povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
marți, 22 septembrie 2009
gog-3484

Mă gândesc, de câteva zile, la glorie. Mi-ar plăcea să devin dintr-o dată celebru; mi-ar plăcea şi mai mult ca numele meu să rămână zeci de secole în amintirea oamenilor.
E nevoie să te naşti printre cei mari ca să supravieţuieşti în istorie ? Nu cred. Dimpotrivă, trebuie să faci ceva enorm şi ciudat care să nu poată fi uitat. Dar totul a fost făcut. Unii au ajuns până la cei doi poli; cineva a făcut înconjurul pământului cu barca, iar altcineva – într-un picior. Să scriu un poem? N-aş reuşi. Să creez o naţiune? Dar unde mai există popoare popoare sclave, rase despărţite ? Poate în Africa, printre negri. Să devin conducătorul unei revoluţii? Dar unde ? Şi pentru ce ?

Aceste gânduri nu-mi aparţin, ele fiind ale personajului Gog din romanul cu acelaşi nume de Giovanni Papini. Gog este un bărbat grobian şi amoral, nu prea instruit, care nu prea pune preţ pe valorile morale ale societăţii. De fapt el nu preţuieşte nimic, nici ştiinţa, nici arta, nici religia.

Posesor al unei avuţii imense, el este preocupat de un singur lucru: ce să facă să nu se plictisească. Işi aranjează întâlniri cu personalităţi importante pe care îi ascultă cu atenţie, după care se artată deosebit de plictisit şi dezamăgit de teoriile şi ideile oamenilor celebri. Se întâlneşte cu Einstein, Ford, Edison, Freud, G.B. Shaw etc.

Nu cred că această carte s-a tradus înainte de 1990. Intâlnirea lui Gog cu Lenin este un text explosiv pentru sistemul comunist.

Lenin spune : „Oamenii, domnule Gog, sunt nişte sălbatici fricoşi care trebuie stăpâniţi de un sălbatic fără scrupule, aşa cum sunt eu. Or, sălbaticii sunt criminali, iar idealul ultim al oricărui guvern trebuie să fie acela de a face în aşa fel încât ţara să semene cu o ocnă. Nemaifiind liberi, oamenii sunt puşi în situaţia de a nu putea săvârşi răul.

De îndată ce intră în închisoare, un om trebuie , prin forţa lucrurilor, să ducă o viaţă de nevinovat. […] Individul e ceva ce trebuie suprimat. E o invenţie a haimanalelor de greci şi închipuiţilor de germani. Cine rezistă va fi tăiat ca o tumoare vătămătoare. Să nu crezi că sunt crud. Toate aceste execuţii şi spânzurări care se fac din ordinul meu mă plictisesc.”

Este interesant cum se apără Gog de frică. Adună în preajma sa câţiva bătrâni - centenari autentici – şi când este abătut se duce să-i vadă şi să stea de vorbă cu ei. „ Aceste feţe zbârcite, tatuate de riduri pergamentoase, tâmpite, aceşti ochi gelatinoşi şi absenţi, aceste guri băloase, aceste mâini fragile şi tremurătoare au asupra meu un efect curios, răscolitor, dar în orice caz reconfortant ” spune el.

Cartea este străbătută de un umor irezistibil. In capitolul „Aleea zeilor”, Gog poveşteşte cum şi-a amenajat în parcul său imens temple şi biserici ale diferitelor culte, el nefiind decis la ce religie să adere. Normal ar fi să fie creştin, dar el urăşte oamenii şi nu poate să-şi iubească duşmanii. In parcul respectiv şi-a amplasat un templu indian, un templu şintoist, o moschee musulmană, o sinagogă, toate cu slujitori adecvaţi cultului respectiv.

Chiar în faţă a construit templul lui Zeus, din marmură , şi a găsit în sudul Franţei un discipol întârziat al lui Quintus Nantius (care a vrut să învie vechiul păgânism în timpul Revoluţiei Franceze). Bătrânul respectiv a reconstituit tradiţiile flaminilor şi-i cerea din când în când o vacă sau un taur pentru sacrificii şi, în loc de un adevărat sacrificator, se mulţumea cu unul din cawboy-ii lui Gog.

De un haz nebun este şi capitolul „Colecţia de celebrităţi” în care, extravagantul Gog descrie cum şi-a ales nişte oameni care semănau perfect (sau cât mai mult) cu diferite mari personalităţi ale omenirii, oameni care, în costume adecvate, rosteau cuvintele nemuritoare ale lui Victor Hugo, Nero, Schiller etc. A fost destul de greu să-i găsească. Oamenii lui Gog plecaţi prin lume, îi scriu la un moment dat că după cinci luni în care bătuseră toate drumurile abia reuşiseră să angajeze un Cervantes şi un Rafael şi erau în tratative cu un Ibsen.

Ca român ce sunt, m-am întrebat dacă printre celebrităţile adunate de Gog nu se afla şi vreun Decebal sau vreun Traian - strămoş al lui Băsescu – când am găsit următorul pasaj:
„ Falsul Socrate, un cerşetor analfabet cules de prin Bucureşti, repeta ca o coţofană, cu cel mai cumplit accent englezesc: Ştiu că nu ştiu nimic ! Ştiu că nu ştiu nimic ! ” .

0 comentarii: