roman

roman

povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
miercuri, 9 septembrie 2009
untitledelUnul din marile avantaje al perioadei pe care o traversăm constă în traducerea operelor unor autori despre care nici nu ştiam că există înainte de 1989 şi mai ales a cărţilor scrise în Occident după 1990, cărţi la care, dacă rămâneam ţara care se numea Republica Socialistă România nu aveam desigur acces. Am descoperit autori ca David Lodge, Nick Horby, Michel Fabre, Michel Houellebecq, Haruki Murakami, Jonathan Franzen, Philip Roth, Raymond Carver, etc. Henry Miller nu a fost tradus până acum în întregime, iar de John Fante nu auzisem cu toate că primele cărţi le-a scris prin 1928.

De asemenea, înainte de 1989 nu a fost tradus şi nu s-a pomenit nimic nici de J.R.R.Tolkien, cu toate că şi-a scris trilogia Stăpânul inelelor în timpul celui de-al doilea război mondial. Din cauza schimbărilor din limbaj, sunt necesare din când în când traduceri noi ale operelor literare străine. Este greu de apreciat în ce măsură traducerile mai noi ale unor lucrări clasice, pot da acestora o receptivitate mai bună. Oricum, este de remarcat faptul că suntem mai mult atraşi de cărţile scrise mai recent, despre care avem informaţii că ar fi valoroase, decât de clasicii pe care nu i-am citit.

Sunt mulţi scriitori renumiţi care spun că nu au reuşit să citească „Doctor Faustus” de Thomas Mann, sau că au început-o dar nu au reuşit să o termine. Criticul Dan C. Mihăilescu a declarat că nu a citit mult timp după traducerea lor căţile Numele trandafirului de Umberto Ecco şi Conversaţie la catedrală de Mario Vargas Llosa. Suntem obişnuiţi cu un alt ritm decât cel de acum 50 - 100 de ani, iar limbajul capătă şi el această amprentă a vitezei, nu numai prin neologisme dar şi prin expresii pe care un autor din alte timpuri nu le cunoştea sau nu le folosea. Insă utilizarea pornografiei şi a cuvintelor vulgare legate de sex, nu sunt o condiţie pentru autenticitatea scriiturii unor romane moderne, aşa cum des se pretinde de către unii. Este adevărat că atunci când este vorba de un banc, dacă nu spui pe şleau cuvintele respective, dispare şi farmecul şi umorul glumei. Dar într-un roman cu drogaţi, cu oameni de la marginea societăţii, a reda întocmai limbajul folosit de personajele respective, este ca şi cum te-ai duce la teatru şi actorii ar vorbi la fel ca pe stadioanele de fotbal, pentru a reda viaţa unor suporteri de fotbal - să spunem. La editura Polirom a apărut şi s-a tradus romanul „Trainspotting” de Irvine Welsh. Iată însă că nu s-a tradus şi titlul. Autorul (englez) s-a născut în 1958. Pe un număr de mai mult de 400 de pagini, este de vorba de viaţa şi aventurile „muistului” Rent -boy, şi a unui grup asemănător, care, la două trei cuvinte, repetă : „…în p…. mea ! Adu-mi şi mie ciorba aia, s-o mănânc în p… mea !”etc.

Sigur, aşa se vorbeşte în viaţa reală. Dar dacă romanul este o oglindă care se plimbă pe stradă, după cum spunea Flaubert, atunci în prezent, cu mijloacele noastre tehnice din ziua de azi, e simplu să mergem pe stradă în diferite locuri, filmând şi înregistrând discuţiile şi facem artă. Nu mă refer la ceva gen „cineverite”, ci la transcrierea în scris, sub formă de carte, a acestor înregistrări. Despre Trainspotting există nişte referinţe formidabile.”Că este cea mai bună carte scrisă vreodată… ar merita să fie vândută în mai multe exemplare decât Biblia ( REBEL, Inc.)” remarcă inclusă pe ultima copertă a cărţii. Cred că popularitatea şi atribuirea de valoare pentru astfel de scrieri, se încadrează în viziunea postmodernistă asupra creaţiilor literare, în care sunt validate noi tehnici de creaţie, a deconstrucţiei, a lipsei unui subiect sau de teme majore, sau în general de teme, punerea accentului pe descrierea unor „stări” sau a redării exacte a modului de vorbire din realitate, putându-se ajunge în aceste fel şi la expresii nelogice, neîncheiate sau absurde. Sau pur şi simplu tâmpite.

Cu privire la această carte, se spune că dacă nu eşti prea ruşinos din fire, poţi să guşti din plin din spiritualitatea aparte a tinerilor care sunt eroi ai cărţii: „Dacă nu ai probleme de pudibonderie la contactul cu formulele dure, de argou, care apar de câteva ori pe fiecare pagină, mai des sau mai rar în funcţie de personaj, ai asigurată intrarea în mintea, stările si reacţiile acestor tineri.”(Cătălina GEORGE în ziarul Cotidianul ). Este o explicaţie legată de stil şi limbaj. Dar subiectul? Adică o femeie frumoasă, aşezată pe un scaun de WC, în plină acţiune de golire a intestinelor sau vomitând pentru că a înghiţit prea multă băutură amestecată cu pastile, este tot o femeie frumoasă. Bun. Dar spectacolul respectiv intră în zona esteticului ? Alţi admiratori ai lui Irvine Welsh găsesc un umor nebun în scene precum aceasta : Rent - boy împins de o cufureală explozivă intră la întâmplare într-un bar sordid căutând un WC, i se spune că acela este înfundat, eroul nostru intră cu pantofii într-un lichid galben–maroniu până la şosete, îşi elimină nişte pastile de un anumit drog şi-şi bagă mîinile în vasul plin de mizerie găsindu-şi cu greu tabletele pe care vrea să le înghită dar se răzgândeşte şi le introduce înapoi în anus. Se poate trage concluzia că există o categorie de oameni, care nu au nevoie decât de aspecte sordide, de o mizerie dusă la extrem pentru a se amuza sau poate pentru a râde în hohote. In orice caz, repetarea la două trei cuvinte a unei porcării, pentru a sugera „starea personajului”, se poate numi cumva, oricum, dar performanţă estetică nu. Ce-ar fi ca într-o simfonie de Mozart, să se audă din când în când nişte guiţături de porc ? Sau nişte băşini de elefant ?!

0 comentarii: