Mofturi de ochelarist

Există ceva la parizieni total deosebit de ceva de la români. I-am observat prin cafenele, la plimbare sau prin metrou. Este expresia feţei. Toţi sunt exuberanţi, veseli, nepăsători, în contrast cu întristaţii români cu figuri cenuşii care merg dimineaţa spre Pipera cu metroul nostru. In timp ce la noi găseşti din 50 în 50 de metri o bancă sau o farmacie, în Paris dai de câte-un bistro - restaurant unde poţi să mănânci bine şi să bei la preţuri cam ca la noi. Am înţeles că salariile lor nu scad sub 2000 de euro iar saptămâna de lucru e mult mai redusă. Poate că ar fi un motiv de veselie, nu ? Istoria noastră se deosebeşte puţin de a lor. In timp ce noi n-am reuşit nici să ne păstrăm Basarabia şi Bucovina, francezii au ajuns cu trupele lui Napoleon la Moscova şi în Egipt. Intr-o perioadă în care Franţa stăpânea mai mult de jumătate din continentul african şi multe insule din Oceania, noi ne luptam cu turcii să nu ne invadeze oraşele şi satele. Metroul lor este făcut din anul 1930. Daca Ceauşescu ar fi fost la putere atunci (şi Pleşiţă şi Merce, etc) am fi avut şi noi metrou în Bucureşti demult.
Mă gândeam - în timp ce mă plimbam pe Champs-Élysées - că în România poţi să vezi multe lucruri franţuzeşti : maşini Peugeot, Renault, Citroen, parfumuri celebre în lume, etc.N-am văzut în Paris un singur Logan. Atunci oare ce avem noi specific, vreo marcă de ceva cum sunt de exemplu aparatele foto Canon japoneze pe care le vezi în mâinile oricărui turist ? Sau orice altceva? N-am găsit răspuns. Un tânăr cam ponosit mergea de ceva vreme pe bulevard paralel cu noi. Deodată ne-a pus în faţă un pahar de plastic scos din buzunar şi ni s-a adresat direct în româneşte : „Ajutaţi un biet românaş amărât !” Când am ajuns în metrou am găsit la tot pasul o mulţime de reprezentante ale naţiunii noastre, cerşind. Le-am auzit vorbind româneşte când îşi stabileau locurile de „muncă” din staţia Saint - Lazare, gesticulând cu paharele de plastic în mână.”Uite că există şi ceva românesc în Franţa !” mi-am zis. Am întâlnit şi bărbaţi tineri scârţâind mizerabil la vioară îngânând ceva în franceză după care veneau cu paharul de plastic pe la fiecare călător spunând : „Bonjour !”. N-am văzut niciun cerşetor de origine asiatică sau cu înfăţişare de arabi. N-am văzut în Paris niciun câine vagabont (şi-am ajuns şi-n suburbii).Poate că singurul câine vagabont prin Paris eram eu.