roman

roman

povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
miercuri, 30 septembrie 2009
cititorul-3274

Michael Berg o iubea pe Hanna Schmitz. El avea 15 ani iar ea 35. Hanna avea un mod ciudat de a-l iubi; părea că se foloseşte de el. Nu era tandră, ci aproape brutală, dar spre binele lui.Il săpunea bine când îi făcea baie, ca pe un căţel pe care urmează să-l primeşti în pat. Şi totuşi Michael simţea patosul ei.

Ea iubea cu hotărâre, fără ezitări sau timpi morţi. Şi mai era un aspect ; ea nu s-a uitat toată viaţa ei la alt bărbat. Era devotată lui total. Era numai a lui cu toate că gesturile ei păreau uneori violente şi nedrăgăstoase. Il îndemna să înveţe pe rupte, să sacrifice orice pentru studiu şi să ajungă ceva.Şi-l punea să-i citească.

Hanna era frumoasă, nu deosebit de frumoasă, un cap drăguţ, cu o încruntătură permanentă chiar şi când zâmbea şi un corp solid dar bine proporţionat. Muşchii îi zvâcneau sub pielea bine întinsă pe burtă, pe coapse. Michael o compară cu un cal. « Când toţi iubiţii îşi alintă iubitele cu apelative ca iepuraş, broscuţa mea, pisicuţa mea etc., tu îmi spui cal ? » se miră ea.

Cu timpul însă Michael se simte tot mai atras de grupurile de tineri din generaţia lui. Hanna nu ieşea şi nu se afişa cu el nicăieri.Se întâmplă ca Hanna să-l urmărească odată şi să-l găsească la o piscină unde tinerii se distrau şi flirtrau. O blondă de vârsta lui Michael îi stătea prin preajmă, făcându-i ochi dulci.

Hanna apare brusc de undeva şi-i aruncă o privire lui Michael prin care parcă-i spune : « M-ai trădat ! ». A fost ultima dată când s-au văzut în condiţii de amanţi. Hanna dispare de la locuiţa ei şi din oraş. Era prin 1956, într-un orăşel din fosta Republică Federală a Germaniei. Michael n-o mai vede pe Hanna decât la procesul care s-a intentat persoanelor de rang doi sau trei care au participat în război alături de nazişti : paznici, personal auxiliar, gardieni.

La proces Michael află că Hanna Schmitz fusese gardian la un lagăr de concentrare. Acolo, în timpul evacurii lagărului, împreună cu alte cinci femei care aveau sarcina de a le păzi pe deţinute – evreice - le-au lăsat pe prizoniere într-o biserică în timp ce aceasta luase foc şi femeile din interior au ars de vii. Femeile de pază din SS – printre care şi Hanna nu le-a deshis uşile.

La proces, în timp ce fostele paznice naziste căutau tot felul de chichiţe pentru a se disculpa, Hanna are o cu totul altă atitudine.Ea nu se apără de loc.La un moment dat sub acuzaţiile care i se aduc se revoltă şi spune că nu şi-a făcut decât datoria de a le păzi pe deţinute să nu fugă. « De aia eram acolo ! » dă ea cu pumnul în masă. Celelalte acuzate din lot profită să o încarce pe Hanna de toată vina. Astfel ele scapă cu pedepse mai uşoare de câţiva ani de detenţie. Ele făcuseră un raport comun în care-şi recunoşteau în mare parte greşelile. Dar raportul era mult mai dur decât mărturisile sub jurământ.

Cele cinci acuzate declară că raportul a fost scris de Hanna. Ea recunoaşte acest lucru şi primeşte pedeapsa cea mai grea, închisoarea pe viaţă. Michael este siderat: el cunoştea că Hanna nu ştia să scrie şi să citească şi nu înţelege de ce ea acceptă să fie acuzată de crimă în loc să fie învinovăţită de analfabetism. Se întreabă ce fel de fiinţă este Hanna : este un om rău ? este un om cu porniri criminale ? de ce îi era atâta ruşine că nu ştia să scrie ?

Când am ajuns în punctul acesta al lecturii, m-am întrebat de ce la noi nu a scris nimeni ceva asemănător, având în vedere similaritatea situaţiei. Şi la noi s-a trecut de la un sistem criminal comunist la democraţie.Un răspuns ar fi acela că democraţia la nemţi are reguli şi justiţia îşi face treaba.Deosebirea esenţială dintre noi şi germani este aceia că pentru nemţi descoperirea adevărului era o problemă care frământa opinia publică şi societatea civilă.

Dar romanul lui Bernard Schlink este o radiografie a frământărilor de conştiinţă a oamenilor obişnuiţi, efectuată prin intermediul unui caz individual. Aceasta şi realizează romanul (în general), recrearea unui univers întreg prin descrierea unui caz individual.

Analizând caracterul Hannei, te poţi gândi imediat la un simţ exacerbat al datoriei. Un simţ cum îl au numai nemţii – un fanatism înnăscut pentru îndeplinirea datoriei. Un aspect ciudat este acela al sinuciderii Hannei. Invăţase să scrie şi citise în închisoare o grămadă de cărţi. Ar fi o explicaţie dar autorul nu apasă pe ea: abia după ce a citit multe cărţi a înţeles ce grozăvie a comis.

Cartea este scrisă în stil clasic, fără deconstrucţii sau alte metode postmodene.Respectă canonul. Iată că Bernard Schlink a scris o carte foarte bună în maniera strict clasică. Am văzut şi filmul realizat de Stephen Daldry şi avându-l ca producator pe Anthony Minghella. El respectă foarte mult conţinutul cărţii şi o ilustrează foarte bine. Este o ecranizare excelentă.

2 comentarii:

mewsette spunea...

eu am vazut filmul, cartea e putin iferita vad, si presupun ca f buna. nu inteleg de ce ati povestit aboslut tot,eu daca as comenta o carte buna as pastra misterul. pana si finalul l-ati scris... nemtii si justitia! ha! de unde justitie?
la noi regimul securist a fost f dur, cadavrele au ramas sub pamant sau zidite sub beton, si secu lucreaza si acum( nu ca o zice herta, se vede).
si despre film ati scris putin, adica o propozitie:) sibiectul era atat de ofertant...dar mi-a fost drag sa citesc si sa mai uit de alte prostii de pe blog de aici.

als spunea...

n-am citit cartea, dar filmul mi-a placut f mult, este emotionant & subtil, te pune pe ginduri...