povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
joi, 10 septembrie 2009
TeodosieCând citeşti un roman românesc, chiar fantastic, este imposibil să nu cauţi o cheie, o legătură dintre personajele imaginate de autor şi cele din viaţa reală. E adevărat că modul de receptare a personalităţilor din viaţa reală este diferit de la om la om. Pentru unii Vlad Ţepeş a fost un erou creştin animat de ură contra turcilor invadatori ai Ţării Româneşti, pentru alţii – un vampir setos de sânge (ca orice vampir), motivat în acţiunile sale exclusiv de satisfacerea nevoilor sale de cruzime.

Ca să nu mai vorbim de Ştefan cel Mare, despre care este unanimă convingerea că a fost un luptător viteaz al nostru, un mare conducător de oşti, un erou demn de cinstire dar că a fost şi sfânt – este discutabil. Dar cine să fi fost în realitate Bufniţa Kaliopi ? Vreo boieroaică de origine greacă, aprigă şi iute la mânie, căreia i s-au retrocedat terenuri întinse la nord de Bucureşti, unde cultivă numai căpşuni? Mă rog, să admitem, dacă nu ne-am gândi că terenuri atât de vaste ar fi absorbit toată forţa de muncă din agricultură şi nu s-ar mai duce nimeni în Spania să culeagă căpşuni.

Dar ce să caute pe teritoriul românesc, minotaurul Samoil ? Adică, în vecinătatea proprietăţilor Bufniţei Kaliopi, ocupând a doua jumătate din cea mai mare suprafaţă arabilă a ţării, este instalat un minotaur, pe nume Samoil după cum spuneam mai sus, cultivând în exclusivitate ciuperci ?! Sigur, tot spaţiul ocupat de el este un labirint. Insă minotaurul acesta, nu trăia cumva în insula Creta ? Să fii avut loc migraţii de minotauri – mai de mult, bineînţeles – înspre Ţara Românească ? Posibil. Posibil dacă erau mai mulţi.

Dar după câte se ştie , de la Petrila până-n Detroit (SUA), minotaurul a fost unul singur. Şi se hrănea cu oameni. I se aduceau din Atena câte şapte tineri şi şapte tinere ca să nu moară de foame. Sigur că până la urmă a fost omorât de viteazul Tezeu. In orice caz, minotaurul nu mânca deloc ciuperci. Poate că în realitate era chiar un adversar al ciupercilor. Şi poate că a avut copii. In labirintul acela al lui, putea face orice inclusiv copii. Iar aceştia s-au răspândit prin lume – dacă puteau ieşi din labirint. In orice caz, un minotaur a apărut la nord de Bucureşti.

Istoria nu consemnează astfel de fapte. Dar istoria are multe pete negre. Şi albe. Lipsesc multe documente, multe înscrisuri. Dar ceea ce nu a văzut istoria, a surprins Răzvan Rădulescu şi le-a „mărturisit ” în cartea lui, Teodosie cel Mic. Şi mai era un personaj fascinant, Somnul Protector, stăpân peste Lacul Rece. Acest lac se întindea (şi poate se mai întinde şi acum dar n-am fost noi atenţi) de la marginea nordică a moşiilor Bufniţei Kaliopi şi a minotaurului Samoil, până la Petrila. Somnul Protector se simţea bine în palatul lui de pe fundul apei, dar nu era o problemă pentru el să vină în oraş să mănânce o îngheţată sau să beau un suc, fiind transportat într-un acvariu pe braţe de patru slujbaşi solizi şi credincioşi. Şi mai la nord de Lacul Rece şi de oraşul Petrila, în zona muntoasă, se afla cetatea lui Otto. Otto era de origine austriacă sau germană, sau austro-ungară. In orice caz, ştia româneşte. Cetatea se numea Ottoburg.

Ţinutul acesta întreg, avusese probabil un voievod. Din nu se ştie ce motiv, nu mai avea. Dar exista un moştenitor legal – Teodosie cel Mic , în vârstă de zece ani. Iar acest moştenitor, până la majorat, era dat în grija Pisicâinelui Gavril. Este normal să vă întrebaţi ce era această persoană, vreo combinaţie genetică între câine şi pisică ? Nici vorbă, această presupunere este o blasfemie. Deoarece Pisicâinele Gavril era Tutore Plenipotenţiar al Principelui Mostenitor, Mare Intendent al Domeniilor Regale şi Comandant Sublim al Ministerului de Război, deci o personalitate foarte importantă în stat, din punct de vedere politic administrativ era chiar cea mai importantă, nefiind posibilă nici chiar suspendarea lui din funcţie de către Parlament - deorece nu exista Parlament.

Putea fi atacat doar direct, prin mijloace clasice şi verificate de istorie, ca de exemplu pumni în cap sau chiar lovituri de picior, ceea ce se şi întâmplă la un moment dat , chiar când în mod părintesc şi educativ Pisicâinele l-a dus pe Teodosie la cofetăria „Lămâiţa” – vizavi de liceul Lazăr- , pentru a-l trata cu o tartă cu vişine şi un suc „Brifcor”. E adevărat că la etajul cofetăriei se afla un bordel, dar Teodosie nu ştia şi nici nu avea de unde să afle de acest lucru. Nici Pisicâinele Gavril nu a prevăzut că în momentul acela, fusese urmărit de către spionii Somnului Protector, deghizaţi în tipe tinere, fumătoare şi agile, făcând parte în realitate din trupele speciale ale Furnicilor Verzi.

Nu vă miraţi că existau Furnici Verzi, fiindcă erau şi Furnici Vinete, toate nişte luptătoare de excepţie, dovedind în bătălie un curaj nebun, murind aşa, cu ochii deschişi, nepăsătoare ca nişte insecte. O dispută crâncenă s-a declanşat pentru răpirea lui Teodosie, moştenitorul tronului, pusă la cale de Somnul Protector care-şi dorea puterea în stat şi care intervine personal în cofetărie (în acvariul său), provocând rănirea lui Gavril şi luându-l prizonier pe Prinţul Moştenitor. Aparent, Somnul Protector era o fiinţă cumsecade şi bonomă, aşa cum se dovedise şi în cadrul unei discuţii anterioare luptei de la cofetăria „ Lămâiţa ”, întrunire care avusese loc pe malul Lacului Rece în care Somnul Protector mâncase foarte mult (ca un porc), băuse cu plăcere din vinul de soi pe care Gavril personal îl vărsa în acvariu şi curgea ca o dâră direct în gura Somnului, după care cu o nesimţire fără margini trase perdeaua şi se culcă brusc.

Atunci Pisicâinele Gavril intuindu-i pornirile josnice şi intenţiile de cucerire a Puterii, se gândise să-i scoată dopurile de la acvariu şi să-l excludă din joc şi din viaţă. Numai educaţia şi spiritul lui de fairplay l-a împiedicat să facă acest gest, deşi avea să regrete amarnic mai târziu. Un personaj interesant este şi Otto, un războinic ahtiat după fel de fel de invenţii de arme de luptă dar şi de unelte de tortură. Când Pisicâinele Gavril ajunge prizonierul lui Otto, acesta îl invită cu multă cordialitate să viziteze sala de tortură, dotată cu cele mai crunte aparate de chinuit oameni, creaţii tehnice la care-şi adusese personal contribuţia prin proiectarea lor.Otto îl anunţă pe Gavril că va vedea el pe propria piele ce minunate obiecte sunt acelea.

Are loc o bătălie formidabilă, la care participă toate personajele enunţate până acum, plus încă unul scos parcă din paginile scrise de J.K.Rowling (autoarea lui Harry Potter ) : Marele Monstruleţ. Redarea unor obiceiuri sau caracteristici umane, ascunse în invelişul unor animale cu gesturi, gândire şi manifestări omeneşti deschide drumul unui umor remarcabil. Personajul Somnul Protector, prefăcut, amabil, nesimţit, dur, laş, complex, este memorabil. Dar nu numai el; uneori sunt personificate şi obiectele ( mobilele din peştera Marelui Monstruleţ, etc.).

Răzvan Rădulescu are o scriitură de un mare rafinament iar cartea te captivează complet, ca un drog. Citind, intri într-o lume aparte, de care afli cu uimire şi plăcere. Când am citit „Cei trei muşchetari” sau „După douăzeci de ani” (pe la 12 – 13 ani), am simţit o încântare deosebită. Nu înţelegeam atunci de ce „Fraţii Jderi” de Sadoveanu este o carte care nu-mi provoacă nici o plăcere. Mai târziu, când am dat de Balzac, Victor Hugo, Alain Fournier, nu am mai reuşit să-l recitesc pe Alexandre Dumas. Deşi am căutat revelaţia pe care mi-au produs-o primele lecturi despre aventurile muschetarilor, senzaţia aceea nu am mai avut-o niciodată.

Teodosie cel Mic este însă o carte pentru adulţi, care poate induce o satisfacţie asemănătoare cu cea a primelor lecturi de adolescenţă.

0 comentarii: