roman

roman

povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
luni, 12 octombrie 2009
cortina

 

 

 

In volumul Cortina - eseu în şapte părţi, Milan Kundera are reflecţii care uimesc prin firescul lor despre romane şi autori. Rămâi consternat că aspectele analizate nu ţi-au trecut şi ţie prin cap.  Kundera se întreabă ce poate să rămână în urma unor romane care nu pot fi povestite, pecum Tristram Shandy, Jacques fatalistul sau Ulise ?

Fiindcă altele (Anna Karenina, Idiotul sau Procesul) care au un story şi pot fi adaptate pentru cinema, televiziune, pot cumva să rămână în conştiinţa colectivităţilor. Dar pentru respectivele adaptări, pentru a a face dintr-un roman o piesă de teatru sau un film trebuie mai întâi să-i fie descompusă compoziţia; romanul trebuie redus la un simplu story. In felul acesta îl desfiinţăm

Când am fost la Paris am vrut să vizitez locuinţa lui Cioran din strada Odeon nr. 21. La blocul respectiv nu era nicio placă indicatoare cu privire la faptul că acolo ar fi locuit un scriitor de origine română. O portăreasă negresă (tânără, cu nişte căşti în urechi) ne-a spus că nu a auzit de Emil Cioran!

Curtea interioara a blocului in care a locuit Emil Cioran

Curtea interioară a blocului în care a locuit Cioran

 

Kundera spune în Cortina : Emil Cioran moare în 1995, la vârsta de optzeci şi patru de ani. Deschid un mare ziar parizian: pe două pagini, o serie de necrologuri. Niciun cuvinţel despre operă; scribii săi funebri au fost mai degrabă dezgustaţi, fascinaţi, indignaţi de tinereţea sa petrecută în România. Au îmbrăcat cadavrul marelui scriitor francez într-un costum folcloric românesc, silindu-l să ridice braţul din sicriu într-un salut fascist.

Partea a patra are un titlu interesant: Ce este un romancier? Autorul eseului

arată că Proust spune despre In căutarea timpului pierdut că în romanul lui nu există nici un fapt care să nu fie fictiv. El n-a scris romanul ca să vorbească de viaţa lui, ci pentru a le vorbi cititorilor despre propria lor viaţă.

Reflecţiile lui Kundera se bazează pe analizarea cărţilor lui Flaubert, Kafka, Musil, Tolstoi, Joyce, Broch etc. Ceea ce numai romanul poate spune este un capitol scurt dar percutant. Se evocă acolo nuvela lui Kenzaburo Oe Tribul răcnitor care are o acţiune simplă.

Intr-un autobuz plin de japonezi se urcă o bandă de soldaţi beţi, aparţinând unei armate străine, care se distrează cerându-i unui student să-şi dea pantalonii jos şi să-şi arate fundul. Se aud râsete înfundate în jurul lui. Infierbântaţi soldaţii îi silesc pe mai mulţi călători să-şi arate fundurile.

Apoi soldaţii coboară iar călătorii nehărţuiţi îi obligă pe cei batjocoriţi să denunţe la poliţie comportamentul soldaţilor străini. O poveste despre laşitate, pudoare, despre indiscreţia sadică ce vrea să treacă drept dragoste pentru dreptate. Aspectul care şochează este că nu se pomeneşte niciun moment de faptul că acei soldaţi erau din armata americană care, după război, a ocupat Japonia.

Or, dacă scriitorul spune despre călători că erau japonezi, de ce nu indică şi naţionalitatea soldaţilor? Pentru că dacă s-ar fi menţionat că acei soldaţi erau americani, acest singur cuvânt ar fi redus nuvela la un text politic, la o acuzare a ocupanţilor. Prin renunţarea la această precizare, aspectul politic trece în umbră, iar lumina se focalizează pe principala enigmă care-l interesează pe romancier, enigma existenţială.

0 comentarii: