povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
marți, 10 noiembrie 2009
20175325-1-215_300Era în vremea când în Babilon domnea Kurigalzu, regele Sumerului şi al Akkadului, iar în Teba, în ţara numită Miţraim – adică Egipt  -  faraon era Amenemhet. Iosif, fiul lui Iacob, trăitor în ţara Canaan, în apropiere de Hebron, era în permanent conflict cu fraţii săi, zece la număr fără a-l socoti pe cel mai mic, Beniamin, ultimul născut. Nu se potrivea cu fraţii ca fire, caracter, sensibilitate şi mai ales nu era crud şi setos de sânge, având o aversiune faţă de orice violenţă.

Iacob (tatăl lui Iosif) era fiul lui Isaac, care la rândul lui era fiul lui Avraam, cel de la care a pornit seminţia evreilor în acele locuri. Erau păstori cu numeroase neveste şi numeroşi copii, şi nu aveau un loc stabil, trăind în corturi pe care le mutau după interesele lor de păstorit.

Mai făceau şi comerţ cu cei din oraşele mai mari dar din creşterea oilor trăiau bine şi aduceau jertfe lui Dumnezeu. Fiind bătrân şi bolnav, Isaac urma să predea moştenirea sa de conducător şi stăpân al tribului său fiului cel mai mare. Dar cei mai mari ca vârstă erau Iacob şi Esau,  gemeni. Se pare însă că Esau era primul care scosese capul din găoacea maternă, urmat la câteva secunde de Iacob.

Mama lor Rebeca ştia că Esau era un descreierat crud şi bezmetic şi nu i se potrivea rolul de părinte şi şef suprem al comunităţii. Isaac orbise şi abia mai avea percepţii. Recunoştea lumea numai prin pipăit; Esau era foarte păros, ca o maimuţă, în timp ce Iacob avea pielea netedă şi fină. Înţeleapta soţie a lui Isaac, Rebecca, ştiind că desemnarea lui Esau ar fi însemnat un dezastru pentru neam, aranjă lucrurile în aşa fel încât ştafeta conducerii să ajungă la Iacob.

Totul se petrecu printr-o mare minciună, Iacob fiind îmbrăcat într-o piele de animal pentru a fi perceput ca păros asemenea lui Esau de către părintele său. Şi Iacob primi binecuvântarea ca urmaş şi stăpân, deşi tremurase de teamă pentru că acceptase „regia” făcută de mama sa. Tocmai când ajunge mai respectat şi bine aşezat în fruntea obştii, Esau află care este adevărul. Că el fusese furat.

Iacob fuge în pustiu de mânia lui Esau, dar acesta îl ajunge cu luptătorii săi şi pune cuţitul la beregata lui Iacob. Modul în care cere îndurare Iacob pentru viaţa sa este dezgustător. Foloseşte orice umilire posibilă, îi sărută picioarele lui Esau, îl laudă şi-l imploră. Până la urmă Esau se îndură de el si-l lasă în viaţă, dar îl părăseşte în pustiu fără strop de apă sau mâncare. Dumnezeu i se arată în vis lui Iacob şi-i spune că va birui toate greutăţile şi va ajunge din nou mare şi bogat. Însă el nu se mai putea întoarce la ai lui.

Atunci se gândi să-şi caute o rudă îndepărtată. Ajunge la cumplitul Laban, care-l ia ca sclav la curtea sa. Iacob era foarte harnic, priceput şi norocos în tot ceea ce făcea. Laban deşi îi era rudă, îi cere muncă grea pentru mâncarea şi adăpostul pe care îl dăduse. Iacob se dovedise un gospodar foarte ingenios şi de succes. Munca lui îi aducea lui Laban multe beneficii.

În gândul său, Laban se gândi că Iacob deşi avea statutul de sclav la  curtea sa, în realitate era un om liber care provenea dintr-o familie bogată şi putea oricând să plece de la el. Dar Iacob nu pleacă fiindcă se îndrăgosteşte de Rahila, fata frumoasă şi curată a lui Laban şi o cere de soţie. Laban îi pretinde  preţ serios pe fată şi mai vrea să lucreze pentru el încă şapte ani, şi încă şapte, şi încă şapte.

Pe terenurile repartizate în grija lui Iacob acesta descoperă un important izvor de apă. Apa în deşert însemna aur şi Iacob îşi dezvoltă afacerea într-un mod de invidiat. Laban îl pune la o învoială: toţi miei care se nasc tărcaţi să fie ai lui Iacob, iar cei de o singură culoare să aparţină lui Laban. Iosif găseşte o metodă de a ţine oile cu privirile pe nişte grilaje şi toate progeniturile apărură tărcate. Şi trebuiau să intre în proprietatea lui Iacob, după cum hotărâse chiar Laban.

Meschinul Laban avea mai multe fete, dintre care cea mai mare, Lia, avea prioritate la măritat. Iacob insistă pe cea care o alesese, pe Rahila. Laban se preocupă de toate amănuntele nunţii, şi în noptea respectivă i-o strecoară pe Lia drept femeia dată. A doua zi Laban îi spuse că îi dă ambele fete.

Iacob şi-o ia la coliba lui pe Rahila, dar o acceptă şi pe Lia că nu avea ce face. Pe vremea aceea, fata măritată venea la soţ cu întreaga suită de slujitoare sclave, unele dintre acestea fiind foarte frumoase. Aşa că deseori stăpânul se alegea cu mulţi copii, şi de la neveste şi de la slujitoare.

V-aţi plictisit ? Păi mai este mult. N-am terminat de relatat nici  ceea ce scrie în volumul unu, şi sunt trei volume, adică 1800 de pagini. Şi n-am intrat în foarte interesantele reflecţii despre originile omenirii, despre primele seminţii de oameni, cum se numeau ei conform Bibliei, consideraţiile despre religie, destin şi evoluţiile populaţiilor din zona Mesopotamiei şi Egiptului, într-o perioadă de după Potop. Dar întâmplările se succed într-un ritm alert, nu e timp de prea multă meditaţie şi reflecţie.

Iacob dorea urmaşi de la Rahila dar aceasta se dovedi mult timp stearpă. Copii avu de la Lia care era foarte „productivă” şi de la slujnice:  Ruben, Simeon, Levi, Iehuda, Dan, Gad, Zebulon, Isahar, Aşer şi Neftali. Zece.  Atunci Rahila îl născu pe Iosif – al unsprezecelea. Iacob era în al nouălea cer. Acesta era copilul său adevărat. Iosif se bucură de toată grija şi afecţiunea tatălui.

Rahila îl mai născu pe Beniamin dar muri de cum îi dădu viaţă ultimului copil. Iacob îi dărui lui Iosif un ketonet, un veşmânt deosebit lucrat cu valoare simbolică de „celui  mai iubit”, fapt ce stârni invidia fraţilor. De fapt, aceşti fraţi îl urau de moarte pe Iosif, fiindcă ştiau că el va fi moştenitorul averii lui Iacob. În plus, Iosif îi stârni cu povestirea unui vis din care rezulta că el va ajunge cu mult deasupra lor, iar ei, fraţii „vitregi” vor fi ca nişte râme la picioarele lui.

Iosif avea şaptesprezece  ani când fraţii lui mai mari îi administră o bătaie groaznică, după care îi furaseră şalul însângerat şi-l azvărliră pe băiat într-o fântână, legat. Puseră o piatră deasupra, transformându-i groapa într-un mormânt. Apoi fraţii se întoarseră la tatăl lor cu ketonet-ul însângerat spunându-i că pe Iosif l-a ucis o fiară.

Bâtrânul intră în doliu şi căzu în depresie. Frământaţi însă de crima pe care o comiseseră, fraţii se-toarseră la groapa în care-l aruncaseră pe Iosif, dar „mormântul” era  gol. Nişte negustori ismaeliţi în trecere pe acolo dăduseră piatra la o parte şi-l găsiră. Fraţii spuseră că acel om era o căzătură nenorocită şi că vor să scape de el.

Îl vândură negustorilor care la rândul lor l-au vândut pe Iosif în Egipt ca sclav. Nimerise la casa lui Putifar, Marele Conducător de oşti al faraonului şi  Purtătorul de evantai. Iosif care era cultivat, inteligent şi beneficiar al unei educaţii deosebite primită de la un erudit din casa tatălui său, fu remarcat de marele demnitar şi promovat printre scribii de seamă ai casei. Aici se întâmplă ceva ce ar părea în zilele noastre nemaipomenit: soţia demnitarului se îndrăgosti de sclav (fiindcă Iosif deşi avea sarcini de înalt funcţionar era tot un sclav).

Sunt multe amănunte privind ceea ce se petrecea la curtea lui Putifar, incluse în volumul al doilea al cărţii, detalii care te lasă cu gura căscată. De amintit doar cuplul incestuos de părinţi ai lui Putifar, provenind din cea mai înaltă categorie de aristocraţi egipteni, frate şi soră căsătoriţi, care îl scopiseră pe fiul lor pentru a nu mai avea urmaşi care să păcătuiască în viitor. Îşi pedepsiseră copilul pentru păcatele lor.

Soţia lui Putifar care dorea ”relaţii carnale” cu Iosif  este refuzată de acesta. Atunci ea îl ademeneşte într-o întâlnire în doi şi-l ameninţă că dacă nu va ceda să se culce cu ea, îl va pedepsi crunt. Iosif care refuzase în continuare fu acuzat de tentativă de viol.

Putifar îl condamnă la închisoare pe viaţă. Iosif ajunse în teribila închisoare în care erau deţinuţi cei care complotau împotriva faraonului. El ştia că va sta acolo numai trei ani, aşa cum în groapa în care-l aruncaseră fraţii săi rămăsese numai trei zille. De unde ştia el toate astea ? Iosif avea un har deosebit: visele îi desluşeau multe lucruri.

Noi bănuim că a intervenit aici şi un individ numit Thomas Mann, care ne prevestea cam ce i se va întâmpla lui Iosif. Mai este posibilă varianta ca sursa de ştiinţă a lui Thomas Mann fie Vechiul Testament în care este consemnată istoria lui Iosif.

În închisoare apar la un moment dat  doi demnitari de la curtea faraonului, arestaţi pentru complot. Era vorba de uneltirile contra faraonului bătrân, care muri după scurt timp. Demnitarii  avură nişte vise ciudate şi Iosif se oferi să le tălmăcească. Unul va fi dezvinovăţit şi repus în drepturi iar altul va fi crucificat. Chiar aşa se şi întâmplă şi exact după ce se-mplini trei ani de temniţă un trimis special al faraonului veni după Iosif. Faraonul cel tânăr, luminatul Ahnaton, era chinuit de faptul că un vis al său nu fusese tălmăcit de învăţaţii săi cei mai de seamă.

Demnitarul care fusese închis acolo unde era Iosif îi povesti faraonului de exactitatea tălmăcirii viselor lui de către sclavul deosebit de dotat. Iosif fu adus în faţa faraonului şi-i tălmăci visul: şapte vaci grase şi şapte vaci slabe însemnau şapte ani de extraordinară prosperitate, urmaţi de şapte  ani  de secetă şi sărăcie teribilă. Faraonul fu fermecat de spusele lui Iosif care îndrăzni să dea şi sfaturi: în timpul prosperităţii şi bogăţiei vor trebui realizate nişte rezerve uriaşe care să ajute sfânta ţară a Egiptului să depăşească perioada de secetă.

[caption id="attachment_770" align="aligncenter" width="600" caption="Iosif talmacind visul faraonului"]Iosif talmacind visul faraonului[/caption]

Faraonul îl pune pe Iosif în funcţia de Mare Vizir şi Ministru al agriculturii peste toată ţara, adică atât peste Egiptul de sus cât şi peste Egiptul de jos. Din deţinut Iosif ajunge mâna dreaptă a faraonului, cu porecla nobilă de Hrănitorul. Iar tatăl său îmbătrânea şi se usca de durere, crezându-l mort.

Cine are răbdare să ajungă la volumul al treilea al cărţii va avea satisfacţii de lectură imense. Fraţii lui Iosif aflaţi în Canaan nu mai aveau mâncare pentru animale, preţul grânelor ajungând la un nivel exorbitant. Şi nici aşa nu se mai găseau fiindcă veniseră anii de secetă cumplită. Doar în ţara morţilor, Egiptul, se găsea hrană din belşug, depozitată.

Iacob tatăl le ordonă fiilor să meargă în Egipt şi să aducă de acolo grâu şi furaje. Ruben, Simeon, Iuda şi ceilalţi fraţi, cu excepţia lui Beniamin – băiatul al doilea adevărat al lui Iacob provenit din mama adevărată ca şi Iosif cel mort pentru bătrân – porniră spre Egipt şi se găsiră în faţa marelui demnitar care administra averea faraonului după bunul său plac.

De cum au intrat în ţara Egiptului fraţii au fost despărţiţi de alţi negustori, escortaţi şi trataţi în mod separat. Viaţa comunităţii lor, a tribului lui Iacob, depindea acum de bunăvoinţa unui demnitar capricios şi ciudat din Egipt, care îi trată cu mare atenţie fiindcă îi cunoştea bine. Dar ei habar nu aveau că stăteau cu frunţile lipite de podea în faţa celui pe care-l bătuseră şi-l aruncaseră într-un mormânt.

În acel moment al lecturii m-am uitat la copertă să văd ce carte citesc. Nu cumva e „Contele de Monte Cristo”? Nu. Dar situaţia în care un nedreptăţit avea prilejul să se răzbune este caracteristică romanelor din timpul romantismului. Edmond Dantes găseşte o comoară care-l ajută să ocupe o poziţie de putere socială, pe când Iosif ajunge influent şi important datorită exclusiv calităţilor sale.

Thomas Mann nu este un romantic. Modul în care ajunge Iosif omul numărul doi după faraon în Egipt  este explicat pe îndelete, cu puternice argumente de ordin religios, antropologic, de analiză a cutumelor şi tabuurilor  vremii dar şi economice, arătându-se faptul că Ahnaton faraonul a încurajat forme superioare de administrare a economiei necaracteristice sclavagismului.

În afară de acest aspect scena în care fraţii sunt împinşi de Iosif să-şi recunoască vinovăţia este sublimă şi aminteşte de momente de înaltă tensiune spirituală asemănătoare cu episoade din opera lui Shakespeare. Nu vă mai spun ce se mai întâmplă mai departe. Puteţi găsi povestea lui Iosif şi în Biblie. Dar astfel de personaje create de Thomas Mann, parcă dăltuite în piatră, n-am mai întâlnit decât poate la Homer. Deşi se mişcă, suferă şi trăiesc cu intensitate, oamenii din carte par nişte statui încremenite în măreţie.

3 comentarii:

Poiana lui Mayuma spunea...

@iscuiu, Îmi place poza dvs. două volume sunt în picioare, iar cel de-al treilea e culcat, asta spune ceva despre lungimea romanului, probabil că nu încăpea în imagine. De asemenea lungimea postării este direct proporţională cu cea a textului, şi mă bucur de această întîlnire, mai ales că romanul l-am citit pentru prima oară prin clasa a X a şi nu l-am mai recitit de atunci niciodată.

isuciu spunea...

Poiana lui Mayuma:
Am citit de Thomas Mann doar Muntele vrajit si Casa Buddenbrook.Desi mi-au placut mult, stilul lor este cam dens. M-am ferit de Iosif si fratii sai, nebanuind ca lectura poate curge asa usor. M-am lamurit si-am avut o lectura care mi-a furnizat imense satisfactii.

Anca Simion spunea...

avea sal sau avea o haina