povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
luni, 14 decembrie 2009
vrajbaEthan Hawley era urmaşul unei generaţii de oameni  prosperi, vânători de balene. Avea o soţie tânără şi iubitoare şi doi copii. Şi o casă splendită, moştenită de la tatăl şi de la străbunicul său, cu lemnăria vopsită în alb, cu ornamente în stil Fraţii Adam şi cu o lucarnă pe acoperiş. Casa era înconjurată de o grădină mare, plină de verdeaţă, cu lilieci  centenari, groşi în trunchi cât un om, încărcaţi de boboci.

Odată cu stingerea cererii pentru grăsimea de balenă familia a sărăcit şi Ethan a ajuns vânzător în băcănia care aparţinuse tatălui său. Prăvălia era deţinută acum de un imigrant italian, Marullo. Nu se putea spune că Ethan era sărac, dar familia sa avea pretenţii din ce în ce mai mari iar el era complexat de faptul că ar fi putut avea o situaţie materială mult mai bună dacă averea familiei sale nu s-ar fi evaporat ca prin minune.

În acelaşi timp Ethan năştea în minte tot fel de planuri de îmbogăţire $-) discutând cu salamurile şi conservele din băcănia sa. „…în sufletul unui om de afaceri, orice formă de bunătate constituie o slăbiciune. Cum se face că poţi obliga nişte băieţi obişnuiţi şi cumsecade să-şi măcelărească semenii în război ? Ei bine, e mai uşor să-i obligi, dacă duşmanul e de altă naţiune, sau dacă vorbeşte o altă limbă. Dar cum s-a întâmplat în războiul civil? Yankeii au mâncat copii mici, iar rebelii i-au lăsat pe prizonieri să moară de foame.[…]

Strămoşii mei, acei respectabili proprietari şi căpitani de corăbii, au avut într-adevăr misiunea să prade corăbiile ce făceau comerţ, în timpul revoluţiei, şi apoi în 1812. Tot din patriotism şi virtute. Dar, faţă de englezi, ei nu erau altceva decât nişte piraţi :ar! […] . Astfel s-a născut în familia mea averea irosită de taică-miu.”

Pe măsură ce situaţia în care se afla îl apăsa tot mai mult, Ethan îşi face un plan de a jefui banca din oraş. Visul lui era să pună mâna din nou pe prăvălia care aparţinuse tatălui său. Una din relaţiile sale cele mai dramatice este cea cu Danny Taylor, un alcoolic aflat în ultimul grad de degradare şi de care Ethan încearcă să se folosească (beţivul era proprietarul unui teren valoros) promiţându-i ajutorul său pentru un tratament de dezalcoolizare.

Compasiunea cu care este creat şi tratat de autor acest nefericit  (Danny Taylor) este pusă în contrast cu evoluţia lui Ethan, care dintr-un om cumsecade devine din ce în ce mai mult un bărbat fără scrupule. Era cât p-aici să dea spargerea la bancă dar intervine un aspect care-l salvează de la o astfel de acţiune: patronul său, italianul Marullo se dovedeşte a fi un imigrant care intrase în ţară fără actele cerute de lege.

Până la sfârşit Ethan reuşeşte să facă un pas hotărâtor în obţinerea stării materiale pe care şi-o dorea, dar ceva de ordin sufletesc se rupsese în el. Devenise unul dintre cei duri şi insensibili. Drama lui consta tocmai în conştientizarea acestui aspect. Îşi dădea seama că toată evoluţia sa reprezenta o decădere.

Romanul lui Steinbeck este foarte alert şi captivant, cu personaje foarte vii. Ironia şi o veselie subversivă domină toată cartea, aruncând o ciudată lumină peste o istorie dramatică. Imaginile caselor vechi şi solide, a oraşului din apropierea mării, personajele pitoreşti (Joey Morphy funcţionarul de la bancă, Baker preşedintele băncii First National etc), toate sunt învăluite într-o atmosferă magică.

Când ni se prezintă Ethan în băcănia lui, descrierea bunătăţilor, a  diferitelor feluri de afumături, modul în care îşi tăia uneori patru felii groase de pâine de secară pe care şi le ungea din belşug cu unt, îşi punea două felii de şvaiţer şi trei felii de suncă, contemplarea în timp ce înfuleca a rafturilor prăvăliei înghesuite până-n tavan, pline de conserve în cutii de tablă strălucitoare sau de borcane de sticlă frumos aşezate, apoi mezelurile, brânzeturile, cârnaţii, cotletele, fripturile şi peştele – toate transmiteau o bucurie intensă a momentului de viaţă:D/ .

Şi cu toate că este vorba de o drama unui om care îşi sacrifică sufletul pentru a parveni, cartea este exuberantă şi trezeşte o mare poftă de viaţă. Faţă de alte cărţi ale lui John Steinbeck pe care le-am citit (La est de Eden, Şoareci şi oameni, Fructele mâniei, Joia dulce), Iarna vrajbei noastre mi-a plăcut cel mai mult.

Pentru tonul ei stenic, negăsit în alte romane celebre ale autorului, cu excepţia poate a „bijuteriei” Joia dulce. Dar Iarna vrajbei noastre tratează evoluţia dramatică a unei familii cu ironie şi cu astfel de mijloace literare încât, paradoxal, parcă-ţi vine să spui„Ce frumoasă este viaţa!”. Este o minune ieşită din pana scriitorului care a primit Premiul Nobel în 1962.

4 comentarii:

Arana spunea...

Vai cat de frumos scris! Aproape ca n-am respirat cat am citit articolul. Si mie mi-a placut foarte mult cartea, personajul si in general vocea lui Steinbeck. Felicitari, caci razbate o pasiune imensa din aceste vorbe, pentru cartea asta si - cred eu - pentru Steibeck. Rar mi se intampla sa fiu asa coplesita de un articol, in esenta simplu, dar frumos frumos.:)
.-= Arana´s last blog ..Arana =-.

isuciu spunea...

Arana:
Aprecierea ta ma bucura. Multumesc. Ai intuit bine ; Steinbeck imi place foarte mult, dar mai ales aceasta carte.

Adi spunea...

Aceasta carte este preferata mea, si nu am mai gasit ceva care sa-mi placa atat de mult. Desi am recitit-o de mai multe ori, o mai citesc inca o data pe an, de sarbatorile de iarna... Mi-a mai placut mult si "Strada sardelelor"

isuciu spunea...

Adi:

"Iarna..." mi-a placut mult mai mult decat "Fructele maniei". Nu toate cartile unui autor sunt la fel. N-am citit "Strada sardelelor" - o trec pe lista!