roman

roman

povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
miercuri, 30 septembrie 2009
cititorul-3274

Michael Berg o iubea pe Hanna Schmitz. El avea 15 ani iar ea 35. Hanna avea un mod ciudat de a-l iubi; părea că se foloseşte de el. Nu era tandră, ci aproape brutală, dar spre binele lui.Il săpunea bine când îi făcea baie, ca pe un căţel pe care urmează să-l primeşti în pat. Şi totuşi Michael simţea patosul ei.

Ea iubea cu hotărâre, fără ezitări sau timpi morţi. Şi mai era un aspect ; ea nu s-a uitat toată viaţa ei la alt bărbat. Era devotată lui total. Era numai a lui cu toate că gesturile ei păreau uneori violente şi nedrăgăstoase. Il îndemna să înveţe pe rupte, să sacrifice orice pentru studiu şi să ajungă ceva.Şi-l punea să-i citească.

Hanna era frumoasă, nu deosebit de frumoasă, un cap drăguţ, cu o încruntătură permanentă chiar şi când zâmbea şi un corp solid dar bine proporţionat. Muşchii îi zvâcneau sub pielea bine întinsă pe burtă, pe coapse. Michael o compară cu un cal. « Când toţi iubiţii îşi alintă iubitele cu apelative ca iepuraş, broscuţa mea, pisicuţa mea etc., tu îmi spui cal ? » se miră ea.

Cu timpul însă Michael se simte tot mai atras de grupurile de tineri din generaţia lui. Hanna nu ieşea şi nu se afişa cu el nicăieri.Se întâmplă ca Hanna să-l urmărească odată şi să-l găsească la o piscină unde tinerii se distrau şi flirtrau. O blondă de vârsta lui Michael îi stătea prin preajmă, făcându-i ochi dulci.

Hanna apare brusc de undeva şi-i aruncă o privire lui Michael prin care parcă-i spune : « M-ai trădat ! ». A fost ultima dată când s-au văzut în condiţii de amanţi. Hanna dispare de la locuiţa ei şi din oraş. Era prin 1956, într-un orăşel din fosta Republică Federală a Germaniei. Michael n-o mai vede pe Hanna decât la procesul care s-a intentat persoanelor de rang doi sau trei care au participat în război alături de nazişti : paznici, personal auxiliar, gardieni.

La proces Michael află că Hanna Schmitz fusese gardian la un lagăr de concentrare. Acolo, în timpul evacurii lagărului, împreună cu alte cinci femei care aveau sarcina de a le păzi pe deţinute – evreice - le-au lăsat pe prizoniere într-o biserică în timp ce aceasta luase foc şi femeile din interior au ars de vii. Femeile de pază din SS – printre care şi Hanna nu le-a deshis uşile.

La proces, în timp ce fostele paznice naziste căutau tot felul de chichiţe pentru a se disculpa, Hanna are o cu totul altă atitudine.Ea nu se apără de loc.La un moment dat sub acuzaţiile care i se aduc se revoltă şi spune că nu şi-a făcut decât datoria de a le păzi pe deţinute să nu fugă. « De aia eram acolo ! » dă ea cu pumnul în masă. Celelalte acuzate din lot profită să o încarce pe Hanna de toată vina. Astfel ele scapă cu pedepse mai uşoare de câţiva ani de detenţie. Ele făcuseră un raport comun în care-şi recunoşteau în mare parte greşelile. Dar raportul era mult mai dur decât mărturisile sub jurământ.

Cele cinci acuzate declară că raportul a fost scris de Hanna. Ea recunoaşte acest lucru şi primeşte pedeapsa cea mai grea, închisoarea pe viaţă. Michael este siderat: el cunoştea că Hanna nu ştia să scrie şi să citească şi nu înţelege de ce ea acceptă să fie acuzată de crimă în loc să fie învinovăţită de analfabetism. Se întreabă ce fel de fiinţă este Hanna : este un om rău ? este un om cu porniri criminale ? de ce îi era atâta ruşine că nu ştia să scrie ?

Când am ajuns în punctul acesta al lecturii, m-am întrebat de ce la noi nu a scris nimeni ceva asemănător, având în vedere similaritatea situaţiei. Şi la noi s-a trecut de la un sistem criminal comunist la democraţie.Un răspuns ar fi acela că democraţia la nemţi are reguli şi justiţia îşi face treaba.Deosebirea esenţială dintre noi şi germani este aceia că pentru nemţi descoperirea adevărului era o problemă care frământa opinia publică şi societatea civilă.

Dar romanul lui Bernard Schlink este o radiografie a frământărilor de conştiinţă a oamenilor obişnuiţi, efectuată prin intermediul unui caz individual. Aceasta şi realizează romanul (în general), recrearea unui univers întreg prin descrierea unui caz individual.

Analizând caracterul Hannei, te poţi gândi imediat la un simţ exacerbat al datoriei. Un simţ cum îl au numai nemţii – un fanatism înnăscut pentru îndeplinirea datoriei. Un aspect ciudat este acela al sinuciderii Hannei. Invăţase să scrie şi citise în închisoare o grămadă de cărţi. Ar fi o explicaţie dar autorul nu apasă pe ea: abia după ce a citit multe cărţi a înţeles ce grozăvie a comis.

Cartea este scrisă în stil clasic, fără deconstrucţii sau alte metode postmodene.Respectă canonul. Iată că Bernard Schlink a scris o carte foarte bună în maniera strict clasică. Am văzut şi filmul realizat de Stephen Daldry şi avându-l ca producator pe Anthony Minghella. El respectă foarte mult conţinutul cărţii şi o ilustrează foarte bine. Este o ecranizare excelentă.
luni, 28 septembrie 2009
inglourious-basterds-415672l-imagine

Al Doilea Război Mondial a fost o nenorocire pentru majoritatea popoarelor, dar a fost o mană cerească pentru cineaşti. Filmul lui Tarantino, Inglorious Bastards foloseşte evenimentele petrecute atunci, dar le foloseşte aşa cum vrea el, Tarantino. Aşa cum parodia nu ar avea nicio relevanţă fără existenţa evenimentului parodiat, nici filmele făcute pe pretextul şi substratul celui de-al Doilea Război Mondial nu ar avea niciun impact fără cunoaşterea de către întreaga omenire a faptelor respective.

Dacă plasezi o poveste în contextul acestui război, ai un fundal deja creat şi nu te doare capul. Nu-ţi mai trebuie decât o trupă de comando, câţiva ofiţeri nemţi, un Hitler, un Goring, o evreică frumoasă şi răzbunătore, un negru, public, cinema, vervă şi acţiune motor. Colonelul SS Hans Landa, poreclit „Vânătorul de evrei”, îşi satisface talentul detectivistic de a depista evreii ascunşi de Rezistenţa franceză şi de a-i măcelări pur şi simplu, fără să-i mai deporteze, fără să-i mai încarce în vagoane şi să trimită la Aushvitz.

Este un scelerat, un personaj care aruncă în aer toată legenda formată în legătură cu politeţea şi cultura comportamentului nebarbar al ofiţerilor nazişti. El apare exact ca un criminal nebun care lăsat în libertate are purtări alese dar la momentul potrivit ucide pe oricine; un alt aspect ciudat al acestui personaj este faptul că nu-i era loial decât lui însuşi. In final l-a tradat cu nonşalanţă pe Hitler.

Locotenentul Aldo Raine, un evreu american, debarcă în Franţa ocupată de nazişti cu o trupă de criminali înrăiţi, grupare care pare decupată dintr-un film american cu gansteri – chiar şeful interpretat de Brad Pitt aduce destul de pregnant cu Marlon Brando din „Naşul” (chiar şi fizic). Acest comando are misiunea de a băga spaima în ofiţerii nemţi. Trebuie să omoare cât mai mulţi într-un mod atât de îngrozitor încât să se vorbească despre ei cu teamă şi oroare.

Scalparea nemţilor pe care o executau ei este o invenţie. Acest barbar obicei de război se practica de către indigenii găsiţi de Columb în America şi nu are nicio legătură cu trupele de elită care au existat desigur în timpul războiului. Deja intrăm într-un western : Aldo americanul se duelează direct şi indirect cu nazistul Landa.

In scenă întervine evreica Shosanna Dreyfus, fata care scăpase la început de la măcelărirea familiei sale şi care ajunge proprietara unui cinematograf din Paris. Fetei i se serveşte pe tavă (de către maestrul Tarantino) un prilej nemaipomenit de a se răzbuna pe nazişti: printr-o întâmplare cinamatograful ei este ales pentru prezentarea unui film de război în care era glorificat un tânăr ofiţer nemţ, film la care va asista chiar şi Führerul.

Filmul Inglourious Bastards este foarte reuşit, bine făcut şi faptul că Tarantino nu respectă istoria (Hitler este omorât în acel cinematograf!) nu are nicio importanţă pentru ceea ce autorul filmului vrea să transmită. Dar ce vrea să ne spună Tarantino ? Poate faptul că dacă nişte sceleraţi nemţi încep un război, tot nişte ucigaşi fanatici pot să-i învingă. Ceea ce nu-i în regulă.

La urma urmei, războiul nu este numai o luptă dusă între Buni şi Răi şi nu este nu mai o confruntare de forţă a armelor; este mai ales o problemă de strategie. Teza nazistă conform căreia germanii sunt o rasă superioară nu s-a confirmat nici măcar în război. Lumea poate fi cucerită şi prin tehnologie, în mod paşnic, dar mai ales prin cultură.

Intre antica Atenă care a creat o cultură nemuritoare şi Sparta ultra războinică, a învins Atena. Numai dacă amintim de frontoanele greceşti ale conacelor şi clădirilor importante din S.U.A, fără să mai vorbim de filozofia lui Socrate, Platon, Aristotel, poemele lui Homer, numeroasele statui greceşti duse apoi la Londra şi Paris sau de faptul că personalităţile Greciei Ancice se studiază şi acum în toate marile universităţi ale lumii - ne dăm sema că Atena a învins pentru totdeuna.

Al Doilea Război Mondial nu a fost o confruntare între două grupări de gansteri, ci între mari armate şi mari generali, conducători de oşti. Nişte ucigaşi cu deviaţii psihice (cum erau cei din trupa lui Aldo) nu puteau să formeze o grupare de luptă pentru un ideal. Ei ucideau pentru a-şi satisface nevoile nebuniei lor personale – de unde şi titlul, probabil. Tratarea războiului în modul în care a făcut-o Tarantino în acest film poate părea o bătaie de joc, sau, poate fi o parodie foarte subtilă. Dacă-i aşa, mai merge.

In altă ordine de idei, dacă în fim nu erau arătate explicit scalpările şi alte câteva scene atroce, toată pelicula putea arăta ca un film de aventuri - război pe placul publicului. Noutatea este folosirea acestor imagini dure – ca şi în alte filme ale lui Trantino. El ştie foarte bine ce trebuie să facă pentru a realiza un film bun. Dar a considerat că trebuie să urmeze gustul epocii pentru violenţe şi sex explicit. In cazul său mai ales pentru detalierea atrocităţilor. Acestea însă nu sunt elemente estetice. Nu creează emoţie, ci doar oroare. Când aţi văzut tăierea capetelor unor prizonieri – filmări ale unor scene reale – la Al Jazeera TV, aţi simţit vreo emoţie artistică?
marți, 22 septembrie 2009
gog-3484

Mă gândesc, de câteva zile, la glorie. Mi-ar plăcea să devin dintr-o dată celebru; mi-ar plăcea şi mai mult ca numele meu să rămână zeci de secole în amintirea oamenilor.
E nevoie să te naşti printre cei mari ca să supravieţuieşti în istorie ? Nu cred. Dimpotrivă, trebuie să faci ceva enorm şi ciudat care să nu poată fi uitat. Dar totul a fost făcut. Unii au ajuns până la cei doi poli; cineva a făcut înconjurul pământului cu barca, iar altcineva – într-un picior. Să scriu un poem? N-aş reuşi. Să creez o naţiune? Dar unde mai există popoare popoare sclave, rase despărţite ? Poate în Africa, printre negri. Să devin conducătorul unei revoluţii? Dar unde ? Şi pentru ce ?

Aceste gânduri nu-mi aparţin, ele fiind ale personajului Gog din romanul cu acelaşi nume de Giovanni Papini. Gog este un bărbat grobian şi amoral, nu prea instruit, care nu prea pune preţ pe valorile morale ale societăţii. De fapt el nu preţuieşte nimic, nici ştiinţa, nici arta, nici religia.

Posesor al unei avuţii imense, el este preocupat de un singur lucru: ce să facă să nu se plictisească. Işi aranjează întâlniri cu personalităţi importante pe care îi ascultă cu atenţie, după care se artată deosebit de plictisit şi dezamăgit de teoriile şi ideile oamenilor celebri. Se întâlneşte cu Einstein, Ford, Edison, Freud, G.B. Shaw etc.

Nu cred că această carte s-a tradus înainte de 1990. Intâlnirea lui Gog cu Lenin este un text explosiv pentru sistemul comunist.

Lenin spune : „Oamenii, domnule Gog, sunt nişte sălbatici fricoşi care trebuie stăpâniţi de un sălbatic fără scrupule, aşa cum sunt eu. Or, sălbaticii sunt criminali, iar idealul ultim al oricărui guvern trebuie să fie acela de a face în aşa fel încât ţara să semene cu o ocnă. Nemaifiind liberi, oamenii sunt puşi în situaţia de a nu putea săvârşi răul.

De îndată ce intră în închisoare, un om trebuie , prin forţa lucrurilor, să ducă o viaţă de nevinovat. […] Individul e ceva ce trebuie suprimat. E o invenţie a haimanalelor de greci şi închipuiţilor de germani. Cine rezistă va fi tăiat ca o tumoare vătămătoare. Să nu crezi că sunt crud. Toate aceste execuţii şi spânzurări care se fac din ordinul meu mă plictisesc.”

Este interesant cum se apără Gog de frică. Adună în preajma sa câţiva bătrâni - centenari autentici – şi când este abătut se duce să-i vadă şi să stea de vorbă cu ei. „ Aceste feţe zbârcite, tatuate de riduri pergamentoase, tâmpite, aceşti ochi gelatinoşi şi absenţi, aceste guri băloase, aceste mâini fragile şi tremurătoare au asupra meu un efect curios, răscolitor, dar în orice caz reconfortant ” spune el.

Cartea este străbătută de un umor irezistibil. In capitolul „Aleea zeilor”, Gog poveşteşte cum şi-a amenajat în parcul său imens temple şi biserici ale diferitelor culte, el nefiind decis la ce religie să adere. Normal ar fi să fie creştin, dar el urăşte oamenii şi nu poate să-şi iubească duşmanii. In parcul respectiv şi-a amplasat un templu indian, un templu şintoist, o moschee musulmană, o sinagogă, toate cu slujitori adecvaţi cultului respectiv.

Chiar în faţă a construit templul lui Zeus, din marmură , şi a găsit în sudul Franţei un discipol întârziat al lui Quintus Nantius (care a vrut să învie vechiul păgânism în timpul Revoluţiei Franceze). Bătrânul respectiv a reconstituit tradiţiile flaminilor şi-i cerea din când în când o vacă sau un taur pentru sacrificii şi, în loc de un adevărat sacrificator, se mulţumea cu unul din cawboy-ii lui Gog.

De un haz nebun este şi capitolul „Colecţia de celebrităţi” în care, extravagantul Gog descrie cum şi-a ales nişte oameni care semănau perfect (sau cât mai mult) cu diferite mari personalităţi ale omenirii, oameni care, în costume adecvate, rosteau cuvintele nemuritoare ale lui Victor Hugo, Nero, Schiller etc. A fost destul de greu să-i găsească. Oamenii lui Gog plecaţi prin lume, îi scriu la un moment dat că după cinci luni în care bătuseră toate drumurile abia reuşiseră să angajeze un Cervantes şi un Rafael şi erau în tratative cu un Ibsen.

Ca român ce sunt, m-am întrebat dacă printre celebrităţile adunate de Gog nu se afla şi vreun Decebal sau vreun Traian - strămoş al lui Băsescu – când am găsit următorul pasaj:
„ Falsul Socrate, un cerşetor analfabet cules de prin Bucureşti, repeta ca o coţofană, cu cel mai cumplit accent englezesc: Ştiu că nu ştiu nimic ! Ştiu că nu ştiu nimic ! ” .
joi, 17 septembrie 2009
Antunes _Ordinea

Nişte fete de liceu, vesele şi impetuoase, aflate într-o patiserie din colţul liceului, fac mare haz de Iolanda, care fusese ochită de un bătrânel. Acceptă-l Iolanda, poate are maşină, poate-ţi cumpără ţoale şi medicamente bune. Fata era diabetică. Iolanda povesteşte : „…şi un tip chel, scund şi urât, de vârsta tatei, a apărut dând bobârnace unui pliculeţ cu zahăr şi spunând Scuzaţi-mă dacă deranjez, m-am gândit că n-o să vă supăraţi că staţi de vorbă cu mine”.

Aşa a început relaţia lor, o fată de liceu şi un bătrânel cu 18 ani mai mare, ea l-a adus acasă şi s-a culcat cu el. Adică l-a lăsat să doarmă lângă ea, n-a văzut-o niciodată goală, n-a avut relaţii sexuale cu ea. Povestea asta o aflăm din carte abia pe la pagina 200, căci până atunci sunt alte istorii.

Romanul începe cu mărturisile unui anume bătrânel, care doarme în fiecare noapte în pat cu o fată numită Iolanda, pe care o iubeşte. Ea e săracă dar el nu are familie dar are în schimb un salariu bunicel la stat – venit sigur şi de invidiat.

Acolo în Alcântara, noaptea în timp ce înlănţuieşte talia fetei care doarme, bătrânelul îşi aminteşte de viaţa în casa familiei mamei sale, cu mătuşile, unchiul şi fotografiile militarilor pe pervazuri etc. Aşa începe cartea. Un citat: „La fel cum astăzi boala ta, Iolanda, mă surprinde, cu tremurăturile, leşinurile, sudorile, mirosurile ei de petale zdrobite şi subterane şi intensa comunicare cu moartea […] dona Maria Teresa îşi dădea peste cap în tăcere ochii de langustă, dona Anita se necăjea de slăbiciunea mea şi imi oferea biscuiţi cu gust de cretă, domnul Fernando le făcea cu ochiul damelor şi vorbea de fratele său maiorul, domnul Jorge, deţinut în Tavira deoarece conspirase contra guvernului […]. Mă mâhneşte faptul că tu, născută în Mozambic în anul revoluţiei, nu poţi înţelege epoca tinereţii mele când bărbaţii îmbrăcau, în dimineţile de duminică, uniforma Legiunii Portugheze şi mărşăluiau pe străzile Lisabonei…”

In continuare se derulează nişte poveşti în care apar personaje ciudate, precum tatăl fetei, Domingos, cel care săpa în podeaua casei cu un picamer pentru a descoperi diamante cum făcuse el o vreme lucrând în minele din Johannesburg, maiorul Jorge anchetat de poliţia lui Salazar căruia în mod ciudat i se dă drumul pentru o zi din închisoarea din Tamira iar el după o plimbare prin târg se duce şi se îneacă în mare fiindcă ştia că oricum va fi omorât, a nebunului unchi Artur al lui Alfredo, scrântit care comandă la restaurant lăcuste şi miere de pădure, şi povestea ciudată şi deprimantă a Julietei, sora rămasă în viaţă supravieţuind unui clan numeros - femeia care părea de fapt o stafie şi omora găinile şi puii cu pietre.

Poveştile sunt introduse în carte pe rând şi autorul pare aşa de absorbit de fiecare şi pătrunde atât de adânc în naraţiunile individuale, (expuse sub formă de monolog ale personajului respectiv), încât scriitorul după cum spuneam ne relevă la un moment dat un aspect surpinzător: toate poveştile au legătură între ele şi se intersectează.

In prima parte bătrânul slujbaş la stat ne povesteşte legătura sa cu tânăra Iolanda iar mult mai târziu fata ne relatează punctul ei de vedere cu privire la această legătură, după care intervine un capitol monolog al lui Alfredo, un tânăr care trăieşte cu Iolanda şi care priveşte cu multă milă pe fereastră văzându-l pe bătrânel cum aşteptă cocârjat să plece el ca să poată veni în casă să-i ia locul în pat lângă Iolanda pe timpul nopţii.

Deoarece bătrânelul o ceruse în căsătorie pe Iolanda, fata îl duce la bunici
(în orăşelul Esposende) să-l cunoască şi aceştia pe viitorul ei soţ. Insă bunicul îi întâmpină cu o puşcă luându-i drept hoţi, omul fiind obsedat de vânătoarea de ulii şi chiar împuşcase ceva, pe unu’ care zburase prin preajmă, nu rezultă ce era dar farmacistul din localitate îl împăiase şi-l expusese într-o clădire publică din centru; la un moment dat bătrânelul realiză ce prostie era pe cale să facă însurându-se cu o fată mult mai tânără decât el şi părăseşte pur şi simplu discuţia din casa bunicului, luînd-o la fugă prin grădină.

Instinctul de vânător năuc al bunicului se trezeşte brusc şi-l împuşcă pe bătrân. Apoi il dă farmacistului să-l împăieze. I se pun nişte ochi de sticlă şi este expus în sala publică din oraş alături de omul cu turban – primul hoţ împuşcat de bunic.Sau uliu. Credeţi toate poveştile astea ? Ei bine, ele sunt expuse în aşa fel încât nu se poate să nu le crezi şi să te minunezi.

Pentru că ele nu sunt naraţiuni propriu-zise, ci trăiri. Stilul lui Antunes are darul de a sugera cu o mare forţă nişte trăiri ale unor persoane într-un spaţiu din Lisabona foarte bine descris, de parcă ai avea în faţa ochilor clădirile vechi, ornate şi scorojite, portul, vapoarele, locomotivele şi simţi în nări mirosurile specifice zonei din care predomină cel de peşte.

Modul de a folosi monologul interior şi suprapunerea textelor personajelor aminteşte de stilul lui Faulkner, iar folosirea virgulei în loc de punct de Jose Saramago. Dar altfel Antunes nu are nicio asemănare cu Saramago – celălalt mare scriitor portughez.

Sunt cu totul de părerea menţionată pe ultima copertă a cărţii potrivit căreia Antonio Lobo Antunes dovedeşte o profunzime egală cu a lui Faulkner din Zgomotul şi furia. Am mai citit de Antunes cartea Bună seara lucrurilor de pe aici (despre care am şi scris) dar aceea nu mi-a plăcut, din motivele arătate în postarea respectivă.

Romanul Ordinea naturală a lucrurilor l-a aşezat pe acest scriitor în cu totul altă poziţie în aprecierile mele (subiective, bineînţeles), deosebit de favorabilă.
luni, 14 septembrie 2009
sound_fury

Incă de la începutul acestei cărţi există riscul de enervare a cititorului, mai ales a celui din zilele noastre agitate de crize reale sau subiective. Este greu de înţeles cine vorbeşte şi despre ce e vorba. Prima parte este fluxul gândurilor lui Benjy, un handicapat, care priveşte printre scândurile unui gard un meci de baseball. Caddie! este băiatul de mingi dar Caddy este şi numele surorii lui. Vorbesc şi alte personaje, Luster, Versh, unchiul Maury, T.P., Jason, Quentin. Fraţi de-ai lui Benjy şi servitori negri.

Cum gândeşte un idiot din naştere ? In acest prim capitol vocea lui Benjy se amestecă şi cu alte voci, cu cea a autorului sau a altor participanţi la evenimente. Dar care evenimente ? Numai citind în continuare poţi să mai descifrezi câte ceva. Benjy vede dar nu înţelege nimic. Se tot învârteau prin curte şi împrejurimile casei.

Iată un citat: Vacile ieşeau tropăind din grajd. […] Nu plângeam, dar nu puteam să mă opresc. Nu plângeam, dar pământul nu stătea locului şi pe urmă am plâns. Pământul se mişca mereu şi vacile fugeau în sus pe deal. T.P. a încercat să se scoale în picioare. A căzut iar şi vacile fugeau în jos pe deal. Quentin mă ţinea de mână şi am mers spre grajd. Pe urmă grajdul n-a mai fost acolo şi a trebuit să aşteptăm până a venit iar inapoi.

La un moment dat grupul de copii se urcă pe un gard să se uite în casă. Fiindca Benjy, Caddy şi ceilalţi fraţi sunt la vârsta copilăriei. Murise bunica şi copiii fuseseră trimişi afară ca să se poată face pregătirile de înmormântare. Iată ce gândea Benjy : S-a dus şi a împins-o pe Caddy în sus în pom până la prima creangă. I-am văzut fundul pantalonaşilor murdari de noroi. Pe urmă n-am mai văzut-o. Am auzit pomul trosnind.

Atenţia fraţilor este concentrată pe Caddy. Handicapatul Benjy spune (gândeşte) de mai multe ori : Caddy mirosea ca pomii. Acestă primă parte a romanului ce descrie o perioadă din familia Compson din 7 aprilie 1928 este continuat cu partea a doua ce include, necronologic, evenimente din iunie 1910. Iată un aspect derutant pentru cititor, dar bine inclus într-o evoluţie a naraţiunii concepută de autor.

Se înţelege că aici vorbeşte Quentin. Este prezentată o altă dramă decât aceea a surdo-mutului Benjy. Este vorba de frământările lui Quentin, fratele mai mare, un tânăr nevrotic obsedat să ajungă cineva, o persoană importantă în oraş. Această parte dezvăluie mai multe despre familia Compson şi este scrisă mai puţin criptat. Din contra, vocea lui Quentin este lucidă şi exprimă complexele celor care nu reuşesc în viaţă.

Dar el este obsedat şi de sora lui – pasiune interzisă - şi chiar după ce ajunge la Harvard se sinucide, la două luni după nunta surorii sale (aşteptase să se încheie anul universitar plătit anticipat). Familia Compson îşi vânduse o pajişte pentru a plăti studiile lui Quentin şi nunta lui Caddy.

Acest capitol are inserţii în text prin care şirul logic şi normal al povestirii lui Quentin este întrerupt de un monolog cu fragmente de gânduri care nu au nicio legătură cu acţiunea descrisă în faza respectivă. Dar au legatură cu frământările lui interioare. Modul în care este realizată această parte aminteşte cel mai mult de Ulysses de James Joyce. Plasarea acestui capitol în 1910, cu 18 ani în urmă faţă de prima parte, naşte şi unele inadvertenţe cronologice ale unor fapte. Fiindcă povestea lui Quentin se mişcă şi înainte şi înapoi în timp, ar putea fi admisă ipoteza că povestitorul în acest capitol este chiar autorul.

Partea a treia este povestită de Jason, fratele cel mai normal dar şi cel mai dur şi avar din familie. Sora sa Caddy se măritase, apoi divorţase şi plecase prin lume, lăsând în grija lui Jason pe fiica ei Quentin. Nume androgin. Quentin fata o ia pe urmele mamei sale şi fuge în lume cu un saltimbanc de la circ.

Partea a patra a romanului se referă la ziua de 8 aprilie 1928, respectiv la cele întâmplate a doua zi după cele descrise în prima parte (din 7 aprilie 1928). Nelipsita negresa Dilsey aflata în slujba Compsonilor pe timpul tuturor istoriilor membrilor familiei pare prin prezenţa şi bombănelile ei o comentatoare moralistă a evoluţiei clanului. De fapt, lui Jason chiar îi este frică de ea.

Dar clarificarea multor fapte şi situaţii este făcută chiar de Faulkner prin Apendicele de la sfârşitul cărţii.

Este foarte greu de a vedea o poveste de la cap la coadă în această carte. Faulkner stăruie pe personaje şi pe fragmente de naraţiuni. Autorul pare că urmăreşte să ne spună altceva. Schematic zis, vrea să ne înştiiţeze despre decăderea unei familii. Toate firele istoriei duc în jos şi Faulkner nu se preocupă de ordinea în care acestea cad.

Expunerea are propria cronologie, ca a cuiva care povesteşte ceva sărind de la una la alta în funcţie de starea lui sufletească şi de accentul pe care-l pune pe anumite aspecte. Lipsa de logică a unor relatări oglindeşte ilogica faptelor şi seamană cu viaţa. Actul scrierii pare scăpat din mâna unui creator şi cuvintele creează o lume care funcţionează la întâmplare şi fără rost. Dar ce talent îţi trebuie ca să realizezi acest lucru !
sâmbătă, 12 septembrie 2009
Una din caracteristicile paginilor web este perisabilitatea. Te sprijini din greşeală pe „delete” şi constaţi că ţi-a dispărut textul şi trebuie să-l concepi din nou. Se întâmplă şi situaţia în care unii îşi şterg anumite postări sau părţi din acestea, din anumite motive. Paragrafe pe care le-am citit au dispărut din unele bloguri.

Nu se compară cu publicarea textelor din cărţi sau reviste pe hârtie, care, odată apărute, nu mai pot fi şterse. Cei care pun semnul egalităţii între textele blogurilor şi cele ale cărţilor fac abstracţie de acest lucru, de parcă perisabilitatea nu ar avea nicio importanţă. Pentru ei, a dăltui în piatră sau a scrie pe nisip e la fel.

Vrei să dai în judecată pe cineva care te-a jignit şi constaţi că respectivul şi-a şters blogul şi-a plecat la pescuit.

O altă caracteristică a blogurilor este preluarea unor tâmpenii de la un blogar la altul. Un fel de conformism şi o plăcere a ideilor primite de-a gata. Paradoxal, în acest mediu în care se pot manifesta milioane de puncte de vedere, se întâlnesc milioane de similitudini în păreri.

Am văzut la cei care glorifică postările de pe Internet opinia că dacă există bloguri proaste şi librăriile gem de cărţi slabe. In parte este adevărat, dar de cărţile nevaloroase te poţi feri, în schimb de blogurile proaste este aprope imposibil. Fiindcă 99 % din bloguri sunt nevaloroase.

Un om nu poate citi într-o viaţă mai mult de 3000 de carţi, pe când blogurile sunt milioane şi au texte mult mai scurte. A pune semnul egalităţii între o carte şi un blog este la fel ca şi cum ai considera un roman şi o telegramă acelaşi lucru.

Defectul cel mai mare al Internetului este lipsa ierarhizării blogurilor după valoare şi absenţa criteriilor de valoare. Cea mai drăcească invenţie care a întronat mediocritatea şi a încurajat manifestările prostiei agresive este „Google”. El face o ierarhizare după numărul de linkuri care duc spre un anumit blog sau site.

Deoarece pe lumea asta sunt mai mulţi proşti decât oameni inteligenţi, suma legăturilor între paginile web aparţinând celor mai puţin dotaţi pentru scrisul inteligent este mult mai mare decât a celorlalţi.

Google îi promovează pe proştii cei mai harnici. In acest mod părerile cele mai idioate despre literatură, film şi aspecte importante ale vieţii sunt vehiculate intens şi fac mult rău opiniilor expuse de profesionişti în revistele culturale sau în cărţile scrise de personalităţi. Apropo, fiecare autor de blog se crede o personalitate.

Mediul Internetului nu este propice pentru un scriitor să-şi publice operele. Saramago îşi deschisese blog la care nu permitea comentarii. Asta pentru că în scurt timp ar fi fost desfiinţat de "colegii"  lui (alţi bloggeri).

Şi un alt aspect: pe Internet te simţi ca pe stradă. Sunt foarte mulţi derbedei.
Am ajuns si eu in Viena. N-am ce sa va spun despre Viena, deoarece am venit la spartul targului. Asa e expresia, nu ca a dat cineva vreo spargere pe aici (adica nu stiu eu). Sunt unii care au dat spargeri in Romania dar au fost prinsi in Austria.

Se vorbeste mult pe aici de imparat. Am fost la sediu, la palatul Schönbrunn, dar austriecii nu mai au monarhie de mult. Lumea se foieste aiurea prin palat. Cica au un presedinte dar nu l-am vazut la televizor sau in piete. Poate ca primul presedinte dupa imparat a fost un tip care a vorbit foarte mult la televizor, deoarece agricultura de aici e la un nivel inalt. Pana si Viena este producatoare de vin.

Campurile sunt ingrijite la centimetru. Nu stiu cine este ministra turismului, dar précis ca femeia asta munceste pe rupte. Fel de fel de natii umbla bezmetice prin Viena sa-si cheltuiasca banii economisiti un an intreg pe fel de fel de strudele si carnati care sunt aproape la fel de buni ca si carnatii de Plescoi.

Ceea ce m-a mirat e ca dupa ce am cumparat o cartela valabila pe metrou, troleibuz , tramvai si pe jos, am constatat ca nimeni nu composteaza nimic si nici n-am vazut vreun control. Te pomenesti ca austriecii au ajuns in comunism si plata transportului e benevola – poate pentru construirea vreunei catedrale ale neamulul. Am dat banii degeaba!

Am vizitat biserica Stephansdom si am pornit pe animata artera Kärntner Strasse vazand si auzind tot felul de cantareti amatori. Care cu viori, care din gura, din timbale sau chitare. Ne-am apropiat de Opera prin spatele ei. Din maiestuoasa cladire se transmite la televizor concertul de Anul Nou.

Cand am traversat pasajul subteran dintr-un loc se auzeau valsurile lui J. Strauss. Era o simpla toaleta. Directorul Operei de Stat din Viena este Ioan Holender, un român. Cum a ajuns el in astfel de functie ? Hai ca stie toata lumea : a impins spaga, carnati si caltabosi. E clar, doar n-o fi in Austria altfel decat in Romania. Nu ?

Ţara noastră este mai frumoasă decât Austria. Este mai mare, are munţi mai înverziţi, mai multe oi şi mai mulţi măgari, are ieşire la mare. Cu toate acestea, Austria este mai bogată, mai civilizată şi mai fericită. De ce această deosebire ? Răspunsul nu e simplu, aşa că nu mă hazardez.

Se pot face călătorii de shopping la Viena. Pleci din România în week-end şi te-ntorci duminică sau luni. E de ajuns o oră cu avionul. Problema e că duminica toate magazinele sunt închise. In afara de asta, chiar şi în cursul săptămânii magazinele se închid la opt seara. Nu poţi să cumperi mare lucru în week-end, decât dacă alergi sâmbăta ca un apucat de la un loc la altul cu ochii pe ceas.

Viena are o măreţie prin modul în care a fost construită: toate clădirile sunt nişte palate. Statuile sunt foarte numeroase. Trăsurile sunt în Viena precum gondolele în Veneţia, aducând prin prezenţa lor trecutul în actualitate. Este unul dintre cele mai sigure oraşe din Europa. Deşi a plecat de mult din viaţa, împărăteasa Sissi este prezentă; legenda ei este vie.

Figura şi personalitatea ei interesantă, de care era obsedat Cioran, lasă o atmosferă de nostalgie peste lumea austriacă. Parcurile sunt invadate de muzică. E voie să calci pe iarbă.Tineri studenţi stau pe scările de la Muzeul de Istorie a Artei - Kunsthistorische Museum - cu cărţi deschise.

Oraşul dă impresia că se află într-o continuă sărbătoare, deşi n-am auzit de Ziua cetăţeanului fruntaş, de Sarbătoarea bostanilor sau de Festivalul caşcavelei. Automobiliştii îşi acordă prioritate unul altuia, oamenii de pe bulevarde sunt zâmbitori iar la restaurante eşti servit mereu cu bună dispoziţie.

Când un vienez trece pe lângă palatele maiestuase şi se mişcă în decorul de basm al metropolei nu se poate să nu fie mândru. Sau vreun Tucă de-al lor le-o fi oferit vienezilor coroana lui Franz Josef ?

[caption id="attachment_431" align="aligncenter" width="500" caption="Palatul Schönbrunn"]Palatul Schönbrunn[/caption]

[caption id="attachment_432" align="aligncenter" width="400" caption="Parlamentul"]Parlamentul[/caption]

[caption id="attachment_433" align="aligncenter" width="500" caption="Catedrala Sfântul Ştefan"]Catedrala Sfântul Ştefan[/caption]

[caption id="attachment_434" align="aligncenter" width="500" caption="Opera"]Opera[/caption]

[caption id="attachment_435" align="aligncenter" width="500" caption="Primaria Vienei"]Primaria Vienei[/caption]

[caption id="attachment_441" align="aligncenter" width="500" caption="Cu trasura la Opera"]Cu trasura la Opera[/caption]

[caption id="attachment_437" align="aligncenter" width="500" caption="Toaleta muzicala"]Toaleta muzicala[/caption]

[caption id="attachment_439" align="aligncenter" width="500" caption="Curtea Palatului Hofburg"]Curtea Palatului Hofburg[/caption]



978-973-689-317-9

Este un roman poliţist de o factură aparte. Intriga poliţistă ţine cititorul sub tensiune, dar pe măsură ce ancheta progresează, amănuntele esenţiale şi dovezile căutate de poliţie devin tot mai estompate. Intr-un abator dintr-o zonă muntoasă a Spaniei a avut loc o crimă. O femeie a fost făcută cârnaţi.

Romanul începe prin descrierea anchetei la locul crimei, prezentarea comisarului Pujol şi a echipei sale. Foarte mult se vorbeşte în carte de acest comisar cu ochi de oţel aflat în pragul pensiei : cum îşi cumpără costum, ce discută cu nevastă-sa în bucătărie, cum se chinuie să-şi satisfacă nevasta din punct de vedere sexual, cât de mult prospectează piaţa pentru a-şi cumpăra o nouă maşină etc.

Cam o sută de pagini din cele trei sute autorul parcă uită de tema cărţii – anchetarea crimei – şi ne şantajează să citim mai departe – până depăşim toate amănuntele nesemnificative ale vieţii comisarului anchetator, care îşi cumpără bermude, costum nou de pensie, costum nou de baie, se duce la plajă, încearcă apa cu piciorul, înoată şi se-ntoarce la mal.

Oraşul Calabrava se află într-o zonă foarte frumoasă a Spaniei, între munte şi mare. Aflăm ce găteşte nevasta comisarului, cum fac ei piaţa, cum se găteşte raţa. Deodată tresărim de speranţă să aflăm ceva despre odioasa crimă : în scenă intră un nou personaj, tânărul poliţist specializat pe omucideri, Tomas. Acesta este un orfan crescut de familia comisarului Pujol. Colegii îi spun T. Autorul nu explică de ce. Doar nu era vestitul J.R. din serialul Dallas.

Surpriza pe care-l aşteaptă pe cititorul însetat de dreptate constă în faptul că acest Tomas în loc să se ducă printre criminali el pleacă la New - York să se îndrăgostească. De fapt el se duce acolo la Institutul de studii aplicate. Inţelegeţi ? Adică vrea să se aplece asupra studiilor şi mai manâncă fără rost vreo treizeci de pagini din roman. Dar T. nu o arde degeaba din punct de vedere personal, fiindcă o cunoaşte pe tânăra Suzanne Ortega (Ca Ortega y Casset, inventarorul castofonului, glumeşte ea).

Intre cei doi tineri au loc diferite discuţii, la care autorul face precizări ciudate. Fata povesteste la un moment dat de un loc în care se serveşte sangria cu bucăţi de fructe. Şi Pablo Tusset precizează în paranteză ce face fata, ca o indicaţie scenică : (Gest de fălci care mestecă bucăţi de piersici). Cu altă ocazie, altă indicaţie : (Gest de comunitate homosexuală care petrece). Cum o fi oare un astfel de gest ? Nu pot să-mi imaginez.

Dar un autor nu trebuie să-ţi dea totul mură-n gură, ci îţi dă prilejul să te gândeşti şi singur chiar dacă nu poţi ajunge la niciun rezultat.

In fine, poliţistul nostru T. se hotărăşte să se ocupe de crimă, că doar e un roman poliţist, nu ? Şi se infiltrează în zona din San Juan de Horla. Urmează partea cea mai interesantă din roman, în care tânărul poliţist află la faţa locului de un sat ciudat, plin de drogaţi şi psihopaţi, toţi lucrători la abatorul dubios. Poliţistul este privit cu suspiciune de oamenii locului şi de la început este bănuit că ar fi poliţist sub acoperire. T. însă avea un plan pentru această variantă şi se dă drept scriitor în documentare.

Chiar dacă aş vrea să vă stric surpriza în ceea ce priveşte dezvăluirile în legătură cu crima, n-aş reuşi fiindcă mai nimic din firul logic nu este dus până la sfârşit. N-o să aflăm niciodată cine a fost femeia care a fost tranşată în abator şi care a fost motivul avestei crime. Biletul din gura cadavrului pe care scria « In numele porcului » nu duce la nicio descoperire certă. Poliţiştii fac doar nişte supoziţii şi nişte trimiteri la un tablou de Hieronymus Bosch fără nicio justificare.

Personajul T. , devenit P. este cel mai prezent dar cel mai puţin caracterizat. Nimeni nu ştie exact ce e în capul lui, nici chiar Pablo Tusset. Iar soarta comisarului Pujol este absolut absurdă, de fapt ca-n viaţă. Dar ca personaj într-un roman cu intrigă poliţistă este tratat total nepotrivit şi-a afară de vizita de la început la locul crimei pare a nu mai avea legătură cu ea.

Şi atunci care este miza acestei cărţi ? Este foarte bine scrisă. Creează tensiune fără să înainteze cu ancheta poliţistă, ci cu revelaţiile unui mediu de viaţă straniu din satul din San Juan de Horla, un loc al nebuniei. Personajele fac legătura cu nuvela lui Maupassant (Horla) şi cu faptul că în acel loc scriitorul francez ar fi înnebunit precizând tot ei că e doar o legendă. Un tertip al autorului care vrea să arate că a auzit de Maupassant.

Referinţele culturale sunt aduse în pagină de regulă în mod gratuit, fără să fie asimilate în constituţia romanului (exemplu : Madona în faţa unui peisaj de Bellini este un tablou des pomenit în carte fiindcă T. se îndrăgostise de Suzanne din America datorită asemănării ei cu fata din pictură ). Dar există câteva personaje bine creionate, deşi sunt secundare : măcelarul, preoţelul homosexual, descreieratul Malacain, scriitorul Quique Aribau, barmaniţa Heidi, viciosul Rito, bătrânul poreclit Beethoven.

Intr-o emisiune de la Realitatea TV întitulată Războiul româno-român, realizatorul Liviu Mihaiu a întrebat care ar fi caracteristicile principale ale poporului român. S-a băgat să răspundă Florin Tudose, psihologul, cu o mină de parcă ar fi fost trezit din somn de un cutremur şi a enumerat:

- Faptul că nu ducem nimic la bun sfârşit. Nu urmăm un plan pe termen lung; exemplificare : n-am făcut şosele. Drumurile europene au fost construite de romani în Antichitate şi de nemţii lui Hitler în epoca noastră;

- Caracteristica principală este frica de drobul de sare.(vezi povestea lui Ion Creangă). Toată lumea se văicăreşte când e de luat vreo măsură dar nimeni nu mişcă un deget;

- Lenea. Exemplificare tot din Ion Creangă – poveştea leneşului dus la spânzurătoare căruia cineva i-a oferit un hambar de posmagi din care putea să mănânce ani de zile; el a întrebat îngrijorat de efortul pe care trebuia să-l facă: „Da’ muieţi sunt posmagii ?” „Nu!” i s-a răspuns. Leneşul a făcut semn cu mâna birjarului să mâne căruţa mai departe. Şi mergea la moarte.

- Tendinţa de a rezolva toate problemele în mod individual. In 1956 când ungurii au văzut că mor de foame stând pe la cozi pentru o bucăţică de pâine, s-au revoltat şi –au făcut o revoluţie anti-sovietică. Românii când s-au confruntat cu cozile la brânză şi ouă au căutat să-şi facă relaţii astfel încât să cumpere pe ascuns de la gestionar şi cu suprapreţ.

Cred că Tudose are în mare parte dreptate. Există o genă de origine orientală în populaţia noastră care ne îndeamnă la visare şi taclale în loc de acţiune. Nu-i aşa ?
vineri, 11 septembrie 2009
Twilight-1212656283Oare cât s-a abuzat în filme de subiectul acesta cu vampiri ? Ideea a apărut de la Bram Stoker, dar vampirii au devenit cu timpul tot mai sofisticaţi. Eroul din Amurg, Edward Cullen, are şi însuşirea de a urca pe copaci înalţi sau pe culmi de munţi cu o viteză ameţítoare, cu iubita în spatele lui.

M-am întrebat atunci la ce mai folosea maşini 4 x 4 de ultimul tip, dacă el se putea deplasa oriunde cu viteza lui Superman. El mai vine cu o caracteristică eroică pentru orice băutor. Băutul este un viciu. O dependenţă urâtă. Unii beau secărică, alţii votcă, alţii sânge.

Ei bine, Edward vrea să se lase. Ce poate fi mai frumos ? Despre film nu mai pot să spun nimic. Am rămas mut.

Am participat la nişte cursuri profesionale la Sinaia. Serile le petreceam în restaurantul hotelului, dotat cu orchestră şi ring de dans. De cum au apărut în scenă nişte dansatoare de can-can, o grămadă de bărbaţi şi femei s-au apropiat şi-au fotografiat în extaz grupul de fete care dansau arătându-şi chiloţii.

Incântarea lor era la cote maxime, de parcă n-ar mai fi văzut în viaţa lor aşa ceva. S-a organizat o excursie la Poiana Braşov. S-au înscris aproape toţi cu mare entuziasm. Am fost întrebat de ce nu merg şi eu. „Păi ce să văd la Poiana Braşov ? ” am zis. Colegul s-a îndepărtat de mine cu grijă.

Am discutat cu o colegă despre noua serie de cărţi de la Adevărul. „Sunt bune cărţíle astea, cu zece lei faci un cadou de te-ai scos !” spuse ea.„Păcat că nu sunt incluşi numai autori importanţi. Fenimore Cooper alături de Dikens ! Plus că aceste cărţi le am şi le-am citit de mult. Ion de Rebreanu sau altele !” am zis eu. Ea spune: „Şi eu am citit Enigma Otiliei de Rebreanu şi-am mai citit aia de Shakespeare - Cei trei muşchetari ! ” .

Există o categorie de oameni care nu citesc. Sunt persoane cu studii superioare economice, tehnice sau juridice. Nu sunt nişte proşti. Nu au nicio jenă dacă încurcă titlurile sau autorii. Este ca şi cum ar spune: cititul ăsta nu foloseşte la nimic. Şi chiar aşa, la ce le-ar folosi ?

sergiuSupravieţuitorul este comisarul Moldovan reînviat. Ciuruit de gloanţe în filmele făcute în perioada din timpul comunismului, bătrân, operat pe creier, comisarul Moldovan, adică Sergiu Nicolaescu a realizat un fleac: un nou film de acţiune, în care el este eroul agil, plin de îndemânare şi curaj, „tânărul” Sergiu Nicolaescu în vârstă de aproape 80 de ani.

Sosit într-un mare oraş din Europa, venit din România unde fusese deţinut în închisoarea pentru poliţişti din Făgăraş, comisarul Moldovan merge foarte săltăreţ prin oraşul occidental cu alura unui tinerel grăbit spre nunta sa. Aşa apare când e filmat de la distanţă. De aproape însă, Nicolaescu se mişcă cu paşi mici, sacadaţi şi greoi iar dacă imaginea ar fi şi mai exactă s-ar vedea cum îi tremură capul când „pune frână” ca să traverseze strada.

Dar în film aceste amănunte nu se văd, viteza paşilor vajnicului bătrânel fiind puţin modificată pe „repede înainte” astfel că fostul luptător alături de comunişti din anii ’40 merge înainte. Şi dacă în toată seria cu poliţistul Moldovan comisarul se alăturase comuniştilor, cum de s-a trezit el arestat tot de comunişti şi chinuit de securişti în temniţa de la Făgăraş ? Nu încercaţi să înţelegeţi acest aspect pentru că este imposibil.

Chiar dacă am să vă povestesc tot filmul n-am să vă stric surprizele, pentru că sensul peliculei nu se poate pătrunde. Şi în cazul revederii lui de mai multe ori chestiile care par ilogice şi artificiale la prima vedere rămân tot aşa şi la o a doua vedere şi tot aşa. Oraşul din Europa adăposteşte un grup de securişti care deţin un hotel unde se petrec tot felul de afaceri necurate. De fapt hotelul are şi un cazino dar atmosfera şi personajele ţin să infiereze lumea capitalistă veroasă aşa cum a demascat-o mereu comisarul roşu Moldovan, adică…aţi ghicit, Sergiu Nicolaescu.

Deşi a avea în proprietate un hotel şi-un cazino nu este nicio ilegalitate. Sugestia de putrefacţie capitalistă este dată de personaje care sub acoperirea unor jocuri de noroc organizează nişte lupte mai ceva decât cele cu gladiatori – total şi evident ilegale de pe urma cărora câştigă dintr-un foc averi uriaşe. Dintr-un foc sau două, fiindcă e vorba de ruleta rusească încrucişată. Inventată de Sergiu Nicolaescu, al doilea mare inventator după cel care a născocit ghilotina.

Doi voluntari se aşază de o parte şi de alta a unei măsuţe pe care se poate servi câte-o cafeluţă, tare şi fără zahăr, (don’t worry no sugar!) dar cărora li se aduc două revolvere Colt cu butoiaş. Luate de pe o panoplie din muzeul din oraş. Se introduce un singur glonte într-un făgaş, rămânând cinci găuri libere care măresc durata de viaţă a combatanţilor. Maestrul de ceremonie învârteşte butoiaşul revolverului şi-l înmânează comisarului – una bucată - şi lui Cristian Vasile – altă bucată armă, în timp ce luptătorii se privesc direct în albul ochilor fără sfială.

Salonul este foarte elegant şi plin de lume bună, bărbaţi în haine de firmă şi femei plictisite că nu apare dom’ne vreun spectacol ca lumea, să le zguduie inima şi mintea. Işi fac vânt cu evantaiele şi comentează câte ceva privind spre măsuţa unde doi oameni se împuşcă unul pe altul. Inainte de confruntarea dintre comisar şi fostul cântăreţ Cristian Vasile, la măsuţa din centrul luxosului salon doi inşi se împuşcaseră de stropiseră cu sânge tot personalul cu şorţuleţe albe care aducea de obicei tăvile cu băuturi, iar cadavrele au fost târâte afară printre şirurile de oameni spilcuiţi, în văzul tuturor.

Pentru că, oameni buni, dacă nu ştiaţi aflaţi acum că acesta este capitalismul: în hoteluri stilate şi cu ştaif oamenii se împuşcă toată ziua unii pe alţii, se fac pariuri şi nimeni nu intervine cu nimic. Poliţia are treburile ei – să se corupă cu alţii prin spatele unor blocuri.

Şi să mai ştiţi că acolo în Occidentul decăzut se mai întâmplă şi alte lucruri oribile – oamenii se devorează în direct unii pe alţii, se taie şi se muşcă din carne vie – dar asta n-o să vedeţi acum că Sergiu Nicolaescu nu a ajuns la demascarea tuturor grozăviilor. Am zis că vă povestesc tot dar iată că nu mai am ce.

In orice caz, la un moment dat filmul devine tot mai palpitant, întrebându-te când oare se va termina extrem de lungul recital al Loredanei Groza sau când comisarul urmărit cu focuri de armă pe nişte acoperişuri se hotărăşte să-şi păstreze aceeaşi alură, pentru că atunci când este filmat din faţă are ochii înspăimântaţi de grija să mai reuşească încă un pas (doar unul Doamne, îţi cer aşa de mult ?) fără a cădea iar când este filmat din spate comisarul întinereşte brusc şi capătă dintr-odată o agilitate neobişnuită, de zici că s-a trasformat în Jean-Claude Van Damme.

Jocul actoricesc al lui Sergiu Nicolaescu se rezumă la două expresii: 1.o figură încordată de om care-şi spune : voi atinge o sută de ani în roluri de june prim şi doi 2.mijirea ochilor. Cu aceste două geniale interpretări Sergiu Nicolaescu a jucat în toate filmele sale şi a supravieţuit în cinematografia românească atât în comunism cât şi în capitalismul actual. Filmul „Supravieţuitorul” stârneşte o mare emoţie de la început până la sfârşit, de data asta nu pentru că putea fi ciuruit comisarul de gloanţe – cine se-ncumetă să tragă într-un moşneguţ amărât ?! – dar din curiozitatea de a vedea dacă protagonistul nu moare de bătrâneţe în timpul filmărilor.
restul-e-tacere-328134l-imagineFilmul Restul e tăcere de Nae Caranfil este un omagiu adus celor care au făcut primele încercări de a realiza filme de artă în România. Obişnuit ani de zile cu tot felul de omagii, am simţit în timpul vizionării acestei pelicule un fel de respingere surdă. Fiindcă în 1911 când se petrece acţiunea, nu se putea realiza tehnic în primul rând vreun film în care imaginea de pe ecran să aibă valenţe estetice de culoare, de susţinere a vreunei coloane sonore, cu vocile actorilor şi un fond muzical adecvat. Ceea ce se putea realiza atunci nu puteau fi decât nişte umbre pe un zid, care aminteau de umbrele umane proiectate pe pereţii peşterilor despre care vorbea Platon.

Eforturile supraomeneşti depuse de un grup de oameni entuziaşti pentru a realiza filmul „Războiul de independenţă”, alb-negru, cu secvenţe sacadate, cu o învălmăşală de oameni de la care nu se distingeau uniformele pentru a se deosebi românii de turci, cu o regie neclară şi cu o ceaţă peliculară permanentă, nu au dus la obţinerea unei opere care putea fi omagiată. De aceea demersurile realizatorilor filmului Restul e tăcere de a ridica pe un piedestal arta filmului sunt lipsite tocmai de prezentarea unei mostre care să stea în prim plan ca argument.

Un îndrăgostit fanatic de noua posibilitate pe care o oferea cinematograful, Grig Ursache, deşi respins la conservator, se apucă să facă filme. Norocul lui a fost întâlnirea cu Leon Negrescu, un bogătaş excentric, care finanţa fel de fel de activităţi artistice, şi care se aruncă fascinat în aventura costisitoare de a realiza pelicule de artă. El îi dă mână liberă „regizorului” Grig, tânărului în vârstă de numai 25 de ani, să realizeze un film cu miză mare şi în care să prezinte bătălia cu turcii de la Vidin.

Este angajată pentru film armata română, generali care participaseră efectiv la bătălie, îmbătrâniţi dar cu uniforme frumoase, colorate, falnice şi strălucitoare, pentru care momentul filmării reprezenta o sărbătorire a bătăliei şi a victoriei, pentru că pelicula ce urma să fie făcută din păcate nu putea reda coloritul câmpului de bătaie, a fumului albăstrui ce ieşea de la gurile tunurilor, ale fireturilor aurii ale uniformelor impresionante ale generalilor, zgomotele bătăliei. Părea că toată omenirea aceea antrenată în realizarea unui act de reconstituire măreţ, era orbită şi complet inconştientă că în film nu se vor vedea decât nişte umbre care se mişcau aiurea de colo-acolo.

Trecerea lui Nae Caranfil la un alt registru decât cel din filmul Filantropica arată că îndepărtarea de abordarea aspectelor stringente şi actuale ale societăţii şi tratarea unei teme mai profunde – naşterea unei noi forme de artă – îl plasează pe regizor pe un teren dificil.

Cu tot patetismul filmului, uneori ostentativ, impresia pe care ţi-o lasă este puternică şi dirijată chiar în intenţia prea explicit expusă şi anume spre compătimirea sublimilor aventurieri care şi-au sacrificat totul pentru noua artă care se năştea la începutul secolului al XX –lea. Cu plăcută suprindere am remarcat actori din grupul „Mondenii”, precum Mihai Bendeac şi mai ales Mirela Zeţa, care are un rol important. Caranfil a avut curajul să folosească şi actori mai puţin cunoscuţi, precum Ovidiu Niculescu care a jucat o partitură demnă de un Ştefan Iordache în rolul magnatului Leon Negrescu.
luminita_mon_amourSă ştii că am să ţi-o spun de la obraz. Te-ai purtat urât cu Luminiţa . Mă refer la tine ca personaj (Cezar – personajul). Şi pentru ce, din cauză că respecta tradiţiile şi mentalitatea strămoşească? E adevărat că eu în locul tău aş fi rupt-o din bătaie. Deşi moldovencele sunt bune la suflet.

Dar pe tine te-a apucat aversiunea faţă de ea pentru că începuse să i se reverse burta peste chiloţei ? Că avea păr pe picioare ? Păi multe femei au şi mustaţă. Ei bine, să ştii că ai încurcat-o. Toată blogosfera feministă te urăşte din cauza chestiei cu părul.

Bine, poate să fie şi o chestie imaginată şi lucrarea asta să fie o simplă ficţiune şi toată lumea şi-a făcut nervi degeaba. Dar dacă a fost realitate ? Atunci e şi mai grav. Trebuia să fii cavaler şi să nu divulgi nimic. Dar te-ai purtat frumos cu ea când s-a îmbolnăvit.

Ai dus-o la diferiţi vraci, vindecători şi doctori. Dar nu trebuia să povesteşti cum defechează. Şi alte amănunte scabroase. De ce ai pus-o în astfel de postură ? Un scriitor îşi imaginează lucruri frumoase, aşa ca-n viaţă, că viaţa e plină numai de chestii splendide. Deci ai scris lucruri fictive ca s-o înjoseşti. Ruşine. Stai puţin: dar dacă au fost toate întocmai ? Atunci i-ai făcut o fişă medicală. Iară nu-i frumos.

Eşti în găleată, oricum ai lua-o. Să revenim la credinţa în Dumnezeu. Eu spun că nu puteai să-ţi pierzi credinţa. Inseamnă că n-ai avut-o. Şi să fie din cauza episodului cu dentistul, scos parcă dintr-un roman de Sorokin ? Nu. E imposibil. Inseamnă că ţi-ai imaginat.Un dentist nu poate să facă aşa ceva. Nici nu spun ce. Poate ţi-ai pierdut încrederea în rasa umană, dar nu în Dumnezeu. Păi ce legătură are Dumnezeu cu un doctor dement ? In concluzie, ai inventat scena ca să ai motiv să spui că ţi-ai pierdut credinţa. Dacă e realitate, atunci sunt de acord că puteai să ai un şoc.

Hai să vedem ce-ai făcut în Moldova. Acolo în provincie la biserică timpul avea altă dimensiune. Şi anume o dimensiune foarte lăbărţată. Dar ai constat mai târziu că şi în capitală ritualurile bisericeşti aveau acelaşi ritm lent, doar oamenii dovedeau o grabă teribilă şi dăunătoare sănătăţii.

Găseşti lacătul pus la biserica unde te duseseşi cu noaptea în cap... Preotul apare târziu şi se poartă în interiorul bisericii precum un actor care se preface că nu vede că a venit publicul în sală. Constatând că trece vremea degeaba te gândeşti să intri după popă în strană, dar tocmai atunci acesta iese în sfârşit la rampă.
- Ci doreşti ? întreabă preotul.
- Mă scuzaţi... Aş vrea să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc.
- Acu ’ ?!
- Acu’ nu se poate ?
- Păi nu sî prea poati...Stai mătăluţă la Sfânta Liturghie şî dup-aia mai vorbim.
Ai aşteaptat să se termine slujba, pupând icoane şi poala popii. Slujba trece cu greu. Dar observaţiile privind gesturile enoriaşilor te pun pe gânduri şi te derutează. Modul în care-şi fac ei crucea „cu înpământare” este descris savuros. Şi când îţi vine rândul să-ţi mărturiseşti păcatele (că te-ai masturbat când erai tânăr, că te-ai certat cu taică-tu, etc), preotul te anunţă că nu poate să-ţi acorde sfânta împărtăşanie în vederea căsătoriei, deoarece ai trăit în păcat cu Luminiţa, fără să fiţi căsătoriţi. Conform canoanelor, trebuiau să treacă şapte ani de posturi şi penitenţe pentru a ţi se spăla păcatul.

Te-ai gândit cu revoltă că orice babă care dă scatoalce prietenelor la înghesuiala de la apă sfinţită, pupat de moaşte şi altele, primeşte împărtăşania pentru că e curată din punct de vedere al vieţii sexuale.
Mă rog, îţi rezolvi până la urmă problema la mânăstirea Antim, din Bucureşti.

S-ar mai putea spune multe despre această carte. Mie îmi pare rău că ai indus lumea în eroare. Nimeni nu ştie dacă e adevărat sau nu, dacă e autoficţiune sau realitate dureroasă. Oricum, povestea e crudă, interesantă şi savuroasă. Am spus povestea ? Păi atunci e ficţiune. Un roman scris de un om de talent, cu probleme de viaţă majore, cu un umor remarcabil. Cezar Paul-Bădescu este un prozator de mare valoare. Nu fac comparaţii, să afirm că e la fel, sau mai bun sau egal cu Mircea Cărtărescu sau T.O.Bobe. El are drumul lui, la fel ca fiecare din cei amintiţi.
Sunt in Barcelona. Nu tot timpul fiindca dimineata ma bronzez la soarele catalan. Barcelona este un oras cam aiurea, dar foarte viu. Strazile au un singur sens. M-am interesat de ce nu trec masini in sens invers. "Pai de ce sa vina inapoi daca ele vor sa mearga inainte?" mi s-a raspuns. Clar. Sunt si ceva monumente, dar unele foarte amarate.

M-am prapadit de ras cand am vazut Arcul lor de Triumf; ziceai ca e intrarea de la Muzeul Satului. In fine, un tip cam scrantit, numit Antonio Gaudi, a facut tot felul de nazbatii, a aruncat serpi, salamandre si chiar melci peste biserici. Sagrada Familia. Un monument urias, neterminat. La inceput am crezut ca a fost inceput pe timpul lui Viorel Lis, dar primele pietre ale catedralei au fost puse in 1882.

Sunt multe santiere in Barcelona iar spiritul lui Oprescu a ajuns si pana aici, asa incat numic nu e terminat (Nici macar catedrala).

La masa astia ne dau mereu caracatite. M-am intrebat oare ce productie de caracatite o fi avand Catalonia ?

Altfel, si pe aici e criza. Acum cand scriu nu mai e nici soare. N-am auzit nimic de gripa porcina. Rog sa se uite cineva la Realitatea TV sa vada daca mai e ceva gripa porcina in Spania.

Şi acum, nişte poze:

[caption id="attachment_425" align="aligncenter" width="400" caption="Sagrada Familia"]Sagrada Familia[/caption]

[caption id="attachment_424" align="aligncenter" width="450" caption="Portul Barcelona"]Portul Barcelona[/caption]

[caption id="attachment_426" align="aligncenter" width="450" caption="Parcul Guell"]Parcul Guell[/caption]

[caption id="attachment_427" align="aligncenter" width="450" caption="Casele lui Gaudi din Parcul Guell"]Casele lui Gaudi din Parcul Guell[/caption]

[caption id="attachment_428" align="aligncenter" width="450" caption="Palatul National"]Palatul National[/caption]

[caption id="attachment_429" align="aligncenter" width="450" caption="Pe plaja din Calella"]Pe plaja din Calella[/caption]
joi, 10 septembrie 2009
Am citit prima dată cartea cu mulţi ani în urmă. Ştiu că o luam mereu de la început fiindcă pierdeam şirul. Insă după ce naraţiunea m-a prins am căpătat un fel de dependenţă. Nu-mi venea să mă mai despart de ea. Lectura mi-a procurat o plăcere şi mai mare la recitire.

Cărţile lui Hermann Hesse induc un fel de incantaţie, o stare de mulţumire şi detaşare de asperităţile realităţii. Am mai citit de acelaşi autor Lupul de stepă, Narcis şi Gură de Aur, Siddhartha şi Demian. Personajul principal din romanul Jocul cu mărgele de sticlă, Josef Knecht, este un om de excepţie. Nu este prima dată când Hermann Hesse se ocupă de personaje foarte dotate, de fapt personaje idei. Romanul poate semăna într-un fel cu Narcis şi Gură-de-Aur în care Hesse descrie aventurile unor prieteni cu orientări şi concepţii de viaţă diferite.

Regiunea Castalia ar putea aduce cu Vaticanul din punct de vedere al unei organizări statale, cu deosebire că nu este vorba de o organizaţie religioasă ci de o elită culturală autoritară. Sau ar semăna cu cetăţile antice greceşti care erau conduse de filozofi. Cei care ajungeau membri de seamă în Castalia realizau acest lucru numai pe baza meritelor personale. Exista un mecanism de selectare prin care vârstnicii maeştri îi depista şi-i promova pe alţii mai tineri, astfel ca grupul de elită să nu scadă ca număr. Dar Hermann Hesse nu vorbeşte de democraţie. Ci de oligarhie. Oricine putea candida şi aspira la o funcţie, dar nu oricine era alegător. In niciun caz vreo mulţime de ignari. Adică nu ca la noi acum când poţi să auzi: „Am să-l vlotez pe Vranghelie, că mi-a dat mlici şi blere!”.

Nu era de părere ca Platon ca învăţatul, mai mult chiar decât înţeleptul, să aibă un rol de conducător în stat. Platon era un aristocrat prin naştere, de origine regească. Fruntaşii Castaliei erau aristocraţi şi formau o nobilime, dar una de spirit şi nu de sânge albastru. Nu urmăreau să fie stăpânitori, ci să cultive o viaţă spirituală exemplară. Pe de altă parte pentru un stăpânitor e mai importantă fapta, pe când pentru un erudit contează mai mult contemplaţia. Castilienii erau constituiţi într-un Ordin. Cercurile de elită aveau colegii, comisii şi un conducător. Alesul era identificat de către un magistru venerabil, aşa cum am mai spus. Competiţia cea mai importantă prin care se detaşau vârfurile aristocraţiei culturale era jocul cu mărgele de sticlă, o întrecere bazată pe expuneri şi construcţii culturale complexe care includeau compoziţii muzicale, eseuri pe teme importante, doctrine filozofice şi inovaţii ştiinţifice, prezentarea unor analize istorice remarcabile etc. Câştigătorul competiţiei devenea Magister ludi şi era înscăunat drept conducător suprem al Castaliei. Nu era o funcţie militară sau administrativă. Dar îngloba cea mai mare autoritate posibilă. Magister ludi nu trebuia să emită decrete, dar opiniile sale se respectau cu sfinţenie.

Acum haideţi să revenim la realitate. Un astfel de joc nu a existat. Dar Hesse se referă la viitor. Poate că într-o Castalie a viitorului va exista. Mai ales ca jocul are rădăcini adânci în timp. Ca idee şi ca ideal îl găsim imaginat încă în epocile timpurii, de exemplu la Pitagora, în cercul elenistic al gnosticilor, la vechii chinezi, în momentele culminate ale vieţii spirituale arabo – maure, sau în academiile de matematicieni din veacurile al şaptesprezecelea şi al optspezecelea şi în filozofiile romantice şi semnele runice din visurile magice ale lui Novalis; de asemenea în mişcările pentru realizarea idealului unei Universitas Litterarum, a tuturor academiilor platonice, a tuturor asociaţiilor unor elite spirituale (sper că nu v-aţi plictisit că mai e !), a tuturor încercărilor de conciliere a ştiinţei cu arta sau a ştiinţei cu religia.

Personalităţi ca Abelard, Leibnitz sau Hegel au nutrit visul de a cuprinde universul spiritual în sisteme concentrice şi de a reuni fenomenul spiritual şi arta cu magica putere de formulare a disciplinelor exacte. Toţi aceşti germeni ai jocului cu mărgele de sticlă au apărut într-o perioadă numită de un mare istoric „Epoca foiletonistică”.

Despre originea lui Josef Knecht se cunosc puţine lucruri, dar e clar că datorită unor împrejurări neprielnice, poate pierderea părinţilor etc., autoritatea educativă l-a luat din sânul familiei şi l-a adoptat. El s-a dovedit predestinat pentru Castalia. Incă de pe la vârsta de doisprezece ani Knecht este remarcat de un celebru maestru de muzică şi acesta îl recomandă să urmeze o formă de învăţământ mai de calitate (decât şcoala modestă în care era) chiar în Castalia. Ajunge la Waldzell, şcoala care forma şi educa micul popor al jucătorilor cu mărgele de sticlă.

Din treaptă în treaptă se apropie de Ordin. La Waldzell îl întâlneşte pe Plinio Designori, un hospitant, adică un student care urma cursurile şcolilor de elită ca oaspete, fără intenţia de a rămâne permanent în Provincia pedagogică şi de a intra în Ordin. Cei doi se împrietenesc şi au discuţii îndelungi cu privire la drumurile şi orientarea în viaţă. Knecht ştia foarte bine ce avea de făcut dar Designori reuşeşte să-i strecoare în suflet o mare îndoiala că opţiunea sa era cea mai bună, morală şi corectă. El spune:”Rău e, de pildă, când spunem că noi, castilienii, ducem o viaţă asemănătoare aceleia a păsărilor cântătoare crescute în colivii, fără să ne câştigăm pâinea, fără să cunoaştem nevoile şi lupta pentru existenţă, fără să ştim ceva şi fără să vream a şti ceva despre acea parte a omenirii pe munca şi sărăcia căreia se bizuie existenţa noastră de lux.”

Iată că apare o problemă de conştiinţă: aceşti intelectuali de elită trăiau ca nişte întreţinuţi pe spatele altora care făceau nişte eforturi mai puţin sofisticate şi spectaculoase, dar şi munca lor trebuia preţuită. In paranteză fie zis, ideea că intelectualii sunt nişte paraziţi sociali a fost mult cultivată în comunism. In 1990 la noi s-a ajuns la aberanta lozincă: „Moarte intelectualilor!”.

Deşi înaintează în ierarhia castiliană, aspectul îl însoţeşte în minte tot timpul. Dilema nu avea nici rezolvare. Nu poţi să fii şi miner şi profesor universitar în acelaşi timp. In afară de acest aspect, muncitorii şi oamenii simpli se puteau bucura de viaţă din plin. Chefurile lor erau îngăduite. Tot ceea ce însemna bucurie a simţurilor membrilor Ordinului le erau interzise. Dar Josef Knecht ajunge magister ludi. Plinio Designori părăseşte campusul şi se aruncă în viaţa civilă.

Magister ludi se angajează total în activităţile cerute de funcţia sa şi realizează multe lucruri frumoase. Dar la un moment dat Knecht renunţă la funcţie. I se aprobă cu greu plecarea şi dispare în lumea exterioară Ordinului, fără să dea explicaţii cu privire la hotărârea sa neaşteptată. Designori care se însurase şi avea şi un băiat mare, pe Tito, profită de libertatea căpătată de Knecht şi-l roagă pe acesta să se ocupe de îndrumarea şi orientarea lui Tito.

Josef Knecht, fost magister ludi, se îneacă într-un lac încercând să-l salveze pe Tito. Băiatul propusese traversarea lacului înot. Se aflau pe o proprietate a lui Designori.

De la Josef Knecht s-au găsit nişte scrieri, după moartea lui: Poeziile din vremea şcolii şi a studenţiei şi Cele trei biografii: Aducătorul de ploaie, Duhovnicul şi Biografie indiană. Aceasta din urmă este o povestire care, cu toate că n-are nicio legătură cu jocul cu mărgele de sticlă, pare a exprima „filozofia” autorului, concepţia sa despre viaţă şi sensul ei, precum şi înclinaţia spre buddism. Sau mai bine zis, o cale ce îmbină creştinişmul cu buddismul.

Este vorba de viaţa prinţului indian Dasa şi întâlnirea acestuia cu un yoghin înţelept căruia îi cere sfatul pentru a-şi descâlci destinul său şi a ieşi la liman din nenorocirile care-l năpădesc. In timp ce înţeleptul îl ademeneşte spre vis şi meditaţie, prinţul se lasă mereu antrenat în acţiune. Dasa este nedumerit. „Cum pot să stau liniştit şi să meditez , când toţi cei mai dragi ai mei au fost trecuţi prin foc şi sabie ?”

Este marea dilemă pe care o avea şi Josef Knecht: ce e mai bine, să acţionezi sau să meditezi retras în lumea ta interioară ? Toţi oamenii tânjesc după certitudini, după siguranţa căii de urmat în viaţă, dar răspuns la problema pusă nu există.
TeodosieCând citeşti un roman românesc, chiar fantastic, este imposibil să nu cauţi o cheie, o legătură dintre personajele imaginate de autor şi cele din viaţa reală. E adevărat că modul de receptare a personalităţilor din viaţa reală este diferit de la om la om. Pentru unii Vlad Ţepeş a fost un erou creştin animat de ură contra turcilor invadatori ai Ţării Româneşti, pentru alţii – un vampir setos de sânge (ca orice vampir), motivat în acţiunile sale exclusiv de satisfacerea nevoilor sale de cruzime.

Ca să nu mai vorbim de Ştefan cel Mare, despre care este unanimă convingerea că a fost un luptător viteaz al nostru, un mare conducător de oşti, un erou demn de cinstire dar că a fost şi sfânt – este discutabil. Dar cine să fi fost în realitate Bufniţa Kaliopi ? Vreo boieroaică de origine greacă, aprigă şi iute la mânie, căreia i s-au retrocedat terenuri întinse la nord de Bucureşti, unde cultivă numai căpşuni? Mă rog, să admitem, dacă nu ne-am gândi că terenuri atât de vaste ar fi absorbit toată forţa de muncă din agricultură şi nu s-ar mai duce nimeni în Spania să culeagă căpşuni.

Dar ce să caute pe teritoriul românesc, minotaurul Samoil ? Adică, în vecinătatea proprietăţilor Bufniţei Kaliopi, ocupând a doua jumătate din cea mai mare suprafaţă arabilă a ţării, este instalat un minotaur, pe nume Samoil după cum spuneam mai sus, cultivând în exclusivitate ciuperci ?! Sigur, tot spaţiul ocupat de el este un labirint. Insă minotaurul acesta, nu trăia cumva în insula Creta ? Să fii avut loc migraţii de minotauri – mai de mult, bineînţeles – înspre Ţara Românească ? Posibil. Posibil dacă erau mai mulţi.

Dar după câte se ştie , de la Petrila până-n Detroit (SUA), minotaurul a fost unul singur. Şi se hrănea cu oameni. I se aduceau din Atena câte şapte tineri şi şapte tinere ca să nu moară de foame. Sigur că până la urmă a fost omorât de viteazul Tezeu. In orice caz, minotaurul nu mânca deloc ciuperci. Poate că în realitate era chiar un adversar al ciupercilor. Şi poate că a avut copii. In labirintul acela al lui, putea face orice inclusiv copii. Iar aceştia s-au răspândit prin lume – dacă puteau ieşi din labirint. In orice caz, un minotaur a apărut la nord de Bucureşti.

Istoria nu consemnează astfel de fapte. Dar istoria are multe pete negre. Şi albe. Lipsesc multe documente, multe înscrisuri. Dar ceea ce nu a văzut istoria, a surprins Răzvan Rădulescu şi le-a „mărturisit ” în cartea lui, Teodosie cel Mic. Şi mai era un personaj fascinant, Somnul Protector, stăpân peste Lacul Rece. Acest lac se întindea (şi poate se mai întinde şi acum dar n-am fost noi atenţi) de la marginea nordică a moşiilor Bufniţei Kaliopi şi a minotaurului Samoil, până la Petrila. Somnul Protector se simţea bine în palatul lui de pe fundul apei, dar nu era o problemă pentru el să vină în oraş să mănânce o îngheţată sau să beau un suc, fiind transportat într-un acvariu pe braţe de patru slujbaşi solizi şi credincioşi. Şi mai la nord de Lacul Rece şi de oraşul Petrila, în zona muntoasă, se afla cetatea lui Otto. Otto era de origine austriacă sau germană, sau austro-ungară. In orice caz, ştia româneşte. Cetatea se numea Ottoburg.

Ţinutul acesta întreg, avusese probabil un voievod. Din nu se ştie ce motiv, nu mai avea. Dar exista un moştenitor legal – Teodosie cel Mic , în vârstă de zece ani. Iar acest moştenitor, până la majorat, era dat în grija Pisicâinelui Gavril. Este normal să vă întrebaţi ce era această persoană, vreo combinaţie genetică între câine şi pisică ? Nici vorbă, această presupunere este o blasfemie. Deoarece Pisicâinele Gavril era Tutore Plenipotenţiar al Principelui Mostenitor, Mare Intendent al Domeniilor Regale şi Comandant Sublim al Ministerului de Război, deci o personalitate foarte importantă în stat, din punct de vedere politic administrativ era chiar cea mai importantă, nefiind posibilă nici chiar suspendarea lui din funcţie de către Parlament - deorece nu exista Parlament.

Putea fi atacat doar direct, prin mijloace clasice şi verificate de istorie, ca de exemplu pumni în cap sau chiar lovituri de picior, ceea ce se şi întâmplă la un moment dat , chiar când în mod părintesc şi educativ Pisicâinele l-a dus pe Teodosie la cofetăria „Lămâiţa” – vizavi de liceul Lazăr- , pentru a-l trata cu o tartă cu vişine şi un suc „Brifcor”. E adevărat că la etajul cofetăriei se afla un bordel, dar Teodosie nu ştia şi nici nu avea de unde să afle de acest lucru. Nici Pisicâinele Gavril nu a prevăzut că în momentul acela, fusese urmărit de către spionii Somnului Protector, deghizaţi în tipe tinere, fumătoare şi agile, făcând parte în realitate din trupele speciale ale Furnicilor Verzi.

Nu vă miraţi că existau Furnici Verzi, fiindcă erau şi Furnici Vinete, toate nişte luptătoare de excepţie, dovedind în bătălie un curaj nebun, murind aşa, cu ochii deschişi, nepăsătoare ca nişte insecte. O dispută crâncenă s-a declanşat pentru răpirea lui Teodosie, moştenitorul tronului, pusă la cale de Somnul Protector care-şi dorea puterea în stat şi care intervine personal în cofetărie (în acvariul său), provocând rănirea lui Gavril şi luându-l prizonier pe Prinţul Moştenitor. Aparent, Somnul Protector era o fiinţă cumsecade şi bonomă, aşa cum se dovedise şi în cadrul unei discuţii anterioare luptei de la cofetăria „ Lămâiţa ”, întrunire care avusese loc pe malul Lacului Rece în care Somnul Protector mâncase foarte mult (ca un porc), băuse cu plăcere din vinul de soi pe care Gavril personal îl vărsa în acvariu şi curgea ca o dâră direct în gura Somnului, după care cu o nesimţire fără margini trase perdeaua şi se culcă brusc.

Atunci Pisicâinele Gavril intuindu-i pornirile josnice şi intenţiile de cucerire a Puterii, se gândise să-i scoată dopurile de la acvariu şi să-l excludă din joc şi din viaţă. Numai educaţia şi spiritul lui de fairplay l-a împiedicat să facă acest gest, deşi avea să regrete amarnic mai târziu. Un personaj interesant este şi Otto, un războinic ahtiat după fel de fel de invenţii de arme de luptă dar şi de unelte de tortură. Când Pisicâinele Gavril ajunge prizonierul lui Otto, acesta îl invită cu multă cordialitate să viziteze sala de tortură, dotată cu cele mai crunte aparate de chinuit oameni, creaţii tehnice la care-şi adusese personal contribuţia prin proiectarea lor.Otto îl anunţă pe Gavril că va vedea el pe propria piele ce minunate obiecte sunt acelea.

Are loc o bătălie formidabilă, la care participă toate personajele enunţate până acum, plus încă unul scos parcă din paginile scrise de J.K.Rowling (autoarea lui Harry Potter ) : Marele Monstruleţ. Redarea unor obiceiuri sau caracteristici umane, ascunse în invelişul unor animale cu gesturi, gândire şi manifestări omeneşti deschide drumul unui umor remarcabil. Personajul Somnul Protector, prefăcut, amabil, nesimţit, dur, laş, complex, este memorabil. Dar nu numai el; uneori sunt personificate şi obiectele ( mobilele din peştera Marelui Monstruleţ, etc.).

Răzvan Rădulescu are o scriitură de un mare rafinament iar cartea te captivează complet, ca un drog. Citind, intri într-o lume aparte, de care afli cu uimire şi plăcere. Când am citit „Cei trei muşchetari” sau „După douăzeci de ani” (pe la 12 – 13 ani), am simţit o încântare deosebită. Nu înţelegeam atunci de ce „Fraţii Jderi” de Sadoveanu este o carte care nu-mi provoacă nici o plăcere. Mai târziu, când am dat de Balzac, Victor Hugo, Alain Fournier, nu am mai reuşit să-l recitesc pe Alexandre Dumas. Deşi am căutat revelaţia pe care mi-au produs-o primele lecturi despre aventurile muschetarilor, senzaţia aceea nu am mai avut-o niciodată.

Teodosie cel Mic este însă o carte pentru adulţi, care poate induce o satisfacţie asemănătoare cu cea a primelor lecturi de adolescenţă.
TobobeIncă de la începutul romanului, copilul de nouă ani – Luca – ne delectează sancţionând ipocrizia oamenilor mari care, în mod inexplicabil, una spun şi alta fac. Atitudinea lui Luca faţă de evenimente este egală, nefiind prea impresionat nici de faptele bune, nici de cele rele, tragice, dar consemnându-le pe toate cu intensă atenţie să nu-i scape ceva.

Faptul că-i murise bunica i se pare ca o năzbâtie, cum stătea ea întinsă la soare pe cimentul curţii, cu capul spart, de parcă se apucase să facă plajă după ce-şi băuse cafeaua. Apoi el sesizează gestul mamei de a-i acoperi ochii cu mâna să nu vadă balta de sânge, de parcă nu el o chemase pe maică-sa fiindcă-i murise mamaia de la o gaură-n cap făcută de o ladă de scule căzută din scripetele montat la acoperiş. Scena mi-a amintit o alta, similară ca valoare de construcţie literară, cu Huck Finn din cartea lui Mark Twain, în care băiatul plecat pe Mississippi, presupus înecat, se-ntoarce pe furiş acasă, se ascunde şi aude cum îl căinează mătuşă-sa, spunând că fusese un copil minunat, ascultător şi cuminte – în realitate mătuşa lui nu-l scotea niciodată din vagabond, obraznic, măgar etc.

Luca ne povesteşte cum că pe strada lui copiii se împart în două categorii. Una foarte mică, cu băieţi buni, formată numai din el şi prietenul său Robert şi alta, mai numeroasă compusă numai din Japiţe Ordinare. Bobe atribuie anumite expresii sau greşeli gramaticale lui Luca în aşa fel, încât acestea ni se imprimă în minte cu o aşa forţă încât ajungem să le folosim şi noi. De neuitat este japiţă ordinară, etichetă bună şi pentru copiii răutăcioşi de pe strada lui dar şi pentru părinţii lui. Greşelile gramaticale distrează în contrast cu privirea acută, lucidă, de fiinţă umană înzestrată cu posibilităţi de gândire mult mai mari decât cele care s-ar cere pentru a nu scrie „îţ-i” .

Tocmai aceste greşeli dau farmec stilului compunerii unui copil de nouă ani, ca şi construirea unor fraze cu subiect incert, dând senzaţia de exprimare iresponsabilă caracteristică oamenilor maturi, a generalizării unor acuzaţii pentru a evita răspunderea.

Luca spune: nu credeam că tocmai părinţii mei să pună la cale o asemenea ticălăşie. Adică tata. Copiii răi sau câte cineva insuportabil este caracterizat invariabil de Luca drept Şarpe veninos, Cobră. Repetarea unor asemenea expresii sau folosirea altora, din vocabularul copilăriei (exemplu: o maşină care băga gonetă), dau o savoare deosebită textului, plin de umor şi ironie, dar şi de cruzime caracteristică unei fiinţe care descoperă lumea şi-i face un inventar sec, fără a avea vreun criteriu moral – încă.

Fiindcă Luca descoperă Binele şi Răul pe propria-i piele. El nu primeşte nici un fel de iluminare spirituală de nicăieri. Se ştie că bunicii părinţilor noştri, provenind de la ţară, îi învăţau pe nepoţi să spună la culcare „Tatăl nostru ” , îi îndemnau să se închine la trecerea prin faţa unei biserici, etc.

Nimeni din familia lui Luca nu dă vreun semn că ar fi credincios, ei comportându-se ca pe timpul ateismului de partid şi de stat din trecut. Părinţii lui Luca, scăpaţi din chinga comunistă a profesiilor chinuite, sunt acum nişte burghezi prosperi. Au părăsit blocul în care locuiau şi s-au mutat la o vilă – proprietate încă în construcţie. Tatăl este mare şef la o firmă de asigurări, cu salariu baban şi maşină Passat (Volkswagen) şi şedinţe îndelungi de la care se întoarce bine parfumat, amantă (surpriza mare cine este aceasta), mama este realizatoare de ştiri la televiziune, cu maşina ei, cu banii ei etc.

Până pe la jumătatea cărţii, se relevă o satiră la adresa societăţii, cu personaje foarte interesante din tranziţia noastră (tatăl lui Nahabetian Miruna mare deputat, bodyguardul acestuia , domnul Buliga , muncitorii Costică şi Onedin, poliţistul Ionel , oameni ieşiţi din paginile lui T.O. Bobe, creaţi în momente de mare inspiraţie aşa de vii încât crezi că poţi să-i atingi cu mâna).

Mărturisesc că am ajuns la un aşa mare entuziasm pentru romanul lui Bobe, încât m-am întrebat la un moment dat cine a mai scris astfel despre copilărie, realizând în acelaşi timp o frescă realist-ironic-virulentă a societatăţii româneaşti actuale, răspunzându-mi că :
- Nimeni.
Am imitat puţin în fraza de mai sus stilul compunerii lui Luca.

După cum spuneam , totul a fost minunat în carte cam până la pagina 190, concret până la plecarea lui Luca la mare. De atunci s-a întâmplat ceva, fiincă scriitura a luat-o razna. Registrul de abordare s-a schimbat de la cel realist la cel fantastic. Luca ne descrie piraţi , terorişti şi extratereştri. Teroriştii îi montează un cip în ceafă, ca să-l monitorizeze.

Cu privire la partea asta fantastică, în cazul în care apărea un fir narativ interesant deturnarea registrului cărţii ar fi avut vreo justificare. Insă Luca pare a o lua „ pe arătură ” pur şi simplu. De asemenea, regretabil este faptul că autorul nu reuşeşte să intre în mintea unui copil care a înnebunit, fiindcă atunci toată partea asta din urmă a cărţii ar fi fost salvată.

Stilul se păstrează, e la fel de grozav, dar întâmplările sunt false, necredibile, pentru că şi fantasticul trebuie să aibă logica sa specifică, - o anumită convenţie. Nu înţeleg cum de n-a avut Bobe vreun semnal că nu trebuie să bage acolo piraţi şi terorişti. Şi extratereştri.

Nu ştiu de ce a rămas cu părerea că face bine ce face. Cum i-a inventat pe Adi – amatorul de droguri, pe Costel asasinul, personaje extrem de vii şi credibile, tot aşa putea continua să introducă nu ştiu eu ce alte vieţuitoare umane pe care le vedem toată ziua la televizor, hoţi mai mari sau mai mici, finanţatori – oieri de echipe de fotbal, mă rog, nu am habar ce să spun fiindcă nu am imaginaţia lui Bobe.

Dar în felul acesta el şi-a stricat cartea. Stridenţa din a doua parte este inexplicabilă şi inaceptabilă. Farmecul se destramă. Pilonii solizi ai unei lucrări remarcabile cad, unul câte unul, ca piesele unui domino. Cu toate acestea, T.O. Bobe poate fi considerat un mare scriitor contemporan. Iar valenţele romanului din prima parte, certifică faptul că el deţine „cheiţa de aur”.
loboFrazele încep cu litere mici ; de ce? Poate pentru a reda un monolog interior. Este foarte greu de desluşit cine vorbeşte şi ce-l frământă. Până la urmă, după ce străbaţi sute de pagini, înţelegi că este vorba despre un personaj feminin, Marina, (acesta o fi femeia care vorbeste ?) despre Africa, despre Angola, apar alte nume, Seabra, Migueis, mama, un papagal, africani, un grup de pachistanezi, unchiul, locotenent-colonelul, Guvernul, cea care vorbeşte este când la Lisabona când în Angola, etc.

Nu poţi să citeşti ceva cursiv – există construcţii frumoase şi interesante, întrerupte mereu de dialoguri imposibil de identificat ale cui fiind, ca :
- Plec
apoi din nou frânturi de relatari, nelegate între ele , si din nou :
- Plec
iaraşi ceva despre ceva şi dialog :
- Vino încoace
si iar text, de genul : şi încetarea ploii, avea obiceiul să se trezească la ora asta când exista
- Asta era casa
şi aşa mai departe 631 de pagini. Impresia este că autorul a scris întâi romanul în mod normal şi pe urma l-a luat si a introdus în el niste dialoguri cam la întâmplare, amestecând şi nişte pasaje stricându-le logica.

Habar n-am de ce să fi făcut Lobo Antunes aşa ceva, dar a ieşit o scriitură ultra-postmodernă. Nu e rău, până la urmă citeşti aşa ca un hipnotizat, bucuros când descifrezi câte ceva sau descoperi cam despre ce ar fi vorba. Nişte agenţi secreţi trimisi în Angola din Portugalia.

In rest, iţi trebuie o mare răbdare să citeşti aşa ceva iar lectura îţi „conferă” o senzaţie de inconfort. Este adevărat că procedeul a mai fost folosit, de Faulkner . In „Zgomotul si furia ” primul capitol are o structură asemănătoare. Există acolo fraze cam aşa : „Bunica a fost în faţa mea şi pe urma n-a mai fost. Caddy mirosea ca pomii. Bunica a aparut din nou.” Este povestea unui idiot din naştere care vede, aude, dar nu înţelege. El îşi închipuie că dacă oamenii dispar din raza privirii lui, mor. Când reapar, se nasc din nou. Şi tot aşa , neputând să discearnă binele de rău, etc. Dar tot acest monolog la Faulkner, relatează percepţia de viaţă a unui personaj cretin, astfel că scriitura are sens.

Am crezut la început că Antunes are doar aşa, vreun capitol de acest gen, dar el o tine maţu – gaia de la început pâna la sfârşit. Singurul episod scris cu subiect şi predicat, ca să spun aşa, este epilogul (trei pagini si jumătate). Pentru edificare, am să redau un fragment din carte :
„dorinţa să nimeresc dar picioarele trădându-mă, deşi picioarele mă trădau obrazul la zece centimentri, la cinci, atingându-mă după ciocnirea cu o altă pereche
- Mulţumesc pereche
dându-se la o parte, rămânând pe loc, coada mea dând un semnal, câinele care creştea, speranţa că nevastă-mea să nu observe câinele şi se prea poate să nu fi observat deşi coapsa ei prezenta coapsa a observat
bretonul gâdilându-mă, să suport bretonul, degete nu panglici, tot mai umede, adevarate, arătând spre buricul meu (-Ce mult te-ai schimbat Selma)turtindu-l cu o pălmuţă fără să doară - O umflătură pe care acum o lună nu o aveai
eu nu câine, eu nu câine , eu cu ea , de cât timp , înainte de ziua de douăzeci şi cinci octombrie, nu ploaia, nu locomotive, soare, eu umblând printre raţe, fără să alerg”.

Privitor la acest stil pe care nu l-am înţeles, mă gândesc că nimeni nu publică romane alcătuite deliberat încurcate pentru a părea complicate şi profunde ; am rugămintea la cineva care a citit cartea să-mi explice şi mie cam ce se poate pricepe din ea.
hO scriitoare de succes,Vida Winter, îşi ascundea adevărata viaţă, declarând diferiţilor reporteri care o intervievau variante de biografie care nu semănau una cu alta. După ce-şi publica o carte, convoca jurnalişti la o conferinţă de presă şi le spunea despre ea o poveste de fiecare dată diferită de cea anterioară.

La un moment dat un reporter o întreabă : când ne veţi spune adevărul? Acţiunea se petrece într-o perioadă când nu existau mijloace rapide de transport între oraşe, automobilele erau rare, nu se pomeneşte nimic de comoditatea traiului din actualitate – dar nici nu se precizează anul sau secolul. Vida Winter scria cam o carte pe an. La un moment dat, fata unui anticar, Margaret Lea, este aleasă de scriitoare să-i scrie biografia, cea adevărată.

Vida Winter este pe moarte şi s-a hotărât să nu mai mintă. Ceea ce-i spune scriitoarea biografei, constituie substanţa cărţii, un roman gotic despre două surori, Adeline (Vida Winter) şi Emmeline. Margaret Lea avea la îndemână în anticariatul tatălui ei o mulţime de cărţi printre care şi cele scrise de celebra scriitoare iar una dintre ele era A treisprezecea poveste . Anticarul ţinea însă exemplare rare, cu anumite particularităţi de tipărire, unele ediţii în tiraje mici, etc. Margaret citeşte cartea lui Vida Winter care conţinea numai douăsprezece povestiri. Nu treisprezece.

Tatăl lui Margaret îi explică fenomenul : s-a tras un tiraj mic pentru că ulterior cartea s-a retipărit cu tilul Povestiri despre schimbare şi agonie. Cu toate acestea, a existat şi a treisprezecea poveste. Deoarece toate aceste aspecte apar mai la început, îţi poţi imagina citind că istoria vieţii scriitoarei Vida Winter este a treisprezecea poveste. Nu este însă aşa, mai spre sfârşitul cărţii aflam şi care este această misterioasă lucrare, o prelucrare a Cenuşăresei de care autoarea nu a fost mulţumită.

După cum spuneam, partea cea mai importantă a acestei cărţi este relatarea făcută de pe patul de moarte de către Vida Winter, care este o istorie tenebroasă de familie, în care evenimentele povestite se împletesc cu realitatea în care se află biografa Margaret, invitată la conacul izolat al bogatei scriitoare, unde este de fapt un fel de prizonieră. In timp ce află diferite fapte începând din copilăria scriitoarei, care avusese o soră geamănă, Emmeline, moartă într-un incediu petrecut în conacul în care au crescut cele două fete, Margaret se confruntă cu evenimente ciudate, cu apariţii de fantome, face investigaţii personale care o conduc la descoperirea de aspecte macabre, în fine totul aminteşte de atmosfera din Jane Eyre de Charlotte Brontë.

Cartea lui Diane Setterfield este scrisă într-un stil clasic, cursiv, fără deconstrucţii sau alte metode postmoderne. Am văzut-o la televizor pe Denisa Comănescu prezentând romanul ca pe vârf de linie privind scrieri tratând o întoarcere la epoca mai veche şi mai romantică, spunând că se dă un semnal că lumea s-a săturat de violenţă, droguri şi sex .

Eu nu am aceeaşi părere, nu în sensul că omenirea nu s-ar fi sastisit de astfel de subiecte ci în ideea că străbatem o perioadă foarte frământată, de pierdere a unor repere morale care produc dezorientări majore la nivelul societăţii şi individului şi nasc violenţe şi atitudini care numai romantice nu pot fi caracterizate. Dar cartea A treisprezecea poveste este o reuşită literară, foarte bine scrisă şi o lectură plăcută, pasionantă.
baiDe multe ori locurile pe care le revizitezi îţi lasă o cu totul altă impresie decât aceea pe care ai avut-o iniţial, la altă vârstă. Te dezamăgesc, de regulă. Casele ţi se par mai mici şi mai meschine, pârâurile mai firave, arborii mai cocârjaţi. Am locuit un timp pe aleea Băiuţ din Drumul Taberei. In momentul când a apărut cartea Băiuţeii m-am repezit s-o cumpăr. Este vorba despre cartea fraţilor Matei şi Filip Florian, care au locuit chiar pe aleea Băiuţ.

Pe Filip Florian l-am cunoscut (scrisul lui, mai precis), din cartea Degete mici, o proză lucrată cu minuţiozitatea unui ceasornicar, roman din paginile căruia parcă se ridică un abur auriu, printre care se zăresc personaje pitoresti (am scris despre romanul său în acest blog). Cartea Băiuţeii evocă întâmplări din timpul copilăriei şi adolescenţei celor doi fraţi. Ştim şi Ştam, două personaje simpatice, sar din borcanul cu muştar şi încep să facă tot felul de năzbâtii prin casă.

Unul din băieţii din cartier, poreclit „Cristos”, sare de pe înălţimea blocurilor şi aterizează pe asfalt, fără să păţească nimic. O serie de întâmplari la şcoala şi pe stradă, care poate că vor să amintească de paţaniile lui Tom Sawyer dar nu reuşesc cu nici un chip. Pe mine la un moment dat chiar m-au plictisit.

Cartea are o structură sinuoasă, neurmând clar orientarea spre amintiri, fantastic sau umor – mai ales acesta din urmă părând foarte forţat. Iluzia că voi regăsi timpul trăit (pierdut !) de mine pe aleea Băiuţ, citind această carte, s-a risipit repede. Poate că este vina mea aşteptându-mă mult mai mult de la autori, dar o fi oare numai atât?
Sunt de cateva zile in insula Creta. Am fost si in Santorini. Am sa atasez poze dupa ce le prelucrez. Remarc asa cum am facut-o si cu alte prilejuri faptul ca nici in Grecia nu am vazut produse sau productii culturale romanesti. In timp ce muzica lui Mikis Theodorakis se aude deseori in Romania iar figura lui Zorba Grecul este ultracunoscuta, ca sa nu mai vorbesc de valorile antichitatii, in Grecia nu s-a auzit nici macar de Dan Spataru.

O sa-i irit din nou pe romanii verzi, cei care nu fac nimic pentru a indrepta niste aspecte negative de la noi dar sunt foarte vehementi impotriva celor care indraznesc sa critice. In timp ce ungurii razleti veniti la mare, sau rusii, se reunesc imediat si formeaza un grup, cele trei familii de romani de aici se saluta dar nu vorbesc mai multe intre ei. Stau in statiunea Hersonisos.

Am vizitat satul de pescari dinspre munte, de unde a inceput povestea turismului in acest loc, pe la mijlocul secolului trecut, cand localnicii au inchiriat camere unor turisti occidentali. Am observat cu cata placere cumpara englezii, olandezii, germanii, - statuete rudimentare mici reprezentandu-i pe Platon, Aristotel, Socrate.

In insula Santorini am vazut multi magari carand bagajele turistilor printre stradutele inguste, printre ziduri albe, din orasul Feia de pe creasta muntelui vulcanic. Magari am vazut destui si in Romania, dar spre deosebire de acestia, cei din Santorini muncesc.
Nişte poze:

[caption id="attachment_459" align="aligncenter" width="700" caption="La plaja in Creta"]La plaja in Creta[/caption]

[caption id="attachment_460" align="aligncenter" width="700" caption="In satul pescaresc Hersonisos"]In satul pescaresc Hersonisos[/caption]

[caption id="attachment_463" align="aligncenter" width="700" caption="Portul din insula Santorini"]san0[/caption]

[caption id="attachment_465" align="aligncenter" width="700" caption="Priveliste de pe creasta insulei"]Priveliste de pe creasta insulei[/caption]

[caption id="attachment_466" align="aligncenter" width="700" caption="Biserica ortodoxa tipic greceasca"]Biserica ortodoxa tipic greceasca[/caption]

[caption id="attachment_468" align="aligncenter" width="700" caption="Un magar pe post de taxi in Santorini"]Un magar pe post de taxi in Santorini[/caption]
barbarii_copCartea lui Alessandro Baricco, Barbarii.Eseu despre mutaţii, conţine nişte predicţii sumbre în ceea ce priveşte natura umană. Autorul, cunoscut pentru romanele sale Ocean Mare, Mătase, Castele de furie, Fără sânge etc, descrie şi analizează fenomenele caracteristice epocii pe care o traversăm.

El spune că în prezent în lume există o viermuială globală a cărei caracteristică de bază stă în circulaţie: circulaţia informaţiilor, a mărfurilor, a banilor sau a oamenilor. Este vorba de învârtirea într-un carusel al cărui principiu de existenţă este mişcarea, dar o mişcare rapidă, dintr-un loc în altul, o mişcare ce goleşte treptat, realitatea de conţinut.

Profunzimea este înlocuită cu superficialitatea, expresia cu informaţia, dialogul cu comunicarea, adâncimea de reflecţie cu viteza de reacţie. Să te mişti echivalează cu a trăi, chiar dacă viaţa, în noua sa ipostază, aduce cu o alunecare bezmetică la suprafaţa lucrurilor. Dacă te opreşti se iveşte pericolul de a cădea pe gânduri, iar noua paradigmă culturală nu rabdă problemele de conştiinţă, intervalele golite de acţiune, pe scurt viaţa în spirit.

Totul trebuie făcut din mers, în fugă şi fără întrerupere. Dacă ai întrerupt goana, te prăbuşeşti în tine şi asta e infernul (comentează Sorin Lavric în România literară). Baricco numeşte acest nou stil de viaţă « barbarism », în contrast cu acel tipar clasic al tradiţiei umaniste în care valoarea se definea prin ierarhie, profunzime, efort şi stăruinţă. Spuneam într-o postare anterioară despre Petru Creţia care a stat aplecat zece ani pe o carte (Iliada), pentru a o citi şi studia.

In prezent, spune Baricco, ilustrarea cea mai grăitoare a acestui carusel este internetul. Iar pe adepţii acestui stil îi numeşte mutanţi. Autorul mai spune că existenţa lor nu e nenorocire, dar drama este că stilul lor l-a molipsit şi pe al nostru. Aşa se face că nu mai citim cărţi cu desfătarea pe care o făceam altădată, cum nici intransigenţa noastră în materie de valori nu mai e aceeaşi. Lectura se cere a fi făcută cu psihologia clientului de fast food-uri: fără efort şi fără temeri existenţiale.

Apropo de internet, l-am văzut la televizor pe zoso. Bloggerul profesionist, tânăr, spontan şi necomplexat, a spus că blogul i-a adus bani, femei, călătorii. De altfel, nici nu mai locuieşte în România, ci în Germania. Moderatorul, Eugen Istodor, l-a întrebat ce a realizat cu blogul lui (în afară de succesele personale) . Vali Petcu – acesta este numele real al lui zoso - a răspuns că sunt mulţi oameni în lumea asta care citindu-i blogul şi văzând ce inteligent este el (adică bloggerul) au simţit nevoia să-i ceară sfatul.

Iată-l într-o limuzină luxoasă condusă de un negru în costum alb, mergând spre Germania unde–l chemase domnul Porsche. Zoso s-a uitat pe fereastră spre curtea fabricii de automobile şi a spus : măriţi producţia cu 5%. Un consilier în vârstă a intervenit : « Bine, dar suntem în criză ! ». Consilierul a fost concediat pe loc iar lui zoso i s-a făcut cadou un apartament de lux în Berlin, două limuzine şi trei amante.

M-am repezit la calculator intrând repede pe blogul lui zoso. Mi se făcuse o poftă grozavă de lux şi trai neneacă. Am găsit o postare în care erau foarte multe poze de maşini. M-am uitat ca prostul vreo două ore după care am citit nişte comentarii: “Şi eu am văzut undeva un număr asemănător cu al maşinii roşii!” scria cineva. M-am bătut peste frunte şi-am zis: ”Genial, frate, genial!”.

Am băgat şi eu un comentariu în care-l felicitam pe zoso pentru ideea postului. Cuvintele mi-au fost absorbite cu nesaţ de blog şi nu le-am mai văzut niciodată apărute pe undeva. Am găsit postarea în care zoso anunţa că va apărea la Realitatea TV şi-o anunţa pe maică-sa să se uite.

Am postat repede acolo alte felicitări şi m-am uitat la ecran să-mi văd intervenţia publicată. Mă mai uit şi acum, dar degeaba.