povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
joi, 10 septembrie 2009
Am citit prima dată cartea cu mulţi ani în urmă. Ştiu că o luam mereu de la început fiindcă pierdeam şirul. Insă după ce naraţiunea m-a prins am căpătat un fel de dependenţă. Nu-mi venea să mă mai despart de ea. Lectura mi-a procurat o plăcere şi mai mare la recitire.

Cărţile lui Hermann Hesse induc un fel de incantaţie, o stare de mulţumire şi detaşare de asperităţile realităţii. Am mai citit de acelaşi autor Lupul de stepă, Narcis şi Gură de Aur, Siddhartha şi Demian. Personajul principal din romanul Jocul cu mărgele de sticlă, Josef Knecht, este un om de excepţie. Nu este prima dată când Hermann Hesse se ocupă de personaje foarte dotate, de fapt personaje idei. Romanul poate semăna într-un fel cu Narcis şi Gură-de-Aur în care Hesse descrie aventurile unor prieteni cu orientări şi concepţii de viaţă diferite.

Regiunea Castalia ar putea aduce cu Vaticanul din punct de vedere al unei organizări statale, cu deosebire că nu este vorba de o organizaţie religioasă ci de o elită culturală autoritară. Sau ar semăna cu cetăţile antice greceşti care erau conduse de filozofi. Cei care ajungeau membri de seamă în Castalia realizau acest lucru numai pe baza meritelor personale. Exista un mecanism de selectare prin care vârstnicii maeştri îi depista şi-i promova pe alţii mai tineri, astfel ca grupul de elită să nu scadă ca număr. Dar Hermann Hesse nu vorbeşte de democraţie. Ci de oligarhie. Oricine putea candida şi aspira la o funcţie, dar nu oricine era alegător. In niciun caz vreo mulţime de ignari. Adică nu ca la noi acum când poţi să auzi: „Am să-l vlotez pe Vranghelie, că mi-a dat mlici şi blere!”.

Nu era de părere ca Platon ca învăţatul, mai mult chiar decât înţeleptul, să aibă un rol de conducător în stat. Platon era un aristocrat prin naştere, de origine regească. Fruntaşii Castaliei erau aristocraţi şi formau o nobilime, dar una de spirit şi nu de sânge albastru. Nu urmăreau să fie stăpânitori, ci să cultive o viaţă spirituală exemplară. Pe de altă parte pentru un stăpânitor e mai importantă fapta, pe când pentru un erudit contează mai mult contemplaţia. Castilienii erau constituiţi într-un Ordin. Cercurile de elită aveau colegii, comisii şi un conducător. Alesul era identificat de către un magistru venerabil, aşa cum am mai spus. Competiţia cea mai importantă prin care se detaşau vârfurile aristocraţiei culturale era jocul cu mărgele de sticlă, o întrecere bazată pe expuneri şi construcţii culturale complexe care includeau compoziţii muzicale, eseuri pe teme importante, doctrine filozofice şi inovaţii ştiinţifice, prezentarea unor analize istorice remarcabile etc. Câştigătorul competiţiei devenea Magister ludi şi era înscăunat drept conducător suprem al Castaliei. Nu era o funcţie militară sau administrativă. Dar îngloba cea mai mare autoritate posibilă. Magister ludi nu trebuia să emită decrete, dar opiniile sale se respectau cu sfinţenie.

Acum haideţi să revenim la realitate. Un astfel de joc nu a existat. Dar Hesse se referă la viitor. Poate că într-o Castalie a viitorului va exista. Mai ales ca jocul are rădăcini adânci în timp. Ca idee şi ca ideal îl găsim imaginat încă în epocile timpurii, de exemplu la Pitagora, în cercul elenistic al gnosticilor, la vechii chinezi, în momentele culminate ale vieţii spirituale arabo – maure, sau în academiile de matematicieni din veacurile al şaptesprezecelea şi al optspezecelea şi în filozofiile romantice şi semnele runice din visurile magice ale lui Novalis; de asemenea în mişcările pentru realizarea idealului unei Universitas Litterarum, a tuturor academiilor platonice, a tuturor asociaţiilor unor elite spirituale (sper că nu v-aţi plictisit că mai e !), a tuturor încercărilor de conciliere a ştiinţei cu arta sau a ştiinţei cu religia.

Personalităţi ca Abelard, Leibnitz sau Hegel au nutrit visul de a cuprinde universul spiritual în sisteme concentrice şi de a reuni fenomenul spiritual şi arta cu magica putere de formulare a disciplinelor exacte. Toţi aceşti germeni ai jocului cu mărgele de sticlă au apărut într-o perioadă numită de un mare istoric „Epoca foiletonistică”.

Despre originea lui Josef Knecht se cunosc puţine lucruri, dar e clar că datorită unor împrejurări neprielnice, poate pierderea părinţilor etc., autoritatea educativă l-a luat din sânul familiei şi l-a adoptat. El s-a dovedit predestinat pentru Castalia. Incă de pe la vârsta de doisprezece ani Knecht este remarcat de un celebru maestru de muzică şi acesta îl recomandă să urmeze o formă de învăţământ mai de calitate (decât şcoala modestă în care era) chiar în Castalia. Ajunge la Waldzell, şcoala care forma şi educa micul popor al jucătorilor cu mărgele de sticlă.

Din treaptă în treaptă se apropie de Ordin. La Waldzell îl întâlneşte pe Plinio Designori, un hospitant, adică un student care urma cursurile şcolilor de elită ca oaspete, fără intenţia de a rămâne permanent în Provincia pedagogică şi de a intra în Ordin. Cei doi se împrietenesc şi au discuţii îndelungi cu privire la drumurile şi orientarea în viaţă. Knecht ştia foarte bine ce avea de făcut dar Designori reuşeşte să-i strecoare în suflet o mare îndoiala că opţiunea sa era cea mai bună, morală şi corectă. El spune:”Rău e, de pildă, când spunem că noi, castilienii, ducem o viaţă asemănătoare aceleia a păsărilor cântătoare crescute în colivii, fără să ne câştigăm pâinea, fără să cunoaştem nevoile şi lupta pentru existenţă, fără să ştim ceva şi fără să vream a şti ceva despre acea parte a omenirii pe munca şi sărăcia căreia se bizuie existenţa noastră de lux.”

Iată că apare o problemă de conştiinţă: aceşti intelectuali de elită trăiau ca nişte întreţinuţi pe spatele altora care făceau nişte eforturi mai puţin sofisticate şi spectaculoase, dar şi munca lor trebuia preţuită. In paranteză fie zis, ideea că intelectualii sunt nişte paraziţi sociali a fost mult cultivată în comunism. In 1990 la noi s-a ajuns la aberanta lozincă: „Moarte intelectualilor!”.

Deşi înaintează în ierarhia castiliană, aspectul îl însoţeşte în minte tot timpul. Dilema nu avea nici rezolvare. Nu poţi să fii şi miner şi profesor universitar în acelaşi timp. In afară de acest aspect, muncitorii şi oamenii simpli se puteau bucura de viaţă din plin. Chefurile lor erau îngăduite. Tot ceea ce însemna bucurie a simţurilor membrilor Ordinului le erau interzise. Dar Josef Knecht ajunge magister ludi. Plinio Designori părăseşte campusul şi se aruncă în viaţa civilă.

Magister ludi se angajează total în activităţile cerute de funcţia sa şi realizează multe lucruri frumoase. Dar la un moment dat Knecht renunţă la funcţie. I se aprobă cu greu plecarea şi dispare în lumea exterioară Ordinului, fără să dea explicaţii cu privire la hotărârea sa neaşteptată. Designori care se însurase şi avea şi un băiat mare, pe Tito, profită de libertatea căpătată de Knecht şi-l roagă pe acesta să se ocupe de îndrumarea şi orientarea lui Tito.

Josef Knecht, fost magister ludi, se îneacă într-un lac încercând să-l salveze pe Tito. Băiatul propusese traversarea lacului înot. Se aflau pe o proprietate a lui Designori.

De la Josef Knecht s-au găsit nişte scrieri, după moartea lui: Poeziile din vremea şcolii şi a studenţiei şi Cele trei biografii: Aducătorul de ploaie, Duhovnicul şi Biografie indiană. Aceasta din urmă este o povestire care, cu toate că n-are nicio legătură cu jocul cu mărgele de sticlă, pare a exprima „filozofia” autorului, concepţia sa despre viaţă şi sensul ei, precum şi înclinaţia spre buddism. Sau mai bine zis, o cale ce îmbină creştinişmul cu buddismul.

Este vorba de viaţa prinţului indian Dasa şi întâlnirea acestuia cu un yoghin înţelept căruia îi cere sfatul pentru a-şi descâlci destinul său şi a ieşi la liman din nenorocirile care-l năpădesc. In timp ce înţeleptul îl ademeneşte spre vis şi meditaţie, prinţul se lasă mereu antrenat în acţiune. Dasa este nedumerit. „Cum pot să stau liniştit şi să meditez , când toţi cei mai dragi ai mei au fost trecuţi prin foc şi sabie ?”

Este marea dilemă pe care o avea şi Josef Knecht: ce e mai bine, să acţionezi sau să meditezi retras în lumea ta interioară ? Toţi oamenii tânjesc după certitudini, după siguranţa căii de urmat în viaţă, dar răspuns la problema pusă nu există.

0 comentarii: