povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
miercuri, 9 septembrie 2009
Will SelfLily Bloom, o londoneză de 63 de ani se urcă într-un taxi pentru a merge dintr-un loc în altul al Londrei. Este însoţită de un tip mic şi hidos, un aborigen pe nume Phar Lap Jones care spune că el o va trece Styxul, fiindcă ea a murit. Femeia se interesează ce va face în continuare şi i se răspunde : ceea ce ai făcut şi până acum, nu-ţi face griji.

In carte timpul este dat înainte şi înapoi, ca şi cum autorul ar mişca acele unui ceasornic cu degetul şi ne aflăm la un moment dat în perioada de dinainte de moartea femeii, care a avut o viaţă agitată, cu un soţ titrat şi beţiv (David Yaws) mort înaintea ei, cu două fete narcomane, cu impozite plătite, alergând mereu pe la diferite clinici de pus proteze, etc.Vine momentul morţii, absolut neînsemnat şi totul se continuă ca şi până atunci. Aceleaşi probleme, aceleaşi vizite pe la clinicile de sănătate, aceiaşi Londră aglomerată cu tot felul de personaje, din familia ei şi altele, vecine, prietene, cunoştinţe.

La un moment dat Lily şi însoţitorii săi se duc într-un local pentru micul dejun şi li se oferă felurile la alegere : „Englezesc complet” sau „Irlandez complet” sau „Mort complet” – pe care îl aleg. Lily se plânge că nu mai are gust, nu mai simte nimic. „Nu mai ai nici miros! ” îi spune aborigenul. Şi continuă : „Ai murit, fată. Cum ziceam, acu’ eşti un corp eteric. Nu se oglindeşte .Nu oboseşte. N-are nevoie de susţinere de nici un fel, nici de potol, nici de rădăcini, de nimic – vezi tu ? Aşa că, nici miros . Ea întreabă la ce-i mai foloseşte atunci micul dejun. ”O să vezi” i se răspunde. Fiindcă dacă a scăpat de miros şi de gust, de văzut – poate. Ghizii de morţi aduceau imediat nişte găletuşe în care micul dejun îngurgitat era deşertat de toată lumea de la mese şi apoi oamenii plecau. Işi îndepliniseră funcţia de a lua masa de dimineaţă, aşa cum făceau şi când erau în viaţă.

In stabilimentul unde-şi urmează întreţinerea fizică şi psihică pentru morţi, există 12 paşi care trebuie urmaţi, la fel ca în clinicile de dezalcolizare :
1. Ne-am dat seama că suntem morţi şi vieţile noastre s-au sfârşit.
2. Am venit să ne îndoim de toate.
3. Am hotărât să ne supunem caznei de a ne aminti de vieţile anterioare.
4. Am făcut un inventar serios şi înfricoşător al ticurilor noastre nervoase şi al celorlalte apucături.
5. Le-am arătat ghizilor noştri mortuari acest inventar şi ne-am supus batjocurii lor.
6. Ne-am pregătit cu totul să renunţăm la noi înşine.
7. Am aşteptat nimicul.
8. Am făcut o listă cu toţi cei pe care i-am urât.
9. Ni i-am amintit.
10. Am continuat să facem un inventar zilnic şi,când am observat trăsături de caracter neplăcute, ni le-am asumat.
11. Am încercat ca, prin meditaţie, să ne accentuăm inconştienţa şi izolarea.
12. Reuşind să ne anulăm spiritual ca rezultat al parcurgerii acestor paşi, aducem acest mesaj la cunoştinţa celor Morţi Recent.
Discuţiile despre viaţa de apoi sunt axate tot pe lucruri materiale, un fel de planuri de viitor, de mărirea a caselor (piscine sau cabane la munte), de divorţuri şi noi combinaţii, etc. Contextul permite fel de fel de paradoxuri aproape la fiecare frază: “…îmi amintesc perfect prima zi din restul morţii mele” .”Sunt şi lucruri bune în moarte, pe lângă multele lucruri rele . Printre cele bune se numără şi timpul de stat şi căscat gura ”. Este vorba de activitatea la o firmă funerară.

Sunt multe expresii, comparaţii între diferite situaţii, rezultând mereu că lucrurile sunt aşezate în lume într-un mod absurd, fie că trăieşti, fie că eşti un cadavru viu. Situaţiile macabre încarcă fiecare pagină - rezultatul fiind acela că nu mai au un aspect sinistru, ci din contra, comic, aşa ca şi cum ai vedea un mort care saltă în coşciugul lui zdruncinat de un drum accidentat. Ideea de bază a romanului este că viaţa seamănă cu moartea şi moartea cu viaţa.

Cartea aduce cu Ulise a lui James Joyce, în privinţa concentrării pe gesturi şi amănunte de viaţă şi prin aceea că nu există un fir narativ continuu, nu rezultă vreo povestire concretă de la cap la coadă, ci o serie de întâmplări tocate mărunt, cu un magnific stil ironic, apăsarea pe satiră şi dezvăluirea imensei ipocrizii a oamenilor care nu renunţă la falsitate, la dorinţa perpertuă de a apărea veşnic altfel decât sunt în orice situaţie – chiar şi în pragul morţii.

Personajele nu au nimic sfânt şi pun bază numai pe derizoriu. Cu toate aceste aspecte romanul nu este aşa de „încrâncenat” ca al lui Joyce, şi Lily Bloom chiar după ce a murit este sprinţară în gândire, mucalită şi la fel de tentată de bârfă ca orice femeie de condiţia ei, în comparaţie cu ursuzul Leopold Bloom – eroul lui James Joyce. Exuberanţa stilului şi inteligenţa observaţiilor, relevanţa aspectelor absurde şi ironia sprinţară fac dintr-un subiect cam macabru un roman care nu este deloc trist sau apăsător, din contra - stenic şi foarte plăcut la lectură.

0 comentarii: