roman

roman

povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
joi, 10 septembrie 2009
loboFrazele încep cu litere mici ; de ce? Poate pentru a reda un monolog interior. Este foarte greu de desluşit cine vorbeşte şi ce-l frământă. Până la urmă, după ce străbaţi sute de pagini, înţelegi că este vorba despre un personaj feminin, Marina, (acesta o fi femeia care vorbeste ?) despre Africa, despre Angola, apar alte nume, Seabra, Migueis, mama, un papagal, africani, un grup de pachistanezi, unchiul, locotenent-colonelul, Guvernul, cea care vorbeşte este când la Lisabona când în Angola, etc.

Nu poţi să citeşti ceva cursiv – există construcţii frumoase şi interesante, întrerupte mereu de dialoguri imposibil de identificat ale cui fiind, ca :
- Plec
apoi din nou frânturi de relatari, nelegate între ele , si din nou :
- Plec
iaraşi ceva despre ceva şi dialog :
- Vino încoace
si iar text, de genul : şi încetarea ploii, avea obiceiul să se trezească la ora asta când exista
- Asta era casa
şi aşa mai departe 631 de pagini. Impresia este că autorul a scris întâi romanul în mod normal şi pe urma l-a luat si a introdus în el niste dialoguri cam la întâmplare, amestecând şi nişte pasaje stricându-le logica.

Habar n-am de ce să fi făcut Lobo Antunes aşa ceva, dar a ieşit o scriitură ultra-postmodernă. Nu e rău, până la urmă citeşti aşa ca un hipnotizat, bucuros când descifrezi câte ceva sau descoperi cam despre ce ar fi vorba. Nişte agenţi secreţi trimisi în Angola din Portugalia.

In rest, iţi trebuie o mare răbdare să citeşti aşa ceva iar lectura îţi „conferă” o senzaţie de inconfort. Este adevărat că procedeul a mai fost folosit, de Faulkner . In „Zgomotul si furia ” primul capitol are o structură asemănătoare. Există acolo fraze cam aşa : „Bunica a fost în faţa mea şi pe urma n-a mai fost. Caddy mirosea ca pomii. Bunica a aparut din nou.” Este povestea unui idiot din naştere care vede, aude, dar nu înţelege. El îşi închipuie că dacă oamenii dispar din raza privirii lui, mor. Când reapar, se nasc din nou. Şi tot aşa , neputând să discearnă binele de rău, etc. Dar tot acest monolog la Faulkner, relatează percepţia de viaţă a unui personaj cretin, astfel că scriitura are sens.

Am crezut la început că Antunes are doar aşa, vreun capitol de acest gen, dar el o tine maţu – gaia de la început pâna la sfârşit. Singurul episod scris cu subiect şi predicat, ca să spun aşa, este epilogul (trei pagini si jumătate). Pentru edificare, am să redau un fragment din carte :
„dorinţa să nimeresc dar picioarele trădându-mă, deşi picioarele mă trădau obrazul la zece centimentri, la cinci, atingându-mă după ciocnirea cu o altă pereche
- Mulţumesc pereche
dându-se la o parte, rămânând pe loc, coada mea dând un semnal, câinele care creştea, speranţa că nevastă-mea să nu observe câinele şi se prea poate să nu fi observat deşi coapsa ei prezenta coapsa a observat
bretonul gâdilându-mă, să suport bretonul, degete nu panglici, tot mai umede, adevarate, arătând spre buricul meu (-Ce mult te-ai schimbat Selma)turtindu-l cu o pălmuţă fără să doară - O umflătură pe care acum o lună nu o aveai
eu nu câine, eu nu câine , eu cu ea , de cât timp , înainte de ziua de douăzeci şi cinci octombrie, nu ploaia, nu locomotive, soare, eu umblând printre raţe, fără să alerg”.

Privitor la acest stil pe care nu l-am înţeles, mă gândesc că nimeni nu publică romane alcătuite deliberat încurcate pentru a părea complicate şi profunde ; am rugămintea la cineva care a citit cartea să-mi explice şi mie cam ce se poate pricepe din ea.

0 comentarii: