povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
miercuri, 9 septembrie 2009
Orbirea_Editie_noua_Editie_Cartonata_editura_poliromRomanele de anvergură au de regulă multe personaje, sau multe descrieri de locuri citadine sau peisaje din natură. Intotdeuna povestea se desfăşoară în cadre multiple, pentru ca firul naraţiunii să aibă loc de întindere. Romanul lui Canetti se fixează ca asupra unei scene de teatru în apartamentul savantului Peter Kien şi antrenează în istorisire puţine personaje. Dacă te gândeşti că volumul are peste 600 de pagini, te poţi întreba cum poate un autor să umple un astfel de spaţiu cu patru - cinci personaje într-un decor de bibliotecă (în principal). Am să încep cu un citat care arată felul în care profesorul Kein trăieşte cu cărţile cale pe care le iubeşte mai mult decât orice în lumea asta.El le ţine un discurs: „ In anul 213 înaintea naşterii lui Cristos au fost arse toate cărţile din China la porunca împăratului chinez Şi-Hoang-Ti, un uzurpator brutal.[…] Acest criminal crud şi superstiţios era, personal, mult prea incult pentru a putea aprecia cum trebuia însemnătatea cărţilor, pe baza cărora era contestată guvernarea lui silnică. […] Mărturisesc că mai simt şi astăzi în nări mirosul de incendiu din acele zile.”. In continuare Kien declară că se află în stare de război cu toţi duşmanii cărţilor şi că el este comandantul suprem în război, singurul conducător şi ofiţer. Dar înţelese imdeat că-şi asumase o sarcină grea. Principala piedică se afla în interiorul propriei sale tabere şi era constitută din democratizarea armatei. “ Ce număr imens de vanităţi trebuiau învinse în această privinţă ! Decât să renunţe la gloria personală, smintiţii ăştia preferă să fie furaţi.Shopenhauer enunţă voinţa sa de viaţă.Tardiv îl apucase nostalgia după această cea mai proastă dintre lumi.Oricum, refuza să lupte umăr la umăr cu un Hegel. Schelling scotea la iveală vechile sale acuzaţii şi dovedea identitatea doctrinei lui Hegel cu a sa, care era mai veche. Fichte striga eroic : “Eu” Immanuel Kant intervenea mai categoric, decât în timpul vieţii sale, pentru o pace eternă.Nietzsche declama ce este el, Dyonisos, Anti- Wagner, Anticrist şi Mântuitor.”

Un personaj interesant şi şocant este Therese, menajera şi, ulterior, soţia lui Kien. Tratând-o la început ca pe o proastă şi incultă, care mai avea şi nişte principii stupide, ea se apucă de citit (de douăsprezece ori aceeaşi pagină ca s-o priceapă) şi cu mănuşi, profesorul se arată brusc şi inexplicabil înduioşat şi atras de ea. Aşa că Peter Kien îşi întoarse faţa de la Confucius - cu care avusese îndelungate discuţii şi când menajera se-ntoase acasă de la cumpărături, luă poziţia de drepţi în faţa ei şi-i spuse: “ Dă-mi mâna dumitale!” Therese îngăimă: Dar, vă rog! şi-i întinse mâna. Ea se gîndi că începe seducerea şi transpiră toată. “Nu aşa”, spuse profesorul, căci nu se referee la mână în sens propriu, “ vreau să te iau în căsătorie”.
La început, ceea ce păreau nişte aspecte normale privite cu o oarecare ironie, se transformară în conflicte oribile şi gesturi terfiante.

După căsătorie încep imediat problemele legate de deosebirile fundamentale de viziune asupra vieţii şi obiceiurilor casnice. Fosta menajeră capătă statut social important, devenind doamna profesor Kien şi ia iniţiativa în aranjarea apartamentului. Kien era obişnuit să doarmă pe un divan din camera care constituia biblioteca, de fapt tot apartamentul era burduşit cu rafturi cu cărţi. In locul divanului apăru un pat dublu imens, achiziţionat de doamna Therese Kien. Iată un citat din care rezultă ce se-ntâmplă în momentul aducerii patului: « Divanul dispăru, împreună cu tot ce era în legătură cu el. Patuzl fu aşezat în acelaşi loc.La plecare, oamenii uitară să închidă uşa. Apoi aduseră deodată înăuntru un lavoar. “Ăsta unde vine ? ”se-ntrebară ei. “Nicăieri !” se apără Kien. N-am comandat niciun lavoar. ” “Da’ e plătit”, spuse cel mai mărunt dintre cei doi. “ Noptiera aşijderea ”, completă al doilea, şi-o aduse repede de afară – dovadă lemnoasă palpabilă. In prag îşi făcu apariţia Therese. Venea de la cumpărături. Inainte de a intra, bătu în uşa deschisă. “E voie ? ” “ Da ! ” răspunseră oamenii în locul lui Kien şi râseră.[...] “ Nu-i aşa că-s pricepută ? Pentru aceiaşi bani ! Bărbatul aşteaptă o piesă, şi nevasta aduce trei acasă.” “Nu le vreau. N-am nevoie decât de pat.” “Ei, în definitive de ce nu ; omul trebuie să se şi spele.” Oamenii îşi făcuseră semn cu cotul.Credeau , se vede, că până acum Kien nu se spălase niciodată.[...] Pentru a rezolva mai repede problema dezagreabilei mobile, Kien puse şi el mâna la cărat. “Noptiera este inutilă ”, vorbi el apoi, arătând cu mâna spre obiectul zvelt şi scund, care producea o impresie comică în mijlocul încăperii înalte, unde mai adăsta încă.
“ Şi oala de noapte ? ”
“ Oala de noapte ? ” Ideea unei oale de noapte în bibliotecă îl lăsă perplex. »
Foarte distant şi retras în lumea cărţilor, Kien se vede nevoit să-şi plătească un aliat să-l ajute în treburile vieţii. Il alege pe Pfaff, intendentul imobilului, un fost poliţist care de când ieşise din breaslă nu mai avea pe cine să bată şi cum se-ntorcea acasă istovit de la serviciu, işi lovea cu sălbăticie fata să se mai relaxeze.
De cum Therese părăsi casa pentru o zi întreagă, Kien se război cu patul. La început îi vorbi. Il asigură că nu-i vrea răul, numai că acum n-are nevoie de el, trebuie să-nţeleagă asta. Patul perseveră, neclintit şi mut. Kien se înfurie. “Bucată de lemn neruşinată ! ”. Simţea nevoia unei descărcări, era dornic să pedepsească impertinenta mobilă.Atunci îşi aduse aminte de prietenul său voinic, intendentul. Acesta abia aştepta. Răcni doar atât : “Da, muierile ! ” şi-l urmă. De la moartea fiicei sale tuberculoase nu mai bătuse nicio femeie şi trăia singur. “Unde e? ” răcni el prietenos, odată ajuns sus. Fu condus în camera de lucru.Domnul profesor îi indică sadic patul şi porunci: “Afar’ cu el ! ”. Plin de dispreţ, scuipă în mîini, le vârî în buzunare, căci nu avea nevoie de ele, lipi capul de pat şi-l împinse afară cât ai zice peşte. “Asta se cheamă a duce cu capul! ” explică el.

Evoluţia relaţiilor dintre cei doi soţi iau aspecte aberante. Totul este descris cu un umor absurd. Mai intervin în poveste personaje ca piticul cocoşat Fischerle, un tip umilit de societate şi de soartă, care visează să ajungă campion de şah şi toată lumea să i se aştearnă la picioare, sau Georges Kien, fratele profesorului, medic psihiatru. Toate personajele manifestă un egocentrism provocat de câte o obsesie. Realitatea lor subiectivă le ocupă toate perspectivele astfel încât nu mai există realitatea exterioară. Când se lovesc de aceasta, se produc dislocări şi catastrofe. Sunt orbi din acest punct de vedere. De aici şi titlul.

In prima parte romanul ar putea semăna cu o scriere a lui Kafka, dar relevând în plus aspectele comice rezultate din absurdul situaţiilor. Mai spre final, cartea poate fi comparată cu Ulysses a lui James Joyce, prin accentuarea confruntărilor dintre trăirile interioare ale personajelor şi asperităţile realitătţii înconjurătoare. In final se declanşează o adevărată tragedie, Kien ducându-şi obsesia până la paroxism şi ajunge la încendierea propriei biblioteci. Cartea reuşeşte să cutremure cititorul, să-l scoată definitiv din certitudinile sale deşi autorul nu antrenează în acţiune doctrine filozofice sau concepţii religioase, ci se foloseşte de aspectele anoste ale vieţii cotidiene.

1 comentarii:

ionut spunea...

Site-ul tau nu Genereaza Vanzari?