseră pe Iosif, dar „mormântul” era  gol. Nişte negustori ismaeliţi în trecere pe acolo dăduseră piatra la o parte şi-l găsiră. Fraţii spuseră că acel om era o căzătură nenorocită şi că vor să scape de el.

Îl vândură negustorilor care la rândul lor l-au vândut pe Iosif în Egipt ca sclav. Nimerise la casa lui Putifar, Marele Conducător de oşti al faraonului şi  Purtătorul de evantai. Iosif care era cultivat, inteligent şi beneficiar al unei educaţii deosebite primită de la un erudit din casa tatălui său, fu remarcat de marele demnitar şi promovat printre scribii de seamă ai casei. Aici se întâmplă ceva ce ar părea în zilele noastre nemaipomenit: soţia demnitarului se îndrăgosti de sclav (fiindcă Iosif deşi avea sarcini de înalt funcţionar era tot un sclav).

Sunt multe amănunte privind ceea ce se petrecea la curtea lui Putifar, incluse în volumul al doilea al cărţii, detalii care te lasă cu gura căscată. De amintit doar cuplul incestuos de părinţi ai lui Putifar, provenind din cea mai înaltă categorie de aristocraţi egipteni, frate şi soră căsătoriţi, care îl scopiseră pe fiul lor pentru a nu mai avea urmaşi care să păcătuiască în viitor. Îşi pedepsiseră copilul pentru păcatele lor.

Soţia lui Putifar care dorea ”relaţii carnale” cu Iosif  este refuzată de acesta. Atunci ea îl ademeneşte într-o întâlnire în doi şi-l ameninţă că dacă nu va ceda să se culce cu ea, îl va pedepsi crunt. Iosif care refuzase în continuare fu acuzat de tentativă de viol.

Putifar îl condamnă la închisoare pe viaţă. Iosif ajunse în teribila închisoare în care erau deţinuţi cei care complotau împotriva faraonului. El ştia că va sta acolo numai trei ani, aşa cum în groapa în care-l aruncaseră fraţii săi rămăsese numai trei zille. De unde ştia el toate astea ? Iosif avea un har deosebit: visele îi desluşeau multe lucruri.

Noi bănuim că a intervenit aici şi un individ numit Thomas Mann, care ne prevestea cam ce i se va întâmpla lui Iosif. Mai este posibilă varianta ca sursa de ştiinţă a lui Thomas Mann fie Vechiul Testament în care este consemnată istoria lui Iosif.

În închisoare apar la un moment dat  doi demnitari de la curtea faraonului, arestaţi pentru complot. Era vorba de uneltirile contra faraonului bătrân, care muri după scurt timp. Demnitarii  avură nişte vise ciudate şi Iosif se oferi să le tălmăcească. Unul va fi dezvinovăţit şi repus în drepturi iar altul va fi crucificat. Chiar aşa se şi întâmplă şi exact după ce se-mplini trei ani de temniţă un trimis special al faraonului veni după Iosif. Faraonul cel tânăr, luminatul Ahnaton, era chinuit de faptul că un vis al său nu fusese tălmăcit de învăţaţii săi cei mai de seamă.

Demnitarul care fusese închis acolo unde era Iosif îi povesti faraonului de exactitatea tălmăcirii viselor lui de către sclavul deosebit de dotat. Iosif fu adus în faţa faraonului şi-i tălmăci visul: şapte vaci grase şi şapte vaci slabe însemnau şapte ani de extraordinară prosperitate, urmaţi de şapte  ani  de secetă şi sărăcie teribilă. Faraonul fu fermecat de spusele lui Iosif care îndrăzni să dea şi sfaturi: în timpul prosperităţii şi bogăţiei vor trebui realizate nişte rezerve uriaşe care să ajute sfânta ţară a Egiptului să depăşească perioada de secetă.

[caption id="attachment_770" align="aligncenter" width="600" caption="Iosif talmacind visul faraonului"]Iosif talmacind visul faraonului[/caption]

Faraonul îl pune pe Iosif în funcţia de Mare Vizir şi Ministru al agriculturii peste toată ţara, adică atât peste Egiptul de sus cât şi peste Egiptul de jos. Din deţinut Iosif ajunge mâna dreaptă a faraonului, cu porecla nobilă de Hrănitorul. Iar tatăl său îmbătrânea şi se usca de durere, crezându-l mort.

Cine are răbdare să ajungă la volumul al treilea al cărţii va avea satisfacţii de lectură imense. Fraţii lui Iosif aflaţi în Canaan nu mai aveau mâncare pentru animale, preţul grânelor ajungând la un nivel exorbitant. Şi nici aşa nu se mai găseau fiindcă veniseră anii de secetă cumplită. Doar în ţara morţilor, Egiptul, se găsea hrană din belşug, depozitată.

Iacob tatăl le ordonă fiilor să meargă în Egipt şi să aducă de acolo grâu şi furaje. Ruben, Simeon, Iuda şi ceilalţi fraţi, cu excepţia lui Beniamin – băiatul al doilea adevărat al lui Iacob provenit din mama adevărată ca şi Iosif cel mort pentru bătrân – porniră spre Egipt şi se găsiră în faţa marelui demnitar care administra averea faraonului după bunul său plac.

De cum au intrat în ţara Egiptului fraţii au fost despărţiţi de alţi negustori, escortaţi şi trataţi în mod separat. Viaţa comunităţii lor, a tribului lui Iacob, depindea acum de bunăvoinţa unui demnitar capricios şi ciudat din Egipt, care îi trată cu mare atenţie fiindcă îi cunoştea bine. Dar ei habar nu aveau că stăteau cu frunţile lipite de podea în faţa celui pe care-l bătuseră şi-l aruncaseră într-un mormânt.

În acel moment al lecturii m-am uitat la copertă să văd ce carte citesc. Nu cumva e „Contele de Monte Cristo”? Nu. Dar situaţia în care un nedreptăţit avea prilejul să se răzbune este caracteristică romanelor din timpul romantismului. Edmond Dantes găseşte o comoară care-l ajută să ocupe o poziţie de putere socială, pe când Iosif ajunge influent şi important datorită exclusiv calităţilor sale.

Thomas Mann nu este un romantic. Modul în care ajunge Iosif omul numărul doi după faraon în Egipt  este explicat pe îndelete, cu puternice argumente de ordin religios, antropologic, de analiză a cutumelor şi tabuurilor  vremii dar şi economice, arătându-se faptul că Ahnaton faraonul a încurajat forme superioare de administrare a economiei necaracteristice sclavagismului.

În afară de acest aspect scena în care fraţii sunt împinşi de Iosif să-şi recunoască vinovăţia este sublimă şi aminteşte de momente de înaltă tensiune spirituală asemănătoare cu episoade din opera lui Shakespeare. Nu vă mai spun ce se mai întâmplă mai departe. Puteţi găsi povestea lui Iosif şi în Biblie. Dar astfel de personaje create de Thomas Mann, parcă dăltuite în piatră, n-am mai întâlnit decât poate la Homer. Deşi se mişcă, suferă şi trăiesc cu intensitate, oamenii din carte par nişte statui încremenite în măreţie.
luni, 9 noiembrie 2009
În aparenţă filmele făcute cu duiumul în perioada de dinainte de 1989  nu aveau nimic nociv în ele. Din contra, se părea că erau  populate cu personaje credibile, iar filmele relatau poveşti în care toţi oamenii făceau eforturi oneste pentru o viaţă mai bună, pentru împlinirea lor, pentru fericire.

În Singurătatea florilor (regizat de Mihai Constantinescu) ) personajul interpretat de Radu Beligan, doctorul Pavel, întâlneşte un taximetrist care se-nţelege că era ca oricare altul, la fel ca miile de oameni ai muncii cu volanul din acele vremuri (filmul a fost realizat în anul 1975). Nimic din caracterul celor care te dădeau jos la jumătatea cursei, care nu te ajutau la bagaje nici dacă le dădeai bacşiş, etc., nu apare în film.

Şoferul de taxi interpretat de Toma Caragiu, era un tip extraordinar de prietenos; văzând filmul Malvinei Urşianu, te puteai întreba: oare există vreun  şofer de taxi care să nu invite acasă la el pe orice necunoscut pe care-l ducea cu maşina, ca să  bea un vin bun ? Cu toate că familia şoferului era foarte numeroasă, în imobilul  în care locuia s-a găsit o cameră liberă, în care cei doi au mâncat şi-au băut. Cei doi au discutat despre fericire.

A reieşit că şoferul, gospodar cu şase copii şi nevastă casnică, este un om realizat şi fericit. În schimb doctorul (Radu Beligan) avea o nefericire fără cauză, datorată în principal condiţiei sale de intelectual şovăitor, şi fiind un om care avea un singur copil – o fată studentă – era  de fapt, neîmplinit.

Dar ce anume îl impiedica pe doctorul interpretat de Beligan să fie fericit ? Mister. Şoferul îl întreabă : „Ai un loc de muncă bun ?” Doctorul răspunde : „Da. Sunt medicul unei mari uzine ; am în îngrijire 1500 de muncitori. Ce mi-aş mai putea dori ?”. O posibilă explicaţie poate apărea cu prilejul scenei în care doctorul îl invită la rândul lui pe şofer la sărbătorirea zilei de naştere a fratelui său.

Fratele doctorului, interpretat de  Colea Răutu, este strungar. La masa pusă în sufrageria apartamentului fratelui, sunt adunaţi colegii de muncă al acestuia, cu soţiile. ”Ce te tot preocupă pe tine, frate, de eşti mereu îngândurat ?” îl întreabă strungarul pe doctor. „Uite, lui Vasile i s-a defectat freza, lui Nicolae trebuie să-i nască nevasta, iar lui Gheorghe i s-a buşit serpentina ! Vezi, astea-s sunt problemele noastre !” spune Colea Răutu, reproşându-i într-un fel  doctorului  că   şi-a ales o profesie de intelectual, care implică analize şi frământări mentale sterile, pe când dificultăţile de viaţă ale muncitorilor sunt concrete şi rezolvabile cât se poate de uşor.

Apoi, după ce-i prezintă taximetristului pe cei de la masă, frezori, lăcătuşi şi strungari,  ajunge la un tânăr pe care-l recomandă drept inginer – cu un ton care denota că este o profesie inferioară celei de muncitor, – însă Răutu se grăbeşte să adauge : „Dar înainte de a deveni inginer, a măturat o sută de tone de şpan !” Singurătatea florilor demonstrează că numai profesia de muncitor, cu greutăţile  ei spulberabile cu un simplu hei-rup poate aduce unui om împlinirea şi liniştea sufletească.

E adevărat că inflexiunile inconfundabile ale vocii acelui  mare actor care a fost Toma Caragiu – pot da impresia că de fapt îşi bătea joc de rolul lui, fals construit de la un capăt la altul.
miercuri, 4 noiembrie 2009
cronica2Azi a apărut volumul al doilea din Cronică de familie de Petru Dumitriu (difuzat la chioşcuri împreună cu Jurnalul naţional). Am citit cartea cu mult timp în urmă. Era chiar în perioada când răsesem tot ce apăruse de Balzac şi când am dat de cartea lui Petru Dumitriu satisfacţia a fost imensă ; iată un Balzac al nostru, mi-am zis în barbă (sau în bărbie). Personaje contorsionate de patimi precum cele din paginile lui Balzac crease şi Petru Dumitriu, într-o operă de dimensiuni impresionante.

Dintre romanele cele mai bune realizate după anul 1947 – când cenzura era foarte puternică – Cronica de familie a lui Petru Dumitriu  se detaşează de Groapa lui Eugen Barbu sau Moromeţii lui Marin Preda (care sunt realizări de vârf  în proza noastră). După opinia mea, Petru Dumitriu a fost cel mai talentat romancier pe care l-am avut până acum, întrecând cu mult şi pe scriitorii români contemporani  :-h .
luni, 2 noiembrie 2009
f77742-Emil-Cioran-Neantul-romanesc-O-convorbire-Editie-bilingvaÎntr-o carte foarte interesantă, Neantul românesc – o convorbire, sunt redate discuţiile purtate după 1990 de Emil Cioran cu Sorin Antohi şi Luca Piţu. Sorin Antohi relatează cum încercase să-l întâlnească pe Emil Cioran la Paris, strătând de nenumărate ori strada Odeon şi plănuind modul în care ar fi putut să intre în vorbă cu marele nostru filozof şi gânditor, fără să reuşească din prima încercare.

A fost ajutat de Gabriel Liiceanu  care l-a trimis ulterior expres la Cioran cu manuscrisul unei cărţi inedite a maestrului. Tot la locuinţa lui Cioran a venit şi Luca Piţu, iar discuţiile s-au purtat în trei. Antohi sesizase la un moment dat că Luca Piţu avea o mare supărare pe el. Ce se-ntâmplase ?

Luca Piţu aflase despre colaborarea lui Sorin Antohi cu Securitatea şi publicase acest lucru într-o carte – încă din 1991. Dar s-a trecut destul de repede peste acest aspect grav.

Dar în iulie 2008 Herta Müller a publicat în Frankfurter Rundschau o scrisoare deschisă către HR Patapievici, în care se arată că ICR invită la Academia de vară a ICR Berlin pe Andrei Corbea-Hoişie şi Sorin Antohi, foşti colaboratori ai Securităţii.

Conţinutul cărţii este însă savuros şi preţios, cu valoare de document.
vineri, 30 octombrie 2009
animalul_inimiiSunt nişte cuvinte care se repetă obsesiv în roman : frizerul, foarfeca, părul, sacul, pantofii. Frazele construiesc o lume ciuntită, compusă parcă din fragmente fără rost.”Azi nu-mi pot încă imagina un mormânt. Doar un cordon, o fereastră, o nucă şi o funie” spune persoana povestitoare la început. Până la sfărşitul cărţii, toate cuvintele spuse desfăşoară o poveste tristă.

Lumea descrisă de autoare te loveşte cu amănuntele ei. Este un infern în care se petrec fapte abominabile, dar în tăcere şi în culori sugestive. Ciorapii Lolei sunt ca un fum. Autoarea află din jurnalul Lolei că ea venea din sudul ţării şi pe chipul ei se putea citi ţinutul acela sărac. Autoarea era colegă cu Lola într-un cămin de studenţi. În apropierea căminului era un parc. Noaptea Lola işi punea ciorapii fini ca un fum şi dispărea în parc. Un tramvai cu muncitori din schimbul de noapte se golea în acel parc.

Lola era pipăită în văzul lumii de profesorul de sport. Într-o zi autoarea o găseşte pe Lola spânzurată în dulapul ei de haine din camera de cămin.Cordonul aparţinea povestitoarei.

„ Peste două zile, la ora patru după-amiază, în aula mare, Lola, care se spânzurase, a fost exclusă din partid şi exmatriculată din facultate.Au participat la şedinţă sute de studenţi.”

Herta – îi spun aşa deşi în carte nu este numită în vreun fel – îşi împărtăşeşte găndurile şi secretele cu trei prieteni: Edgar, Kurt şi Georg. Ei nu cred că moartea Lolei ar fi fost sinucidere.Cine erau bărbaţii Lolei ? Citat: „Bărbaţii se suduiau şi strigau unul la altul înainte de a-şi da cu sticlelele-n goale în cap. Sângerau.Când un dinte cădea pe jos, râdeau,de parcă unul şi-ar fi pierdut un nasture.Câte unul se apleca, ridica dintele şi şi-l arunca în pahar.Pentru că aducea noroc,dintele trecea dintr-un pahar în altul. [...]

Ţărani, îmi ziceam. Numai ei trec de la râs la plâns (citind această frază n-am putut să nu mă gândesc imediat la un personaj înalt din lumea noastră politică actuală). Mă uitam la bărbaţii Lolei, care ieşeau la prânz din tura de dimineaţă, din fabrici. Erau ţărani veniţi de la ţară.[...] Bărbaţii ştiau că fierul lor, lemnul lor, detergentul lor nu contau. De aceea mâinile le rămâneau butucănoase, făceau bulgări şi gogoloaie în loc de industrie. Tot ceea ce ar fi trebuit să fie mare şi colţuros devenea în mâinile lor o oaie de tablă. Ce trebuia să fie mic şi rotund devenea în mâinile lor un pepene de lemn.”

Tatăl muri. Fusese soldat SS şi făcea cimitire. Îl urmase pe Fuhrer şi crezuse în el, aşa ca orice om necioplit. N-a fost pre mult regretat. După terminarea facultăţii Kurt fusese repartizat la abatorul de lângă oraş. A început să povestească despre furturile de carne de acolo. Dar mai ales de băutorii de sânge. Cu cât se făcea timpul mai rece, cu atât muncitorii beau mai mult sânge.

Poveştile prietenilor se termină prost. Căpitanul Piele îi urmărea peste tot. Şi când au emigrat. Un cordon, o fereastră, o nucă şi o funie.Lola cu cordonul, Georg a fost aruncat printr-o fereastră la Frankfurt, nuca era cancerul Terezei - o prietenă a Hertei.

Proza Hertei Müller este foarte concentrată şi sugestivă. Din câteva câteva fraze se conturează un personaj şi o situaţie: bătrânul nebun de lângă fântâna arteziană, omul fugărit în tren sau cel fără haine urmărit în preajma abatorului etc. Stilul pare uneori suprarealist. Naraţiunea este deseori uneori răsucită, frântă, năucitoare. Cu toate că ştii ca cititor despre ce e vorba de la primele cuvinte ale romanului, povestea te dă peste cap, te surprinde şi te şochează.

Talentul scriitoricesc este remarcabil. Iar cartea „Animalul inimii” este una dintre cele mai bune pe care le-am citit din întreaga literatură română. Aici ar putea interveni o problemă: dacă este literatură română sau germană. Părerea mea: literatură română scrisă în limba germană.

Notă: Herta Müller a obţinut Premiul Nobel pentru Literatură în 2009. Motivaţia juriului s-a facut la Stockholm. Opinia mea: l-a meritat din plin.
marți, 27 octombrie 2009
mitologii-subiective-octavian-89663Este greu de precizat care din zeii greci a fost cel mai admirat de Octavian Paler. Dar lumea elina antică l-a obsedat şi i-a umplut spiritul. Au găsit vechii greci soluţia pentru fericire?

Octavian Paler spune : „Fericirea elină ne-ar strânge, ne-ar sugruma. A o invidia este o eroare. Heracles se comportă ca şi cum ar fi singur în faţa lumii.[…]. Totdeauna gata să înlăture un accident al realităţii, să înfrunte o primejdie şi s-o biruie, n-are vreme să simtă.Adevărata măsură umană, pare să spună el, nu o dă sensibilitatea, ci acţiunea.  De ce m-ar umple Heracles de entuziasm mai mult decât Oedip de respect? Adevărul nu cere o vitejie mai mică decât aceea de a ucide un monstru.”

Este interesant modul în care-l priveşte Paler pe Ahile. Viteazul Ahile este un zeu cu o rană omenească; această rană schimbă o nemurirea goală cu o moarte plină de vitejie. Dar fără această rană nimbul său ar păli. Ea îl umanizează. Paler spune că nu-i place acest erou. Îi place numai rana lui.

Paler îl admiră pe Prometeu pentru că acesta îi dispreţuieşte pe zei. Prometeu a furat focul de la zei din dragoste faţă de oameni. Când vulturul îi sfâşie ficatul, Prometeu se crispează pentru a nu urla, dar mai ales pentru a nu regreta. Îl doare carnea sfâşiată de vultur, iar aceasta e cea mai vie dovadă a focului furat de la zei. Zeus dispreţuit de Prometeu nu poate să-i ierte titanului orgoliul, dar n-are îndrăzneala să-l omoare.

Paler spune: ”Un Dumnezeu ce se teme, în locul unuia indiferent, este opera lui Prometeu care, legat de stâncă, se uită neînduplecat spre cer, umplând abisul cu dispreţul său şi obişnuindu-ne cu ideea că avem dreptul la mai multă mândrie.”

Din istoria lui Ulise este impresionantă atitudinea acestuia de a refuza nemurirea oferită de nimfa Calypso. Ideea este greu de înţeles în ziua de azi. Cine ar refuza acum, în aceste vremuri, şansa de a trăi veşnic? Paler reconstituie gândurile lui Ulise:

„La ce mi-ar folosi să nu mai ştiu cine sunt? Cine sunt, cine am fost şi cine am vrut să fiu ? Ceea ce-mi propui tu e o nemurire mai tristă decât moartea, o nemurire fără speranţă şi tu ştii că eu rătăcesc pe mări căutând un ţărm pe care-l port în mine ca pe un destin.” Ulise refuză nemurirea fiindcă ar fi lipsit de credinţă şi speranţă. Pentru acestea, eroul acceptă preţul morţii.

Cartea despre miturile Greciei Antice este compusă de fapt din nişte eseuri. Melancolia lui Octavian Paler are o tentă deosebită, incluzând o luciditate care duce spre speranţă şi relevarea unei lumini în destinul umanităţii. Nu se induce tristeţe în aceste eseuri, fiindcă Paler ne arată care este pilonul de neclintit în istoria şi destinul omenirii: cultura.

Mi-amintesc că nu demult îl vedeam pe Octavian Paler la televizor. Adaug momentele acelea la bagajul meu de avere spirituală.
luni, 26 octombrie 2009

978-973-689-319-3.promoRomanul Ziua Independenţei face parte dintr-o trilogie care îl are ca personaj principal pe Frank Bascombe, un american din clasa mijlocie care trăia fericit până în momentul când i-a murit băiatul. În primul roman, Cronicarul sportiv, Frank Bascombe este scriitor şi reporter sportiv. Drama prin care a trecut pare că l-a distrus pe Frank, l-a debusolat, iar soţia lui, Ann, n-a mai putut să trăiască împreună cu el şi s-au despărţit.


De data acesta Bascombe este agent imobiliar şi viaţa lui se derulează într-o continuă agitaţie. Cu toate acestea el trăieşte sufleteşte cu un  pas în urmă, dând impresia că nu înţelege de ce l-au lovit necazurile şi priveşte viaţa cu un fel de detaşare, cu o nepăsare disimulată. Are o amantă, pe Sally, cam capriciosă, frecventează un club al divorţaţilor şi mereu pare că fuge de ceva. Aduce la un moment dat cu eroul lui John Updike din „Fugi, Rabbit” dar acolo problemele sunt altele.


Bascombe se întoarce mereu spre trecutul său, chiar spre locurile în care a crescut, spre fosta sa casă în care locuise cu fosta lui nevastă Ann şi cu cei doi băieţi – până când unul dintre copii murise, după cum am mai spus. Poate din cauza unei indiferenţe faţă de ceea ce-i vine în calea vieţii Bascombe tratează întâmplările cu înţelepciune şi umor.


Face eforturi disperate cu familia Markham să le plaseze un imobil iar după ce le arată 45 de case splendide insistă să le vândă o vilă plasată lângă o închisoare prezentând-o drept locul ideal. Relaţiile lor şi  dialogurile sunt savuroase. « ...ştiu că cea mai frecventă cauză pentru ”salturile” clienţilor e bănuiala otrăvită că agentul nu e atent la dorinţele tale. « Ne arată doar ce n-a reuşit să plseze dja şi încearcă să ni le vâre pe gât » ; sau  « Nu ne-a atătat nimic care să semene cu ceea ce am spus cî ne interesează »;  sau «Îşi
bate pur şi simplu joc de timpul nostru, plimbându-ne cu maşina şi lăsându-se cinstit la prânz ».


Deşi se despărţise de fosta nevastă Bascombe o mai iubea. Tot învârtindu-se prin preajma locului în care locuia ea, întâlneşte la un moment dat un tip numit Charley O’Dell, de aproape 60 de ani, înalt, cu părul albit prematur, care, atunci când nu purta papion şi blazer, avea un tricou mare alb şi un şort kaki de pânză. Bascombe află cu stupefacţie că Ann vrea să se mărite cu acel individ.


Faptul se realizează iar Frank îi solicită fostei soţii îngăduinţa să petreacă Ziua Independenţei cu băiatul lor de-al doilea, Paul. Bascombe nu pridideşte să analizeze  motivele reale ale divorţului de frumoasa lui soţie. Ann mă inhibă, spune el. «Poate că ăsta-i un alt scop al divorţului – să reinstituie inhibiţiile de care te-ai dispersat când lucrurile erau roz». Bascombe are o nostalgie a evenimentelor petrecute cu câţiva ani în urmă, dând impresia că trăieşte mereu în trecutul apropiat. Caută în zadar sensul întâmplărilor cotidiene şi se încăpăţânează să se tot ancoreze în ele.


Îşi vânduse casa în care locuise dar revenea mereu acolo. Iată un citat : «Şi totuşi, şi totuşi, nu cumva mă cuprinde, aşa cum stau aici, un soi de melancolie ? Acelaşi parfum al pierderii pe care l-am adulmecat acum trei nopţi la Sally şi pentru care era cât pe ce să vărs o lacrimă pe motiv că într-o perioadă anterioară a vieţii mele mă aflasem la un moment dat aproape de locul ăla şi mă întorsesem în cartier, simţindu-mă dezabrobat de acel loc ? Atunci n-ar trebui să-l simt chiar şi mai intens aici, pentru că aici am stat mai mult, pentru că aici am iubit, mi-am îngropat un fiu în apropiere, aici am pierdut o viaţă bună şi cu promisiunea permanentizării şi am continuat să trăiesc singur până când n-am mai suportat ? »


Personajul Frank Bascombe creat de Richard Ford aduce o notă aparte dacă ne gândim în general la proza americană: îmbină umorul cu melancolia.


Romanul a primit premiul Pulitzer Prize şi PEN/Faulkner Award.

miercuri, 21 octombrie 2009
sentiExistă o tendinţă generală ca fiecare individ să se creadă altceva sau altcineva decât este în realitate. Postura imaginară, definită de Freud, constă într-o fantasmă infantilă inconştientă de a ne imagina că dacă suntem în mod necesar fiul mamei noastre, în schimb, tatăl nostru adevărat nu este cel ce vieţuieşte în familia noastră, ci un rege sau unul din puternicii lumii acesteia.

În acest mod, oricare ar fi originea noastră socială, în fiecare dintre noi micul prinţ de altădată cere de la eul devenit adult o identitate măreaţă – irealizabilă. De unde, poate, sentimentul de impostură împărtăşit pe o scară atât de largă. Cam aşa explică Belinda Cannone (profesoară de literatură la Caen) sentimentul de impostură. Autoarea vorbeşte de o lume în care civilizaţia are baze solide.

Pentru că dacă ne gândim la noi constatăm că impostorii cei mai mari n-au niciun sentiment de impostură. Un politician de prim rang este de fapt un actor care plânge la comandă în faţa mulţimii, dar el se crede chiar politician :cry: . Este la un moment dat marinar, dar îşi imaginează că este primar general al capitalei (sau invers).

Dar prin modul în care absoarbe freamătul unor oameni adunaţi în faţa lui şi prin care le redă acestora – cu mare convingere – tocmai ceea ce spectatorii doresc, arată că vocaţia omului este de actor şi nu de om implicat în angajamentele pe care le declamă. (Promisiuni pe care le uită în cinci minute după ce le-a exprimat şi de care crede că poate scăpa cu nonşalanţa stupefiantă a formulării : « Am greşit ! » ).

Cartea de eseuri a profesoarei de literatură este foarte amuzantă ; se relevă aspectul pozitiv al imposturii. Sunt vizate personaje literare sau autori. Sunt analizate cazurile negrului alb Christmas din Lumină de august (romanul lui Faulkner), al lui Ruis din Splendoarea Portugaliei de Antonio Lobo Antunes (n-am citit-o) sau al lui Cole Silk din Pata umană de Fhilip Roth. Aceşti trei bărbaţi sunt albi la piele, dar au sânge negru. Sunt oameni albi, diferiţi în secret şi conform opiniei rasiste, inferiori.

Interesantă este şi povestea lui Romain Gary care obţine un premiu Goncourt, dar obsedat că ar fi un impostor mai candidează sub pseudonimul Émile Ajar şi obţine din nou premiul, ca şi cum ar fi fost o altă persoană.
marți, 20 octombrie 2009
De la descoperirea plăcerii lecturii la vârsta tânără, pătrunzi dintr-odată în lumea largă şi chiar dacă eşti adolescent te simţi adult, dacă eşti o fetiţă neajutorată te simţi femeie adulată ca o regină, dacă eşti slăbuţ fizic te simţi puternic ca Schwarzenegger, de sunt  mic Tu fă-mă mare, ajungi un Superman fără ca să faci eforturi ridicând greutăţi privind fix tavanul unei săli de  fitness ore-ntregi.

Nu faci nimic. Stai tolănit în pat sau într-un fotoliu cu un motan la picioare (la picioarele tale). N-ai luat droguri uşoare sau mai grele, nu eşti ameţit de votcă. Din contră, ai nevoie de cafea sau de o ţigăruşă. Îţi vine să-ţi pui nişte scobitori să-ţi ţină ochii deschişi toată noaptea, fiindcă vrei să ştii ce se-ntâmplă mai departe în carte. Vrei să ştii ce-au mai făcut cei trei muşchetari plus D’Artagnan – bonus. Achiţi trei şi mai ai unul gratis la pachetul Dolce.

Eroii tăi nu au dureri dacă sunt răniţi, suportă foamea şi eforturile, nu au suferinţe. Un muşchetar este mai puternic decât unsprezece combatanţi ai cardinalului Richelieu şi mai face şi fente spectaculoase în luptă. În episodul în care muşchetarii au ţinut sfat în bastionul Saint – Gervais Athos revine şi recuperează stindardul uitat. Deşi duşmanii trag asupra lui, nu e atins de nici un glonte. În timpul cât au stat acolo, cei patru prieteni au fost păziţi de morţii părăsiţi în fort după lupta ce se purtase cu o zi în urmă.

Alexandre Dumas tatăl nu este cu toate acestea un autor de proză fantastică. Eroii trăiesc numai lucruri măreţe. Decorul este spectaculos: castele, cărări prin peisaje naturale magnifice, păduri, hanuri, mori de apă, părâiaşe. Interioare elegante, saloane cu mobilă frumoasă, covoare şi tablouri scumpe.

Aţi găsit în cărţile lui Dumas vreun W.C.? Eroii parcă nu au necesităţi fizilogice. Vă aminţiţi scena în care Leopold Bloom (din Ulise de James Joyce) stă pe budă citindu-şi ziarele preferate ? Povesteşte Joyce pe câteva pagini ce face Bloom în W.C.  fără să aibă vreo reţinere de exprimare. Nici Bloom nu are.

În romanele lui Dumas se mai şi moare. Iubita lui D’Artagnan, frumoasa doamnă Bonacieux, este otrăvită în grabă de Milady de Winter. Ea abia apucă să-şi vadă iubitul şi moare în braţele lui. Totul se petrece în viteză fiindcă acţiunea împinge totul de la spate. Nu e timp de întristare, meditaţii şi analize.

De abia de la apariţia romanului modern – datorită lui Flaubert – acţinea se mută în „interiorul” sufletului; se expune doamna Bovary şi lucrurile iau o întorsătură nu prea veselă. De fapt, nimeni nu deplânge moartea doamnei Bovary. Niciun chirurg nu este podidit de plâns când infinge bisturiul în trupul unui bolnav, chiar dacă îi este rudă.

Odată cu trecerea de romantism, se pare că am câştigat ceva. Literatura s-a apropiat de adevăr, de aspectele verosimile, de realism. Nu mai zburăm aşa uşor cu balonul lui Phileas Fogg, eroul lui Jules Verne, ci ne concentram asupra frământărilor umane interioare.

Cu toate acestea, ceva am pierdut odată cu romantismul. Zborul avântat al gândului, visul, lipsa oricăror oprelişti, eroismul, entuziasmul, bucuria. Momentul trecerii de la romantism la modernism – nu mai vorbesc de postmodernism – este similar perioadei din copilărie când descoperim că Moş Crăciun poartă şoşonii bunicului.
luni, 12 octombrie 2009
cortina

 

 

 

In volumul Cortina - eseu în şapte părţi, Milan Kundera are reflecţii care uimesc prin firescul lor despre romane şi autori. Rămâi consternat că aspectele analizate nu ţi-au trecut şi ţie prin cap.  Kundera se întreabă ce poate să rămână în urma unor romane care nu pot fi povestite, pecum Tristram Shandy, Jacques fatalistul sau Ulise ?

Fiindcă altele (Anna Karenina, Idiotul sau Procesul) care au un story şi pot fi adaptate pentru cinema, televiziune, pot cumva să rămână în conştiinţa colectivităţilor. Dar pentru respectivele adaptări, pentru a a face dintr-un roman o piesă de teatru sau un film trebuie mai întâi să-i fie descompusă compoziţia; romanul trebuie redus la un simplu story. In felul acesta îl desfiinţăm

Când am fost la Paris am vrut să vizitez locuinţa lui Cioran din strada Odeon nr. 21. La blocul respectiv nu era nicio placă indicatoare cu privire la faptul că acolo ar fi locuit un scriitor de origine română. O portăreasă negresă (tânără, cu nişte căşti în urechi) ne-a spus că nu a auzit de Emil Cioran!

Curtea interioara a blocului in care a locuit Emil Cioran

Curtea interioară a blocului în care a locuit Cioran

 

Kundera spune în Cortina : Emil Cioran moare în 1995, la vârsta de optzeci şi patru de ani. Deschid un mare ziar parizian: pe două pagini, o serie de necrologuri. Niciun cuvinţel despre operă; scribii săi funebri au fost mai degrabă dezgustaţi, fascinaţi, indignaţi de tinereţea sa petrecută în România. Au îmbrăcat cadavrul marelui scriitor francez într-un costum folcloric românesc, silindu-l să ridice braţul din sicriu într-un salut fascist.

Partea a patra are un titlu interesant: Ce este un romancier? Autorul eseului

arată că Proust spune despre In căutarea timpului pierdut că în romanul lui nu există nici un fapt care să nu fie fictiv. El n-a scris romanul ca să vorbească de viaţa lui, ci pentru a le vorbi cititorilor despre propria lor viaţă.

Reflecţiile lui Kundera se bazează pe analizarea cărţilor lui Flaubert, Kafka, Musil, Tolstoi, Joyce, Broch etc. Ceea ce numai romanul poate spune este un capitol scurt dar percutant. Se evocă acolo nuvela lui Kenzaburo Oe Tribul răcnitor care are o acţiune simplă.

Intr-un autobuz plin de japonezi se urcă o bandă de soldaţi beţi, aparţinând unei armate străine, care se distrează cerându-i unui student să-şi dea pantalonii jos şi să-şi arate fundul. Se aud râsete înfundate în jurul lui. Infierbântaţi soldaţii îi silesc pe mai mulţi călători să-şi arate fundurile.

Apoi soldaţii coboară iar călătorii nehărţuiţi îi obligă pe cei batjocoriţi să denunţe la poliţie comportamentul soldaţilor străini. O poveste despre laşitate, pudoare, despre indiscreţia sadică ce vrea să treacă drept dragoste pentru dreptate. Aspectul care şochează este că nu se pomeneşte niciun moment de faptul că acei soldaţi erau din armata americană care, după război, a ocupat Japonia.

Or, dacă scriitorul spune despre călători că erau japonezi, de ce nu indică şi naţionalitatea soldaţilor? Pentru că dacă s-ar fi menţionat că acei soldaţi erau americani, acest singur cuvânt ar fi redus nuvela la un text politic, la o acuzare a ocupanţilor. Prin renunţarea la această precizare, aspectul politic trece în umbră, iar lumina se focalizează pe principala enigmă care-l interesează pe romancier, enigma existenţială.
vineri, 9 octombrie 2009
poza_produs_15006

 

 

Romanul lui Horia Ursu are acţiunea plasată într-un oraş mare din Transilvania, în perioada de tranziţie. De fapt, nu este vorba de o acţiune anume, ci de un păienjeniş de fapte, de multe personaje care vin în carte cu gândurile şi reflecţiile lor, autorul scanând cu ajutorul acestor personaje epoca stranie din jurul anului 1990, glisând când spre anul 2000, când înapoi în timp spre societatea comunistă.

Cotitura de la Revoluţia din 1989 este privită ca o minune care a schimbat doar culorile caselor, străzilor, peisajelor, şi a produs o explozie a metehnelor rele, a scoaterii la suprafaţă a capacităţii oamenilor de compromisuri, a etalării lipsei de morală şi asaltul spre înavuţire. A asaltului Occidentului, a fugii bezmetice de societatea închisă în care am stat o jumătate de secol, şi a dezvăluirii faptului că nimeni nu a dorit libertatea pentru împlinirea unor tendinţe înalte, ci pentru desfacerea în voie a curelei pantalonilor sau pentru satisfacerea unor extravagante gusturi culinare, sexuale etc.

Este emblematică în acest sens excursia făcută imediat după 1990 de un grup de localnici din oraş şi rămânerea lui în totalitate prin Germania sau Italia, întorcându-se doar şoferul ca să aducă maşina înapoi la firmă. Nici chiar şoferii de schimb nu fuseseră în stare să se mai mişte din Austria, după ce poposiseră pentru noapte la un hotel unde se înfruptaseră din toate bucuriile pământului, de la femei până la mâncare şi multă băutură. Au băgat de toate în ei ca nişte scăpaţi din închisoare şi au ignorat faptul că erau răspunzători de conducerea unui autocar cu turişti. Au mai comandat un rând şi s-au hotărât că nu se mai întorc în România, aşa, fără nici o premeditate, fără vreun plan de viitor în străinătăţuri.

Cei care au rămas în ţară au căutat să guste pe plan local desfătările libertăţii totale. Sobrul profesor Petru Şendrean se încurcă instantaneu cu o vânzătoare de la un magazin de echipamente de vacanţă, cu Iolanda, o femeie foarte frumoasă care-i aduce acasă un cort pe care profesorul îl cumpărase.

Deoarece trecuseră atâţia ani de înfrânare socialistă a „sentimentelor”, oamenii s-au dezbrăcat şi – au trecut direct la treabă, nemai aşteptând nici măcar cinci minute după cei 50 de ani de privaţiuni de toate felurile.

Nişte personaje străbat cartea de la un capăt la altul, cum este poştaşul Gheretă, care se opreşte la o ţuică la fiecare casă, vorbind îndelung cu gazda, bârfind şi făcându-şi planuri pentru pensie ; interesant este Ignat Brânduşă, un fost gestionar transformat în om de afaceri, care ajunge în mai puţin de zece ani de la Revoluţie unul din magnaţii care cumpără vile cu tot cu mobila din ele, tablori, covoare, etc., acaparând şi femeile frumoase care bântuiau locul.

Un filon de umor străbate prin toate întâmplările povestite. Bătrânul ceasornicar Cain, evreu, se hotărăşte să plece definitiv în Israel. Primarul ţine un discurs la sărbătorirea plecării domnului Cain. Printre urări de fel de fel, îi spune: „Şi, pentru că nu se ştie dacă o să ne mai vedem vreodată, permiteţi-mi să vă urez de pe acum, în numele consilierilor municipali şi al meu personal, să vă fie ţărâna uşoară”.

Horia Ursu evocă atmosfera şi viaţa oraşului de provincie transilvănean, care are avantajul liniştii centrelor periferice dar şi cel al confortului caracteristic unui oraş mare, cu magazine, locuri de muncă, relaţii multiculturale. Cu ocazia relatării petrecerilor, îţí lasă gura apă la descrierea felurilor de mâncare.

Unul din pasajele cele mai savuroase este povestea cu porcul. Flavius- Tiberius, chivernisit bine după escapadele prin Europa, zace în zăpadă, undeva în apropierea locuinţei sale, într-un cartier marginaş în care printre blocuri mai sunt şi case vechi şi curţi cu orătănii.

Flavius- Tiberius, înfăşat într-un palton călduros, scump şi elegant, este în compania unei sticle cu whisky şi a gândurilor sale. Este mulţumit de realizările sale din ultimul timp ca vânzător de antene parabolice şi de cuceririle de inimă albastră – o anumită Eleonora îi furnizase nu cu mult timp în urmă plăceri inimaginabile.

Dar când era el în culmea retrăirilor extatice, în faţa lui apăru un tip mărunţel care-l somă să-i dea porcul înapoi. Ce porc, mă omule, ai înnebunit ? Este întâi ianuarie, Sfântul Vasile, unde mai există porci vii ? Păi porcul meu, pe care l-am păstrat până acum, pentru că măcelarul Husvago nu taie decât la cunoştiinţe, după agendă. Şi m-a programat pe întâi ianuarie. Şi ce-ai mâncat de Crăciun ? Porc împrumutat de la măcelarul ungur. Mi l-a dat tranşat, şi mi-a pus şi o damigeană cu vin roşu şi crenguţe de braţ cu panglici în culorile steagului unguresc. Şi de unde să-l dau acum înapoi, dacă mi l-ai furat ?

Flavius- Tiberius îi mărturiseşte că într-un impuls de neexplicat a eliberat un porc dintr-un coteţ despre care nu ştia cui aparţine. Omuleţul scoate pe furiş un cuţit foarte ascuţit, întrebând în ce direcţie s-a dus porcul. In sus. Unde în sus ? Spre Steaua Polară. Omuleţul îl înjunghie pe Flavius- Tiberius nemai suportând bătaia de joc, şi porneşte singur în căutarea porcului.

Dar ca un făcut, apare poliţia şi-i pune cătuşele. Omuleţul insistă să fie lăsat să-şi găsească porcul şi după aceea să fie judecat pentru gestul lui violent. Porcul este găsit gata tranşat la o familie numeroasă de ţigani. Este identificat după inelul din nas, pe care fuseseră imprimate iniţialele stăpânului.
Dar un poliţist vigilent se îndoieşte că bucăţile acelea de carne, reunite, ar da un porc. Păi ce ar putea să dea? Poliţiştii se chinuie să ţină (să remonteze) hălcile sângerânde astfel încât să se reconstituie originalul.

Dacă se vorbeşte despre romanul nostru de tranziţie, cartea lui Horia Rusu trebuie menţionată ca remarcabilă. Stilul său alambicat, plin de alunecări în timp – în trecut sau în prezent – pe panta gândurilor personajelor, umorul negru, reflecţiile şocante cu privire la evenimente cunoscute ale istoriei noastre recente, nu este comparabil cu nici un alt stil al vreunui scriitor român cunoscut.

Horia Ursu a realizat prin Asediul Vienei o carte importantă, un reper de care obligatoriu trebuie să se ţină seamă când se face referire la romanul românesc contemporan.
joi, 8 octombrie 2009
zileleregelui-3103

 

Cartea lui Filip Florian Zilele regelui descrie perioada istorică în care germanul Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig a fost adus pe tronul României, în 1866. Folosindu-se de pretextul că se ocupă de relatarea peripeţiilor pe teritoriul valah al dentistului Joseph Strauss, slujitor devotat al lui Karl Eitel Friedrich etc., autorul spionează de fapt viaţa şi intimitatea celui care a fost cel mai mare român al tuturor timpurilor, neamţul Carol I.

(Ştiam noi, maestre Florian, că-ţi place să spionezi !). Citind romanul lui Filip Florian, ai senzaţia că vezi un film istoric din acelea în „sepia”, o culoare miraculoasă care redă trecutul.

Totul îţi apare în faţa ochilor aidoma cum era atunci : palatele domneşti înecate în verdeaţă, maldărele de gunoaie adăstând pe marginea străzilor principale din Bucureşti, trăsurile boiereşti intersectându-se peste tot cu atelaje cu sau fără coviltir, câinii vagabonzi (d-ăştia am mai văzut!) purtătorii de iţari alături de purtătorii de şalvari sau de haine nemţeşti, apele verzi – soioase ale Dâmboviţei revărsate peste pavajele de lemn, interioarele luxoase cu mobile scumpe şi fel de fel de covoare şi pernuţe turceşti (spaţii care parcă n-aveau nicio legătură cu mizeria din afara clădirilor), mahalalele în care se împletea mirosul îmbătător de flori vara cu miasmele nocive ale pârîiaşelor Dâmbovicioarei, cărciumile numeroase care răspândeau fumul grătarelor până spre turlele bisericilor şi de unde răsuna continuu muzica lăutărească… Un personaj interesant şi simpatic este şi motanul dentistului, Siegfried.

Zilele regelui dovedeşte o foarte bună documentare a autorului. Sunt evocate fapte reale pe care le cunoaştem din cărţile de istorie, numele adevărate ale boierilor, miniştrilor, generalilor, femeilor celebre ale epocii. De multe ori unele pasaje par fragmente dintr-o cronică istorică. Este pusă în evidenţă tenacitatea regelui neamţ de a impune o mentalitate străină populaţiei, împotrivirea surdă şi din ce în ce mai puternică a celor care tocmai îl ceruseră Europei ca să le conducă ţara.

Carol I este văzut de contemporanii său ca un om demn şi curajos, dar autorul cărţii ştie să-i analizeze frământările şi nopţile nedormite de gânduri împovărătoare. In cadrul luptelor politice de culise, tânărul monarh de import ştie să fie cu un pas înaintea tuturor, datorită educaţiei sale militare, a fermităţii sale, a concepţiei că drumul drept nu are ocolişuri şi a tacticii sale înnăscute de conducător.

Există multe explicaţii date de Filip Florian privind succesul lui Carol I, dar poporul ar spune (şi în prezent chiar o spune) : pentru că era neamţ.

Cu privire la stilul romanului se poate spune că este fără cusur. Frazele sunt construite dumnezeieşte. Insă intervine aici un aspect paradoxal: totul (din punct de vedere literar) este atât de frumos încât pare ireal.

Adică una este să mergi pe o şosea frumoasă de munte cu o căruţă trasă de cai, şi alta să călătoreşti într-un Mercedes. Dacă peisajul este foarte atractiv, uiţi pur şi simplu cu ce mergi. Importanţa comodităţii dată de maşina perfecţionată dispare.

Zilele regelui mi-a plăcut mai puţin decât Degete mici. Era în acesta din urmă un filon subversiv care străbătea societatea ca o lavă fierbinte ce se scurgea pe sub case. In Zilele regelui accentul este pus pe implementarea unor noi cutume şi obiceiuri de către Carol I. Faptele nu sunt spectaculoase, fiind prea cunoscute.
marți, 6 octombrie 2009
chesil

In romanele lui Balzac erau multe descrieri ale caselor, interioarelor, mobilelor, străzilor, iederii care se urcă pe ziduri etc. Balzac dorea să prezinte şi să descifreze omul prin descrierea mediului în care trăia. Evoca în cel mai mic detaliu căruciorul copilului, iar tu, cititorule, nu aveai decât să depui cu gingăşie copilul în culcuşul lui, dându-ţi seama că deja îl cunoşti foarte bine.

Oare literatura modernă a progresat? Autorii se ocupă direct de personaje, intră în sufletul lor, paginile se umplu de reacţiile oamenilor evocaţi şi nu de descrierea saloanelor în care-şi petrec timpul sau a construcţiei caselor. Totuşi, Balzac îşi are soclul lui în literatura universală.

Şi dacă ne gândim la mulţimea tablourilor de peisaje, flori, mese pline de trofee de vânătoare înţelegem că arta înseamnă sentimentul pe care ni-l transmite lucrarea artistică, indiferent dacă autorul întrebuinţează un spaţiu din natură sau frământările interioare ale unui personaj.

In romanul „Pe plaja Chesil”, Ian McEwan analizează motivaţiile celor mai simple gesturi, multitudinea de reacţii ce pot decurge dintr-o simplă mişcare – intensitatea unei priviri, ridicarea unui cot al mâinii, mişcarea unui picior, înclinarea capului într-o parte sau alta etc. Un gest făcut mai repede sau mai încet, o lipsă de control asupra corpului pot avea urmări incalculabile.

Edward şi Florence sunt proaspăt căsătoriţi şi în viaţa lor se deschid perpective minunate. Dar greutatea fiecărui gest din noaptea nunţii lor influenţează în mod decisiv destinul lor.

Iată un citat care mi se pare esenţial pentru această carte: „Avea de gând să treacă prin toate încercările cu bine. N-o să-l lase niciodată să afle ce luptă crâncenă a dus, cât o costase pe ea să pară atât de calmă. Nu mai avea altă dorinţă decât să-l mulţumească şi să tranforme noaptea aceea într-un succes şi nu mai simţea nimic altceva decât vârful neobişnuit de rece al penisului său bâjbâind şi împingând în sau pe lângă uretra ei.

Panica sau dezgustul se gândi ea, erau ţinute sub control, îl iubea pe Edward şi toate gândurile ei se concentrau să-l ajute să poată căpăta ce îşi dorea atât de tare şi să îl facă să o iubească şi mai mult. Cu acestea în minte, şi-a strecurat mâna dreaptă între picioarele lui şi ale ei. Edward s-a ridicat un pic ca să-i facă loc.[…] .

Intâi nimeri peste testiculele lui şi, de-acum fără să-i mai fie frică, şi-a încolăcit degetele cu blândeţe în jurul acestor specimene extraordinar de păroase, pe care le văzuse în diferite variante la câini şi la cai, dar nu crezuse cu adevărat că s-ar potrivi şi la adulţii de specie umană.

Trecându-şi degetele pe dedesubtul lor, ajunse la baza penisului, pe care încercă să-l apuce cu deosebită grijă, căci nu ştia cât de sensibil sau viguros trebuia să fie. Şi-a plimbat degetele pe toată lungimea sa, observându-i cu interes textura mătăsoasă, chiar până la vârf, pe care l-a mângâiat uşurel ; şi apoi, uimită de propria ei îndrăjneală, şi-a coborât mâna până jos, i-a apucat ferm penisul, cam de pe la jumătate, şi i l-a coborât un pic, o mică ajustare, până când l-a simţit aproape atingându-i labiile. Oare ce greşeală făcuse ? Să fi tras de ceva ce nu trebuia? Poate strânsese prea tare?”

De câte ori nu ni s-a întâmplat să vrem să spunem ceva iar din gură ne-a ieşit altceva ? De câte ori am îmbrăţişat pe cineva şi din greşeală l-am călcat pe picior, declanşând un scandal la care nu ne-am fi gândit niciodată ? Ian McEwan a pătruns în analiza unor gesturi intime, unde terenul este foarte alunecos şi de multe ori intenţiile bune sunt recepţionate drept mojicii de neiertat, iar iniţiativele de a produce plăcere partenerului pot fi înţelese ca răutăţi de neiertat .

Noaptea nunţii din cartea „Pe plaja Chelsil” a lăsat urmări drastice în destinul celor doi protagonişti. Povestea este interesantă dar introspecţia impulsurilor, motivaţiilor sentimentelor şi senzaţiilor este şi mai interesantă. Ian McEwan a scris o carte de virtuoz, cu o stăpânire extraordinară a expresiei literare. Un „chirurg” căruia nu numai că nu-i tremură mâna, dar dă senzaţia că poate face o operaţie complicată şi pe întuneric.
luni, 5 octombrie 2009
durabilaiubire

Ian McEwan construieşte o naraţiune în “Durabila iubire” în care eroul principal nu este un anume Joe Rose, cum s-ar părea, ci sentimentul de iubire. O iubire fierbinte, răvăşitoare, posesivă, animalică, vulcanică. Dar cu un specific - după cum veţi vedea mai departe.

In timpul unei ieşiri la iarbă verde scriitorul Joe Rose se confruntă cu o întâmplare care-i marchează viaţa liniştită, obişnuit – burgheză pe care o avea. Un bărbat se chinuie să fixeze la pământ un balon cu nacelă. Vântul e prea puternic şi saltă balonul de pe pajişte, în sus. Câteva bărbaţi aflaţi prin preajmă, printre care şi Joe Rose, sar în ajutorul bărbatului care se luptă să oprească zborul balonului, în nacelă aflându-se un copil – al omului respectiv.

Eforturile conjugate ale celor care trag de frânghiile balonului sunt inutile ; balonul cu aer cald se ridică de la pământ, omul rămâne agăţat de chingi, dar nu se poate ţine acolo, cade şi moare. Un sentiment de vinovăţie îi copleşeşte pe toţi cei care încercaseră să-l ajute. Joe Rose sesizează privirea arzătoare, plină de compasiune a unui tânăr care participase la încercarea de salvare, un anume Jed Parry cu aspect de preot. Stăteau în jurul cadavrului şi tânărul îi spuse că trebuie să întreprindă ceva.

”Dar ce, că omul e mort “! “Să îngenunchem ! Să ne rugăm ! “. După trista întâmplare, Joe Rose îşi reia preocupările zilnice căutând să uite sau oricum să îndepărteze din mintea lui tragicul episod. Dar într-o seară primeşte un telefon de la tânărul Parry. Ceea ce aude îl lasă înmărmurit : “ Şi eu simt la fel .Te iubesc …”

Urmează o serie de încercări aberante ale tânărului bărbat de a cere o întălnire cu Rose în scopul împărtăşirii sentimentelor de iubire. Parry îi scrie, îi telefonează, îl urmăreşte, încearcă de toate, fără jenă, deoarece impulsurile lui afective sunt mai puternice decât orice.

Joe nu-i poate ascunde soţiei sale hărţuirea la care este supus de Parry, fiindcă acesta nu este discret. Se întâmplă multe lucruri, iubirea lui Parry fiind mai dezastruoasă decât orice ură.
McEwan nu tratează orientarea sexuală a lui Parry, ci o pornire umană care distruge totul în calea ei. Parry îi cere lui Joe să divorţeze şi să trăiască împreună cu el. Este atât de orbit încât pe măsură ce este respins atacurile lui devin şi mai energice.

Autorul reuşeşte să facă dintr-un caz clinic o poveste plină de suspans şi în acelaşi timp să inducă în mintea cititorului nedumeriri în legătură cu problema iubirii în relaţiile umane. ”Dacă dragostea e puternică, nu mai contează sexul“ circulă o glumă. Dar această zicere se referă la sentimente împărtăşite.

Dar cum se poate ca un bărbat să „iubească” un alt bărbat !? Poţi să-ţi iubeşti tatăl, bunicul , dar nu-ţi doreşti relaţii sexuale cu aceştia. Te întrebi dacă McEwan face o radiografie într-un domeniu adiacent normalităţii sau dovedeşte şi el un fel de perversitate de a arunca o ochiadă în zonele unde oamenii caută plăceri şi împliniri nefireşti? Oricum ar fi, faptul dovedeşte un talent de excepţie din partea lui Ian McEwan şi o dezvăluire surprinzătoare a psihologiei personajelor sale.
vineri, 2 octombrie 2009
rosu_ucigas

In privinţa cărţilor apărute împreună cu ziarele (Adevărul, Jurnalul naţional), cele mai reuşite selecţii au fost făcute, după părerea mea, de către Cotidianul. Abia aştept să se reia seria de cărţi publicate concomitent cu ziarul Cotidianul.

Romanul lui Brouwers este tragic şi zguduitor. Te zgâlţâie pur şi simplu. Autorul a folosit în totalitate experienţa sa de prin locurile prin care fost în viaţa lui. Deosebit de talentat, Brouwers a scris un roman de vreo o sută de pagini, autobiografic, în stilul postmodern numit deconstrucţie, pornind de la momentul morţii mamei sale, în 1981, coborând în timp spre anii 1944 - 1945, când japonezii au cucerit toate insulele din Oceanul Pacific, luând prizonieri pe cei care făceau parte din popoarele aliate anglo- americane, în cazul de faţa pe cei din Insulele Olandeze.

Şi-a cunoscut mama chiar acolo, în lagărul japonez.. Brouwers povesteşte : „Numele lagărului era Tjideng. Era lagărul comandat de înfricoşătorul căpitan japonez Kenitji Sone, căruia i se dusese vestea; în 1946 a fost executat pentru vina de a fi fost criminal de război; mi-l aduc aminte; el personal a călcat-o pe mama în picioare şi a zdrobit-o cu cizmele lui cu pinteni şi eu am văzut asta cu ochii mei.”

In continuare Brouwers descrie atrocităţile la care au fost supuşi, el şi familia lui, relevând caracteristica asiatică a torturii, atenţia deosebită care o dădeau acele animale în uniformă umilirii fiinţei umane. Este uimitor cum acest om a rămas întreg la minte după experienţele prin care a trecut.

Stilul cărţii este impecabil, cu fraze ca nişte gloanţe. Cu toate că subiectul este greu de suportat, în sensul că nimeni nu vrea să retrăiască – prin intermediul sugestiei scrisului – dramele altora, cartea se citeşte cu plăcere. Acesta este aspectul care m-a incitat: cum e posibil ca astfel de descrieri să nu te facă să arunci volumul din mână ? Explicaţia cred că stă în faptul că autorul îţi arată până unde poate suporta omul chinurile fizice şi psihice, reuşind să nu-şi piardă umanitatea. Iar această rezistenţă este însăşi lumina care răzbate din scrisul lui Brouwers.
joi, 1 octombrie 2009
Gestapo-Sven-Hassel

Am citit prima dată o carte de Sven Hassel cu ani în urmă. Se numea Legiunea blestemaţilor. Mi-amintesc că văzusem un adolescent citind această carte stând pe un scaun în metrou, ridicând privirea la un moment dat să vadă unde se află, zbughind-o apoi în fugă dar tot cu ochii în carte şi urcând scările spre ieşire fără să lase lectura.

Ştiam eu cam despre ce era vorba şi poate că datorită interesului acelui tânăr mi-am cumpărat şi eu cartea. Ştiu că am citit-o aşa cum m-ar fi forţat cineva să citesc Libertatea – acelaşi exemplar – de vreo douăzeci de ori. Adică după vreo zece pagini am avut impresia că citesc aceeaşi carte: tot mereu Legionarul şi Micuţul şi alţi combatanţi năuci cu zvastica pe mânecă sunt pe fugă printre ruine, tufişuri, garduri, iar de undeva din lateral apar tineri ruşi purtând însemnele NKVD – ului, după care se mitraliază reciproc. "8-)"

Mormanele de morţi se adunau ca-n filmele americane cu figuranţi asiatici. Eroul nostru nu a fost omorât niciodată. Probabil că toată chestia a fost ca să poată Hassel să ne scrie seria asta de cărţi de război. Imi procurasem atunci şi Gestapo.

Când am început s-o citesc, m-am uitat din nou să văd dacă nu e copiată după Legiunea blestemaţilor. Până la urmă am lăsat-o baltă. După vreo cincisprezece pagini n-a mai intrat nici o literă în mine.

Pe la începutul anului cartea Gestapo a început să fie difuzată la chioşcuri odată cu ziarul Adevărul şi oamenii care se grăbeau spre slujbe şi-au sacrificat din timpul lor stând la cozi s-o cumpere. ";-)"

I-am privit cu multă invidie, mirându-mă cum de le-o plăcea aşa ceva: nu să stea la coadă, că ăsta e un reflex mai vechi, ci cartea aceea care avea acelaşi stil ca al Sandrei Brown, dar în loc de aventuri siropoase şi insipide conţinea aventuri de război stereotipe şi insipide.