roman

roman

povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
marți, 20 octombrie 2009
De la descoperirea plăcerii lecturii la vârsta tânără, pătrunzi dintr-odată în lumea largă şi chiar dacă eşti adolescent te simţi adult, dacă eşti o fetiţă neajutorată te simţi femeie adulată ca o regină, dacă eşti slăbuţ fizic te simţi puternic ca Schwarzenegger, de sunt  mic Tu fă-mă mare, ajungi un Superman fără ca să faci eforturi ridicând greutăţi privind fix tavanul unei săli de  fitness ore-ntregi.

Nu faci nimic. Stai tolănit în pat sau într-un fotoliu cu un motan la picioare (la picioarele tale). N-ai luat droguri uşoare sau mai grele, nu eşti ameţit de votcă. Din contră, ai nevoie de cafea sau de o ţigăruşă. Îţi vine să-ţi pui nişte scobitori să-ţi ţină ochii deschişi toată noaptea, fiindcă vrei să ştii ce se-ntâmplă mai departe în carte. Vrei să ştii ce-au mai făcut cei trei muşchetari plus D’Artagnan – bonus. Achiţi trei şi mai ai unul gratis la pachetul Dolce.

Eroii tăi nu au dureri dacă sunt răniţi, suportă foamea şi eforturile, nu au suferinţe. Un muşchetar este mai puternic decât unsprezece combatanţi ai cardinalului Richelieu şi mai face şi fente spectaculoase în luptă. În episodul în care muşchetarii au ţinut sfat în bastionul Saint – Gervais Athos revine şi recuperează stindardul uitat. Deşi duşmanii trag asupra lui, nu e atins de nici un glonte. În timpul cât au stat acolo, cei patru prieteni au fost păziţi de morţii părăsiţi în fort după lupta ce se purtase cu o zi în urmă.

Alexandre Dumas tatăl nu este cu toate acestea un autor de proză fantastică. Eroii trăiesc numai lucruri măreţe. Decorul este spectaculos: castele, cărări prin peisaje naturale magnifice, păduri, hanuri, mori de apă, părâiaşe. Interioare elegante, saloane cu mobilă frumoasă, covoare şi tablouri scumpe.

Aţi găsit în cărţile lui Dumas vreun W.C.? Eroii parcă nu au necesităţi fizilogice. Vă aminţiţi scena în care Leopold Bloom (din Ulise de James Joyce) stă pe budă citindu-şi ziarele preferate ? Povesteşte Joyce pe câteva pagini ce face Bloom în W.C.  fără să aibă vreo reţinere de exprimare. Nici Bloom nu are.

În romanele lui Dumas se mai şi moare. Iubita lui D’Artagnan, frumoasa doamnă Bonacieux, este otrăvită în grabă de Milady de Winter. Ea abia apucă să-şi vadă iubitul şi moare în braţele lui. Totul se petrece în viteză fiindcă acţiunea împinge totul de la spate. Nu e timp de întristare, meditaţii şi analize.

De abia de la apariţia romanului modern – datorită lui Flaubert – acţinea se mută în „interiorul” sufletului; se expune doamna Bovary şi lucrurile iau o întorsătură nu prea veselă. De fapt, nimeni nu deplânge moartea doamnei Bovary. Niciun chirurg nu este podidit de plâns când infinge bisturiul în trupul unui bolnav, chiar dacă îi este rudă.

Odată cu trecerea de romantism, se pare că am câştigat ceva. Literatura s-a apropiat de adevăr, de aspectele verosimile, de realism. Nu mai zburăm aşa uşor cu balonul lui Phileas Fogg, eroul lui Jules Verne, ci ne concentram asupra frământărilor umane interioare.

Cu toate acestea, ceva am pierdut odată cu romantismul. Zborul avântat al gândului, visul, lipsa oricăror oprelişti, eroismul, entuziasmul, bucuria. Momentul trecerii de la romantism la modernism – nu mai vorbesc de postmodernism – este similar perioadei din copilărie când descoperim că Moş Crăciun poartă şoşonii bunicului.

0 comentarii: