povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
joi, 17 septembrie 2009
Antunes _Ordinea

Nişte fete de liceu, vesele şi impetuoase, aflate într-o patiserie din colţul liceului, fac mare haz de Iolanda, care fusese ochită de un bătrânel. Acceptă-l Iolanda, poate are maşină, poate-ţi cumpără ţoale şi medicamente bune. Fata era diabetică. Iolanda povesteşte : „…şi un tip chel, scund şi urât, de vârsta tatei, a apărut dând bobârnace unui pliculeţ cu zahăr şi spunând Scuzaţi-mă dacă deranjez, m-am gândit că n-o să vă supăraţi că staţi de vorbă cu mine”.

Aşa a început relaţia lor, o fată de liceu şi un bătrânel cu 18 ani mai mare, ea l-a adus acasă şi s-a culcat cu el. Adică l-a lăsat să doarmă lângă ea, n-a văzut-o niciodată goală, n-a avut relaţii sexuale cu ea. Povestea asta o aflăm din carte abia pe la pagina 200, căci până atunci sunt alte istorii.

Romanul începe cu mărturisile unui anume bătrânel, care doarme în fiecare noapte în pat cu o fată numită Iolanda, pe care o iubeşte. Ea e săracă dar el nu are familie dar are în schimb un salariu bunicel la stat – venit sigur şi de invidiat.

Acolo în Alcântara, noaptea în timp ce înlănţuieşte talia fetei care doarme, bătrânelul îşi aminteşte de viaţa în casa familiei mamei sale, cu mătuşile, unchiul şi fotografiile militarilor pe pervazuri etc. Aşa începe cartea. Un citat: „La fel cum astăzi boala ta, Iolanda, mă surprinde, cu tremurăturile, leşinurile, sudorile, mirosurile ei de petale zdrobite şi subterane şi intensa comunicare cu moartea […] dona Maria Teresa îşi dădea peste cap în tăcere ochii de langustă, dona Anita se necăjea de slăbiciunea mea şi imi oferea biscuiţi cu gust de cretă, domnul Fernando le făcea cu ochiul damelor şi vorbea de fratele său maiorul, domnul Jorge, deţinut în Tavira deoarece conspirase contra guvernului […]. Mă mâhneşte faptul că tu, născută în Mozambic în anul revoluţiei, nu poţi înţelege epoca tinereţii mele când bărbaţii îmbrăcau, în dimineţile de duminică, uniforma Legiunii Portugheze şi mărşăluiau pe străzile Lisabonei…”

In continuare se derulează nişte poveşti în care apar personaje ciudate, precum tatăl fetei, Domingos, cel care săpa în podeaua casei cu un picamer pentru a descoperi diamante cum făcuse el o vreme lucrând în minele din Johannesburg, maiorul Jorge anchetat de poliţia lui Salazar căruia în mod ciudat i se dă drumul pentru o zi din închisoarea din Tamira iar el după o plimbare prin târg se duce şi se îneacă în mare fiindcă ştia că oricum va fi omorât, a nebunului unchi Artur al lui Alfredo, scrântit care comandă la restaurant lăcuste şi miere de pădure, şi povestea ciudată şi deprimantă a Julietei, sora rămasă în viaţă supravieţuind unui clan numeros - femeia care părea de fapt o stafie şi omora găinile şi puii cu pietre.

Poveştile sunt introduse în carte pe rând şi autorul pare aşa de absorbit de fiecare şi pătrunde atât de adânc în naraţiunile individuale, (expuse sub formă de monolog ale personajului respectiv), încât scriitorul după cum spuneam ne relevă la un moment dat un aspect surpinzător: toate poveştile au legătură între ele şi se intersectează.

In prima parte bătrânul slujbaş la stat ne povesteşte legătura sa cu tânăra Iolanda iar mult mai târziu fata ne relatează punctul ei de vedere cu privire la această legătură, după care intervine un capitol monolog al lui Alfredo, un tânăr care trăieşte cu Iolanda şi care priveşte cu multă milă pe fereastră văzându-l pe bătrânel cum aşteptă cocârjat să plece el ca să poată veni în casă să-i ia locul în pat lângă Iolanda pe timpul nopţii.

Deoarece bătrânelul o ceruse în căsătorie pe Iolanda, fata îl duce la bunici
(în orăşelul Esposende) să-l cunoască şi aceştia pe viitorul ei soţ. Insă bunicul îi întâmpină cu o puşcă luându-i drept hoţi, omul fiind obsedat de vânătoarea de ulii şi chiar împuşcase ceva, pe unu’ care zburase prin preajmă, nu rezultă ce era dar farmacistul din localitate îl împăiase şi-l expusese într-o clădire publică din centru; la un moment dat bătrânelul realiză ce prostie era pe cale să facă însurându-se cu o fată mult mai tânără decât el şi părăseşte pur şi simplu discuţia din casa bunicului, luînd-o la fugă prin grădină.

Instinctul de vânător năuc al bunicului se trezeşte brusc şi-l împuşcă pe bătrân. Apoi il dă farmacistului să-l împăieze. I se pun nişte ochi de sticlă şi este expus în sala publică din oraş alături de omul cu turban – primul hoţ împuşcat de bunic.Sau uliu. Credeţi toate poveştile astea ? Ei bine, ele sunt expuse în aşa fel încât nu se poate să nu le crezi şi să te minunezi.

Pentru că ele nu sunt naraţiuni propriu-zise, ci trăiri. Stilul lui Antunes are darul de a sugera cu o mare forţă nişte trăiri ale unor persoane într-un spaţiu din Lisabona foarte bine descris, de parcă ai avea în faţa ochilor clădirile vechi, ornate şi scorojite, portul, vapoarele, locomotivele şi simţi în nări mirosurile specifice zonei din care predomină cel de peşte.

Modul de a folosi monologul interior şi suprapunerea textelor personajelor aminteşte de stilul lui Faulkner, iar folosirea virgulei în loc de punct de Jose Saramago. Dar altfel Antunes nu are nicio asemănare cu Saramago – celălalt mare scriitor portughez.

Sunt cu totul de părerea menţionată pe ultima copertă a cărţii potrivit căreia Antonio Lobo Antunes dovedeşte o profunzime egală cu a lui Faulkner din Zgomotul şi furia. Am mai citit de Antunes cartea Bună seara lucrurilor de pe aici (despre care am şi scris) dar aceea nu mi-a plăcut, din motivele arătate în postarea respectivă.

Romanul Ordinea naturală a lucrurilor l-a aşezat pe acest scriitor în cu totul altă poziţie în aprecierile mele (subiective, bineînţeles), deosebit de favorabilă.

0 comentarii: