povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
joi, 10 septembrie 2009
TobobeIncă de la începutul romanului, copilul de nouă ani – Luca – ne delectează sancţionând ipocrizia oamenilor mari care, în mod inexplicabil, una spun şi alta fac. Atitudinea lui Luca faţă de evenimente este egală, nefiind prea impresionat nici de faptele bune, nici de cele rele, tragice, dar consemnându-le pe toate cu intensă atenţie să nu-i scape ceva.

Faptul că-i murise bunica i se pare ca o năzbâtie, cum stătea ea întinsă la soare pe cimentul curţii, cu capul spart, de parcă se apucase să facă plajă după ce-şi băuse cafeaua. Apoi el sesizează gestul mamei de a-i acoperi ochii cu mâna să nu vadă balta de sânge, de parcă nu el o chemase pe maică-sa fiindcă-i murise mamaia de la o gaură-n cap făcută de o ladă de scule căzută din scripetele montat la acoperiş. Scena mi-a amintit o alta, similară ca valoare de construcţie literară, cu Huck Finn din cartea lui Mark Twain, în care băiatul plecat pe Mississippi, presupus înecat, se-ntoarce pe furiş acasă, se ascunde şi aude cum îl căinează mătuşă-sa, spunând că fusese un copil minunat, ascultător şi cuminte – în realitate mătuşa lui nu-l scotea niciodată din vagabond, obraznic, măgar etc.

Luca ne povesteşte cum că pe strada lui copiii se împart în două categorii. Una foarte mică, cu băieţi buni, formată numai din el şi prietenul său Robert şi alta, mai numeroasă compusă numai din Japiţe Ordinare. Bobe atribuie anumite expresii sau greşeli gramaticale lui Luca în aşa fel, încât acestea ni se imprimă în minte cu o aşa forţă încât ajungem să le folosim şi noi. De neuitat este japiţă ordinară, etichetă bună şi pentru copiii răutăcioşi de pe strada lui dar şi pentru părinţii lui. Greşelile gramaticale distrează în contrast cu privirea acută, lucidă, de fiinţă umană înzestrată cu posibilităţi de gândire mult mai mari decât cele care s-ar cere pentru a nu scrie „îţ-i” .

Tocmai aceste greşeli dau farmec stilului compunerii unui copil de nouă ani, ca şi construirea unor fraze cu subiect incert, dând senzaţia de exprimare iresponsabilă caracteristică oamenilor maturi, a generalizării unor acuzaţii pentru a evita răspunderea.

Luca spune: nu credeam că tocmai părinţii mei să pună la cale o asemenea ticălăşie. Adică tata. Copiii răi sau câte cineva insuportabil este caracterizat invariabil de Luca drept Şarpe veninos, Cobră. Repetarea unor asemenea expresii sau folosirea altora, din vocabularul copilăriei (exemplu: o maşină care băga gonetă), dau o savoare deosebită textului, plin de umor şi ironie, dar şi de cruzime caracteristică unei fiinţe care descoperă lumea şi-i face un inventar sec, fără a avea vreun criteriu moral – încă.

Fiindcă Luca descoperă Binele şi Răul pe propria-i piele. El nu primeşte nici un fel de iluminare spirituală de nicăieri. Se ştie că bunicii părinţilor noştri, provenind de la ţară, îi învăţau pe nepoţi să spună la culcare „Tatăl nostru ” , îi îndemnau să se închine la trecerea prin faţa unei biserici, etc.

Nimeni din familia lui Luca nu dă vreun semn că ar fi credincios, ei comportându-se ca pe timpul ateismului de partid şi de stat din trecut. Părinţii lui Luca, scăpaţi din chinga comunistă a profesiilor chinuite, sunt acum nişte burghezi prosperi. Au părăsit blocul în care locuiau şi s-au mutat la o vilă – proprietate încă în construcţie. Tatăl este mare şef la o firmă de asigurări, cu salariu baban şi maşină Passat (Volkswagen) şi şedinţe îndelungi de la care se întoarce bine parfumat, amantă (surpriza mare cine este aceasta), mama este realizatoare de ştiri la televiziune, cu maşina ei, cu banii ei etc.

Până pe la jumătatea cărţii, se relevă o satiră la adresa societăţii, cu personaje foarte interesante din tranziţia noastră (tatăl lui Nahabetian Miruna mare deputat, bodyguardul acestuia , domnul Buliga , muncitorii Costică şi Onedin, poliţistul Ionel , oameni ieşiţi din paginile lui T.O. Bobe, creaţi în momente de mare inspiraţie aşa de vii încât crezi că poţi să-i atingi cu mâna).

Mărturisesc că am ajuns la un aşa mare entuziasm pentru romanul lui Bobe, încât m-am întrebat la un moment dat cine a mai scris astfel despre copilărie, realizând în acelaşi timp o frescă realist-ironic-virulentă a societatăţii româneaşti actuale, răspunzându-mi că :
- Nimeni.
Am imitat puţin în fraza de mai sus stilul compunerii lui Luca.

După cum spuneam , totul a fost minunat în carte cam până la pagina 190, concret până la plecarea lui Luca la mare. De atunci s-a întâmplat ceva, fiincă scriitura a luat-o razna. Registrul de abordare s-a schimbat de la cel realist la cel fantastic. Luca ne descrie piraţi , terorişti şi extratereştri. Teroriştii îi montează un cip în ceafă, ca să-l monitorizeze.

Cu privire la partea asta fantastică, în cazul în care apărea un fir narativ interesant deturnarea registrului cărţii ar fi avut vreo justificare. Insă Luca pare a o lua „ pe arătură ” pur şi simplu. De asemenea, regretabil este faptul că autorul nu reuşeşte să intre în mintea unui copil care a înnebunit, fiindcă atunci toată partea asta din urmă a cărţii ar fi fost salvată.

Stilul se păstrează, e la fel de grozav, dar întâmplările sunt false, necredibile, pentru că şi fantasticul trebuie să aibă logica sa specifică, - o anumită convenţie. Nu înţeleg cum de n-a avut Bobe vreun semnal că nu trebuie să bage acolo piraţi şi terorişti. Şi extratereştri.

Nu ştiu de ce a rămas cu părerea că face bine ce face. Cum i-a inventat pe Adi – amatorul de droguri, pe Costel asasinul, personaje extrem de vii şi credibile, tot aşa putea continua să introducă nu ştiu eu ce alte vieţuitoare umane pe care le vedem toată ziua la televizor, hoţi mai mari sau mai mici, finanţatori – oieri de echipe de fotbal, mă rog, nu am habar ce să spun fiindcă nu am imaginaţia lui Bobe.

Dar în felul acesta el şi-a stricat cartea. Stridenţa din a doua parte este inexplicabilă şi inaceptabilă. Farmecul se destramă. Pilonii solizi ai unei lucrări remarcabile cad, unul câte unul, ca piesele unui domino. Cu toate acestea, T.O. Bobe poate fi considerat un mare scriitor contemporan. Iar valenţele romanului din prima parte, certifică faptul că el deţine „cheiţa de aur”.

0 comentarii: