roman

roman

povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
vineri, 30 octombrie 2009
animalul_inimiiSunt nişte cuvinte care se repetă obsesiv în roman : frizerul, foarfeca, părul, sacul, pantofii. Frazele construiesc o lume ciuntită, compusă parcă din fragmente fără rost.”Azi nu-mi pot încă imagina un mormânt. Doar un cordon, o fereastră, o nucă şi o funie” spune persoana povestitoare la început. Până la sfărşitul cărţii, toate cuvintele spuse desfăşoară o poveste tristă.

Lumea descrisă de autoare te loveşte cu amănuntele ei. Este un infern în care se petrec fapte abominabile, dar în tăcere şi în culori sugestive. Ciorapii Lolei sunt ca un fum. Autoarea află din jurnalul Lolei că ea venea din sudul ţării şi pe chipul ei se putea citi ţinutul acela sărac. Autoarea era colegă cu Lola într-un cămin de studenţi. În apropierea căminului era un parc. Noaptea Lola işi punea ciorapii fini ca un fum şi dispărea în parc. Un tramvai cu muncitori din schimbul de noapte se golea în acel parc.

Lola era pipăită în văzul lumii de profesorul de sport. Într-o zi autoarea o găseşte pe Lola spânzurată în dulapul ei de haine din camera de cămin.Cordonul aparţinea povestitoarei.

„ Peste două zile, la ora patru după-amiază, în aula mare, Lola, care se spânzurase, a fost exclusă din partid şi exmatriculată din facultate.Au participat la şedinţă sute de studenţi.”

Herta – îi spun aşa deşi în carte nu este numită în vreun fel – îşi împărtăşeşte găndurile şi secretele cu trei prieteni: Edgar, Kurt şi Georg. Ei nu cred că moartea Lolei ar fi fost sinucidere.Cine erau bărbaţii Lolei ? Citat: „Bărbaţii se suduiau şi strigau unul la altul înainte de a-şi da cu sticlelele-n goale în cap. Sângerau.Când un dinte cădea pe jos, râdeau,de parcă unul şi-ar fi pierdut un nasture.Câte unul se apleca, ridica dintele şi şi-l arunca în pahar.Pentru că aducea noroc,dintele trecea dintr-un pahar în altul. [...]

Ţărani, îmi ziceam. Numai ei trec de la râs la plâns (citind această frază n-am putut să nu mă gândesc imediat la un personaj înalt din lumea noastră politică actuală). Mă uitam la bărbaţii Lolei, care ieşeau la prânz din tura de dimineaţă, din fabrici. Erau ţărani veniţi de la ţară.[...] Bărbaţii ştiau că fierul lor, lemnul lor, detergentul lor nu contau. De aceea mâinile le rămâneau butucănoase, făceau bulgări şi gogoloaie în loc de industrie. Tot ceea ce ar fi trebuit să fie mare şi colţuros devenea în mâinile lor o oaie de tablă. Ce trebuia să fie mic şi rotund devenea în mâinile lor un pepene de lemn.”

Tatăl muri. Fusese soldat SS şi făcea cimitire. Îl urmase pe Fuhrer şi crezuse în el, aşa ca orice om necioplit. N-a fost pre mult regretat. După terminarea facultăţii Kurt fusese repartizat la abatorul de lângă oraş. A început să povestească despre furturile de carne de acolo. Dar mai ales de băutorii de sânge. Cu cât se făcea timpul mai rece, cu atât muncitorii beau mai mult sânge.

Poveştile prietenilor se termină prost. Căpitanul Piele îi urmărea peste tot. Şi când au emigrat. Un cordon, o fereastră, o nucă şi o funie.Lola cu cordonul, Georg a fost aruncat printr-o fereastră la Frankfurt, nuca era cancerul Terezei - o prietenă a Hertei.

Proza Hertei Müller este foarte concentrată şi sugestivă. Din câteva câteva fraze se conturează un personaj şi o situaţie: bătrânul nebun de lângă fântâna arteziană, omul fugărit în tren sau cel fără haine urmărit în preajma abatorului etc. Stilul pare uneori suprarealist. Naraţiunea este deseori uneori răsucită, frântă, năucitoare. Cu toate că ştii ca cititor despre ce e vorba de la primele cuvinte ale romanului, povestea te dă peste cap, te surprinde şi te şochează.

Talentul scriitoricesc este remarcabil. Iar cartea „Animalul inimii” este una dintre cele mai bune pe care le-am citit din întreaga literatură română. Aici ar putea interveni o problemă: dacă este literatură română sau germană. Părerea mea: literatură română scrisă în limba germană.

Notă: Herta Müller a obţinut Premiul Nobel pentru Literatură în 2009. Motivaţia juriului s-a facut la Stockholm. Opinia mea: l-a meritat din plin.
marți, 27 octombrie 2009
mitologii-subiective-octavian-89663Este greu de precizat care din zeii greci a fost cel mai admirat de Octavian Paler. Dar lumea elina antică l-a obsedat şi i-a umplut spiritul. Au găsit vechii greci soluţia pentru fericire?

Octavian Paler spune : „Fericirea elină ne-ar strânge, ne-ar sugruma. A o invidia este o eroare. Heracles se comportă ca şi cum ar fi singur în faţa lumii.[…]. Totdeauna gata să înlăture un accident al realităţii, să înfrunte o primejdie şi s-o biruie, n-are vreme să simtă.Adevărata măsură umană, pare să spună el, nu o dă sensibilitatea, ci acţiunea.  De ce m-ar umple Heracles de entuziasm mai mult decât Oedip de respect? Adevărul nu cere o vitejie mai mică decât aceea de a ucide un monstru.”

Este interesant modul în care-l priveşte Paler pe Ahile. Viteazul Ahile este un zeu cu o rană omenească; această rană schimbă o nemurirea goală cu o moarte plină de vitejie. Dar fără această rană nimbul său ar păli. Ea îl umanizează. Paler spune că nu-i place acest erou. Îi place numai rana lui.

Paler îl admiră pe Prometeu pentru că acesta îi dispreţuieşte pe zei. Prometeu a furat focul de la zei din dragoste faţă de oameni. Când vulturul îi sfâşie ficatul, Prometeu se crispează pentru a nu urla, dar mai ales pentru a nu regreta. Îl doare carnea sfâşiată de vultur, iar aceasta e cea mai vie dovadă a focului furat de la zei. Zeus dispreţuit de Prometeu nu poate să-i ierte titanului orgoliul, dar n-are îndrăzneala să-l omoare.

Paler spune: ”Un Dumnezeu ce se teme, în locul unuia indiferent, este opera lui Prometeu care, legat de stâncă, se uită neînduplecat spre cer, umplând abisul cu dispreţul său şi obişnuindu-ne cu ideea că avem dreptul la mai multă mândrie.”

Din istoria lui Ulise este impresionantă atitudinea acestuia de a refuza nemurirea oferită de nimfa Calypso. Ideea este greu de înţeles în ziua de azi. Cine ar refuza acum, în aceste vremuri, şansa de a trăi veşnic? Paler reconstituie gândurile lui Ulise:

„La ce mi-ar folosi să nu mai ştiu cine sunt? Cine sunt, cine am fost şi cine am vrut să fiu ? Ceea ce-mi propui tu e o nemurire mai tristă decât moartea, o nemurire fără speranţă şi tu ştii că eu rătăcesc pe mări căutând un ţărm pe care-l port în mine ca pe un destin.” Ulise refuză nemurirea fiindcă ar fi lipsit de credinţă şi speranţă. Pentru acestea, eroul acceptă preţul morţii.

Cartea despre miturile Greciei Antice este compusă de fapt din nişte eseuri. Melancolia lui Octavian Paler are o tentă deosebită, incluzând o luciditate care duce spre speranţă şi relevarea unei lumini în destinul umanităţii. Nu se induce tristeţe în aceste eseuri, fiindcă Paler ne arată care este pilonul de neclintit în istoria şi destinul omenirii: cultura.

Mi-amintesc că nu demult îl vedeam pe Octavian Paler la televizor. Adaug momentele acelea la bagajul meu de avere spirituală.
luni, 26 octombrie 2009

978-973-689-319-3.promoRomanul Ziua Independenţei face parte dintr-o trilogie care îl are ca personaj principal pe Frank Bascombe, un american din clasa mijlocie care trăia fericit până în momentul când i-a murit băiatul. În primul roman, Cronicarul sportiv, Frank Bascombe este scriitor şi reporter sportiv. Drama prin care a trecut pare că l-a distrus pe Frank, l-a debusolat, iar soţia lui, Ann, n-a mai putut să trăiască împreună cu el şi s-au despărţit.


De data acesta Bascombe este agent imobiliar şi viaţa lui se derulează într-o continuă agitaţie. Cu toate acestea el trăieşte sufleteşte cu un  pas în urmă, dând impresia că nu înţelege de ce l-au lovit necazurile şi priveşte viaţa cu un fel de detaşare, cu o nepăsare disimulată. Are o amantă, pe Sally, cam capriciosă, frecventează un club al divorţaţilor şi mereu pare că fuge de ceva. Aduce la un moment dat cu eroul lui John Updike din „Fugi, Rabbit” dar acolo problemele sunt altele.


Bascombe se întoarce mereu spre trecutul său, chiar spre locurile în care a crescut, spre fosta sa casă în care locuise cu fosta lui nevastă Ann şi cu cei doi băieţi – până când unul dintre copii murise, după cum am mai spus. Poate din cauza unei indiferenţe faţă de ceea ce-i vine în calea vieţii Bascombe tratează întâmplările cu înţelepciune şi umor.


Face eforturi disperate cu familia Markham să le plaseze un imobil iar după ce le arată 45 de case splendide insistă să le vândă o vilă plasată lângă o închisoare prezentând-o drept locul ideal. Relaţiile lor şi  dialogurile sunt savuroase. « ...ştiu că cea mai frecventă cauză pentru ”salturile” clienţilor e bănuiala otrăvită că agentul nu e atent la dorinţele tale. « Ne arată doar ce n-a reuşit să plseze dja şi încearcă să ni le vâre pe gât » ; sau  « Nu ne-a atătat nimic care să semene cu ceea ce am spus cî ne interesează »;  sau «Îşi
bate pur şi simplu joc de timpul nostru, plimbându-ne cu maşina şi lăsându-se cinstit la prânz ».


Deşi se despărţise de fosta nevastă Bascombe o mai iubea. Tot învârtindu-se prin preajma locului în care locuia ea, întâlneşte la un moment dat un tip numit Charley O’Dell, de aproape 60 de ani, înalt, cu părul albit prematur, care, atunci când nu purta papion şi blazer, avea un tricou mare alb şi un şort kaki de pânză. Bascombe află cu stupefacţie că Ann vrea să se mărite cu acel individ.


Faptul se realizează iar Frank îi solicită fostei soţii îngăduinţa să petreacă Ziua Independenţei cu băiatul lor de-al doilea, Paul. Bascombe nu pridideşte să analizeze  motivele reale ale divorţului de frumoasa lui soţie. Ann mă inhibă, spune el. «Poate că ăsta-i un alt scop al divorţului – să reinstituie inhibiţiile de care te-ai dispersat când lucrurile erau roz». Bascombe are o nostalgie a evenimentelor petrecute cu câţiva ani în urmă, dând impresia că trăieşte mereu în trecutul apropiat. Caută în zadar sensul întâmplărilor cotidiene şi se încăpăţânează să se tot ancoreze în ele.


Îşi vânduse casa în care locuise dar revenea mereu acolo. Iată un citat : «Şi totuşi, şi totuşi, nu cumva mă cuprinde, aşa cum stau aici, un soi de melancolie ? Acelaşi parfum al pierderii pe care l-am adulmecat acum trei nopţi la Sally şi pentru care era cât pe ce să vărs o lacrimă pe motiv că într-o perioadă anterioară a vieţii mele mă aflasem la un moment dat aproape de locul ăla şi mă întorsesem în cartier, simţindu-mă dezabrobat de acel loc ? Atunci n-ar trebui să-l simt chiar şi mai intens aici, pentru că aici am stat mai mult, pentru că aici am iubit, mi-am îngropat un fiu în apropiere, aici am pierdut o viaţă bună şi cu promisiunea permanentizării şi am continuat să trăiesc singur până când n-am mai suportat ? »


Personajul Frank Bascombe creat de Richard Ford aduce o notă aparte dacă ne gândim în general la proza americană: îmbină umorul cu melancolia.


Romanul a primit premiul Pulitzer Prize şi PEN/Faulkner Award.

miercuri, 21 octombrie 2009
sentiExistă o tendinţă generală ca fiecare individ să se creadă altceva sau altcineva decât este în realitate. Postura imaginară, definită de Freud, constă într-o fantasmă infantilă inconştientă de a ne imagina că dacă suntem în mod necesar fiul mamei noastre, în schimb, tatăl nostru adevărat nu este cel ce vieţuieşte în familia noastră, ci un rege sau unul din puternicii lumii acesteia.

În acest mod, oricare ar fi originea noastră socială, în fiecare dintre noi micul prinţ de altădată cere de la eul devenit adult o identitate măreaţă – irealizabilă. De unde, poate, sentimentul de impostură împărtăşit pe o scară atât de largă. Cam aşa explică Belinda Cannone (profesoară de literatură la Caen) sentimentul de impostură. Autoarea vorbeşte de o lume în care civilizaţia are baze solide.

Pentru că dacă ne gândim la noi constatăm că impostorii cei mai mari n-au niciun sentiment de impostură. Un politician de prim rang este de fapt un actor care plânge la comandă în faţa mulţimii, dar el se crede chiar politician :cry: . Este la un moment dat marinar, dar îşi imaginează că este primar general al capitalei (sau invers).

Dar prin modul în care absoarbe freamătul unor oameni adunaţi în faţa lui şi prin care le redă acestora – cu mare convingere – tocmai ceea ce spectatorii doresc, arată că vocaţia omului este de actor şi nu de om implicat în angajamentele pe care le declamă. (Promisiuni pe care le uită în cinci minute după ce le-a exprimat şi de care crede că poate scăpa cu nonşalanţa stupefiantă a formulării : « Am greşit ! » ).

Cartea de eseuri a profesoarei de literatură este foarte amuzantă ; se relevă aspectul pozitiv al imposturii. Sunt vizate personaje literare sau autori. Sunt analizate cazurile negrului alb Christmas din Lumină de august (romanul lui Faulkner), al lui Ruis din Splendoarea Portugaliei de Antonio Lobo Antunes (n-am citit-o) sau al lui Cole Silk din Pata umană de Fhilip Roth. Aceşti trei bărbaţi sunt albi la piele, dar au sânge negru. Sunt oameni albi, diferiţi în secret şi conform opiniei rasiste, inferiori.

Interesantă este şi povestea lui Romain Gary care obţine un premiu Goncourt, dar obsedat că ar fi un impostor mai candidează sub pseudonimul Émile Ajar şi obţine din nou premiul, ca şi cum ar fi fost o altă persoană.
marți, 20 octombrie 2009
De la descoperirea plăcerii lecturii la vârsta tânără, pătrunzi dintr-odată în lumea largă şi chiar dacă eşti adolescent te simţi adult, dacă eşti o fetiţă neajutorată te simţi femeie adulată ca o regină, dacă eşti slăbuţ fizic te simţi puternic ca Schwarzenegger, de sunt  mic Tu fă-mă mare, ajungi un Superman fără ca să faci eforturi ridicând greutăţi privind fix tavanul unei săli de  fitness ore-ntregi.

Nu faci nimic. Stai tolănit în pat sau într-un fotoliu cu un motan la picioare (la picioarele tale). N-ai luat droguri uşoare sau mai grele, nu eşti ameţit de votcă. Din contră, ai nevoie de cafea sau de o ţigăruşă. Îţi vine să-ţi pui nişte scobitori să-ţi ţină ochii deschişi toată noaptea, fiindcă vrei să ştii ce se-ntâmplă mai departe în carte. Vrei să ştii ce-au mai făcut cei trei muşchetari plus D’Artagnan – bonus. Achiţi trei şi mai ai unul gratis la pachetul Dolce.

Eroii tăi nu au dureri dacă sunt răniţi, suportă foamea şi eforturile, nu au suferinţe. Un muşchetar este mai puternic decât unsprezece combatanţi ai cardinalului Richelieu şi mai face şi fente spectaculoase în luptă. În episodul în care muşchetarii au ţinut sfat în bastionul Saint – Gervais Athos revine şi recuperează stindardul uitat. Deşi duşmanii trag asupra lui, nu e atins de nici un glonte. În timpul cât au stat acolo, cei patru prieteni au fost păziţi de morţii părăsiţi în fort după lupta ce se purtase cu o zi în urmă.

Alexandre Dumas tatăl nu este cu toate acestea un autor de proză fantastică. Eroii trăiesc numai lucruri măreţe. Decorul este spectaculos: castele, cărări prin peisaje naturale magnifice, păduri, hanuri, mori de apă, părâiaşe. Interioare elegante, saloane cu mobilă frumoasă, covoare şi tablouri scumpe.

Aţi găsit în cărţile lui Dumas vreun W.C.? Eroii parcă nu au necesităţi fizilogice. Vă aminţiţi scena în care Leopold Bloom (din Ulise de James Joyce) stă pe budă citindu-şi ziarele preferate ? Povesteşte Joyce pe câteva pagini ce face Bloom în W.C.  fără să aibă vreo reţinere de exprimare. Nici Bloom nu are.

În romanele lui Dumas se mai şi moare. Iubita lui D’Artagnan, frumoasa doamnă Bonacieux, este otrăvită în grabă de Milady de Winter. Ea abia apucă să-şi vadă iubitul şi moare în braţele lui. Totul se petrece în viteză fiindcă acţiunea împinge totul de la spate. Nu e timp de întristare, meditaţii şi analize.

De abia de la apariţia romanului modern – datorită lui Flaubert – acţinea se mută în „interiorul” sufletului; se expune doamna Bovary şi lucrurile iau o întorsătură nu prea veselă. De fapt, nimeni nu deplânge moartea doamnei Bovary. Niciun chirurg nu este podidit de plâns când infinge bisturiul în trupul unui bolnav, chiar dacă îi este rudă.

Odată cu trecerea de romantism, se pare că am câştigat ceva. Literatura s-a apropiat de adevăr, de aspectele verosimile, de realism. Nu mai zburăm aşa uşor cu balonul lui Phileas Fogg, eroul lui Jules Verne, ci ne concentram asupra frământărilor umane interioare.

Cu toate acestea, ceva am pierdut odată cu romantismul. Zborul avântat al gândului, visul, lipsa oricăror oprelişti, eroismul, entuziasmul, bucuria. Momentul trecerii de la romantism la modernism – nu mai vorbesc de postmodernism – este similar perioadei din copilărie când descoperim că Moş Crăciun poartă şoşonii bunicului.
luni, 12 octombrie 2009
cortina

 

 

 

In volumul Cortina - eseu în şapte părţi, Milan Kundera are reflecţii care uimesc prin firescul lor despre romane şi autori. Rămâi consternat că aspectele analizate nu ţi-au trecut şi ţie prin cap.  Kundera se întreabă ce poate să rămână în urma unor romane care nu pot fi povestite, pecum Tristram Shandy, Jacques fatalistul sau Ulise ?

Fiindcă altele (Anna Karenina, Idiotul sau Procesul) care au un story şi pot fi adaptate pentru cinema, televiziune, pot cumva să rămână în conştiinţa colectivităţilor. Dar pentru respectivele adaptări, pentru a a face dintr-un roman o piesă de teatru sau un film trebuie mai întâi să-i fie descompusă compoziţia; romanul trebuie redus la un simplu story. In felul acesta îl desfiinţăm

Când am fost la Paris am vrut să vizitez locuinţa lui Cioran din strada Odeon nr. 21. La blocul respectiv nu era nicio placă indicatoare cu privire la faptul că acolo ar fi locuit un scriitor de origine română. O portăreasă negresă (tânără, cu nişte căşti în urechi) ne-a spus că nu a auzit de Emil Cioran!

Curtea interioara a blocului in care a locuit Emil Cioran

Curtea interioară a blocului în care a locuit Cioran

 

Kundera spune în Cortina : Emil Cioran moare în 1995, la vârsta de optzeci şi patru de ani. Deschid un mare ziar parizian: pe două pagini, o serie de necrologuri. Niciun cuvinţel despre operă; scribii săi funebri au fost mai degrabă dezgustaţi, fascinaţi, indignaţi de tinereţea sa petrecută în România. Au îmbrăcat cadavrul marelui scriitor francez într-un costum folcloric românesc, silindu-l să ridice braţul din sicriu într-un salut fascist.

Partea a patra are un titlu interesant: Ce este un romancier? Autorul eseului

arată că Proust spune despre In căutarea timpului pierdut că în romanul lui nu există nici un fapt care să nu fie fictiv. El n-a scris romanul ca să vorbească de viaţa lui, ci pentru a le vorbi cititorilor despre propria lor viaţă.

Reflecţiile lui Kundera se bazează pe analizarea cărţilor lui Flaubert, Kafka, Musil, Tolstoi, Joyce, Broch etc. Ceea ce numai romanul poate spune este un capitol scurt dar percutant. Se evocă acolo nuvela lui Kenzaburo Oe Tribul răcnitor care are o acţiune simplă.

Intr-un autobuz plin de japonezi se urcă o bandă de soldaţi beţi, aparţinând unei armate străine, care se distrează cerându-i unui student să-şi dea pantalonii jos şi să-şi arate fundul. Se aud râsete înfundate în jurul lui. Infierbântaţi soldaţii îi silesc pe mai mulţi călători să-şi arate fundurile.

Apoi soldaţii coboară iar călătorii nehărţuiţi îi obligă pe cei batjocoriţi să denunţe la poliţie comportamentul soldaţilor străini. O poveste despre laşitate, pudoare, despre indiscreţia sadică ce vrea să treacă drept dragoste pentru dreptate. Aspectul care şochează este că nu se pomeneşte niciun moment de faptul că acei soldaţi erau din armata americană care, după război, a ocupat Japonia.

Or, dacă scriitorul spune despre călători că erau japonezi, de ce nu indică şi naţionalitatea soldaţilor? Pentru că dacă s-ar fi menţionat că acei soldaţi erau americani, acest singur cuvânt ar fi redus nuvela la un text politic, la o acuzare a ocupanţilor. Prin renunţarea la această precizare, aspectul politic trece în umbră, iar lumina se focalizează pe principala enigmă care-l interesează pe romancier, enigma existenţială.
vineri, 9 octombrie 2009
poza_produs_15006

 

 

Romanul lui Horia Ursu are acţiunea plasată într-un oraş mare din Transilvania, în perioada de tranziţie. De fapt, nu este vorba de o acţiune anume, ci de un păienjeniş de fapte, de multe personaje care vin în carte cu gândurile şi reflecţiile lor, autorul scanând cu ajutorul acestor personaje epoca stranie din jurul anului 1990, glisând când spre anul 2000, când înapoi în timp spre societatea comunistă.

Cotitura de la Revoluţia din 1989 este privită ca o minune care a schimbat doar culorile caselor, străzilor, peisajelor, şi a produs o explozie a metehnelor rele, a scoaterii la suprafaţă a capacităţii oamenilor de compromisuri, a etalării lipsei de morală şi asaltul spre înavuţire. A asaltului Occidentului, a fugii bezmetice de societatea închisă în care am stat o jumătate de secol, şi a dezvăluirii faptului că nimeni nu a dorit libertatea pentru împlinirea unor tendinţe înalte, ci pentru desfacerea în voie a curelei pantalonilor sau pentru satisfacerea unor extravagante gusturi culinare, sexuale etc.

Este emblematică în acest sens excursia făcută imediat după 1990 de un grup de localnici din oraş şi rămânerea lui în totalitate prin Germania sau Italia, întorcându-se doar şoferul ca să aducă maşina înapoi la firmă. Nici chiar şoferii de schimb nu fuseseră în stare să se mai mişte din Austria, după ce poposiseră pentru noapte la un hotel unde se înfruptaseră din toate bucuriile pământului, de la femei până la mâncare şi multă băutură. Au băgat de toate în ei ca nişte scăpaţi din închisoare şi au ignorat faptul că erau răspunzători de conducerea unui autocar cu turişti. Au mai comandat un rând şi s-au hotărât că nu se mai întorc în România, aşa, fără nici o premeditate, fără vreun plan de viitor în străinătăţuri.

Cei care au rămas în ţară au căutat să guste pe plan local desfătările libertăţii totale. Sobrul profesor Petru Şendrean se încurcă instantaneu cu o vânzătoare de la un magazin de echipamente de vacanţă, cu Iolanda, o femeie foarte frumoasă care-i aduce acasă un cort pe care profesorul îl cumpărase.

Deoarece trecuseră atâţia ani de înfrânare socialistă a „sentimentelor”, oamenii s-au dezbrăcat şi – au trecut direct la treabă, nemai aşteptând nici măcar cinci minute după cei 50 de ani de privaţiuni de toate felurile.

Nişte personaje străbat cartea de la un capăt la altul, cum este poştaşul Gheretă, care se opreşte la o ţuică la fiecare casă, vorbind îndelung cu gazda, bârfind şi făcându-şi planuri pentru pensie ; interesant este Ignat Brânduşă, un fost gestionar transformat în om de afaceri, care ajunge în mai puţin de zece ani de la Revoluţie unul din magnaţii care cumpără vile cu tot cu mobila din ele, tablori, covoare, etc., acaparând şi femeile frumoase care bântuiau locul.

Un filon de umor străbate prin toate întâmplările povestite. Bătrânul ceasornicar Cain, evreu, se hotărăşte să plece definitiv în Israel. Primarul ţine un discurs la sărbătorirea plecării domnului Cain. Printre urări de fel de fel, îi spune: „Şi, pentru că nu se ştie dacă o să ne mai vedem vreodată, permiteţi-mi să vă urez de pe acum, în numele consilierilor municipali şi al meu personal, să vă fie ţărâna uşoară”.

Horia Ursu evocă atmosfera şi viaţa oraşului de provincie transilvănean, care are avantajul liniştii centrelor periferice dar şi cel al confortului caracteristic unui oraş mare, cu magazine, locuri de muncă, relaţii multiculturale. Cu ocazia relatării petrecerilor, îţí lasă gura apă la descrierea felurilor de mâncare.

Unul din pasajele cele mai savuroase este povestea cu porcul. Flavius- Tiberius, chivernisit bine după escapadele prin Europa, zace în zăpadă, undeva în apropierea locuinţei sale, într-un cartier marginaş în care printre blocuri mai sunt şi case vechi şi curţi cu orătănii.

Flavius- Tiberius, înfăşat într-un palton călduros, scump şi elegant, este în compania unei sticle cu whisky şi a gândurilor sale. Este mulţumit de realizările sale din ultimul timp ca vânzător de antene parabolice şi de cuceririle de inimă albastră – o anumită Eleonora îi furnizase nu cu mult timp în urmă plăceri inimaginabile.

Dar când era el în culmea retrăirilor extatice, în faţa lui apăru un tip mărunţel care-l somă să-i dea porcul înapoi. Ce porc, mă omule, ai înnebunit ? Este întâi ianuarie, Sfântul Vasile, unde mai există porci vii ? Păi porcul meu, pe care l-am păstrat până acum, pentru că măcelarul Husvago nu taie decât la cunoştiinţe, după agendă. Şi m-a programat pe întâi ianuarie. Şi ce-ai mâncat de Crăciun ? Porc împrumutat de la măcelarul ungur. Mi l-a dat tranşat, şi mi-a pus şi o damigeană cu vin roşu şi crenguţe de braţ cu panglici în culorile steagului unguresc. Şi de unde să-l dau acum înapoi, dacă mi l-ai furat ?

Flavius- Tiberius îi mărturiseşte că într-un impuls de neexplicat a eliberat un porc dintr-un coteţ despre care nu ştia cui aparţine. Omuleţul scoate pe furiş un cuţit foarte ascuţit, întrebând în ce direcţie s-a dus porcul. In sus. Unde în sus ? Spre Steaua Polară. Omuleţul îl înjunghie pe Flavius- Tiberius nemai suportând bătaia de joc, şi porneşte singur în căutarea porcului.

Dar ca un făcut, apare poliţia şi-i pune cătuşele. Omuleţul insistă să fie lăsat să-şi găsească porcul şi după aceea să fie judecat pentru gestul lui violent. Porcul este găsit gata tranşat la o familie numeroasă de ţigani. Este identificat după inelul din nas, pe care fuseseră imprimate iniţialele stăpânului.
Dar un poliţist vigilent se îndoieşte că bucăţile acelea de carne, reunite, ar da un porc. Păi ce ar putea să dea? Poliţiştii se chinuie să ţină (să remonteze) hălcile sângerânde astfel încât să se reconstituie originalul.

Dacă se vorbeşte despre romanul nostru de tranziţie, cartea lui Horia Rusu trebuie menţionată ca remarcabilă. Stilul său alambicat, plin de alunecări în timp – în trecut sau în prezent – pe panta gândurilor personajelor, umorul negru, reflecţiile şocante cu privire la evenimente cunoscute ale istoriei noastre recente, nu este comparabil cu nici un alt stil al vreunui scriitor român cunoscut.

Horia Ursu a realizat prin Asediul Vienei o carte importantă, un reper de care obligatoriu trebuie să se ţină seamă când se face referire la romanul românesc contemporan.
joi, 8 octombrie 2009
zileleregelui-3103

 

Cartea lui Filip Florian Zilele regelui descrie perioada istorică în care germanul Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig a fost adus pe tronul României, în 1866. Folosindu-se de pretextul că se ocupă de relatarea peripeţiilor pe teritoriul valah al dentistului Joseph Strauss, slujitor devotat al lui Karl Eitel Friedrich etc., autorul spionează de fapt viaţa şi intimitatea celui care a fost cel mai mare român al tuturor timpurilor, neamţul Carol I.

(Ştiam noi, maestre Florian, că-ţi place să spionezi !). Citind romanul lui Filip Florian, ai senzaţia că vezi un film istoric din acelea în „sepia”, o culoare miraculoasă care redă trecutul.

Totul îţi apare în faţa ochilor aidoma cum era atunci : palatele domneşti înecate în verdeaţă, maldărele de gunoaie adăstând pe marginea străzilor principale din Bucureşti, trăsurile boiereşti intersectându-se peste tot cu atelaje cu sau fără coviltir, câinii vagabonzi (d-ăştia am mai văzut!) purtătorii de iţari alături de purtătorii de şalvari sau de haine nemţeşti, apele verzi – soioase ale Dâmboviţei revărsate peste pavajele de lemn, interioarele luxoase cu mobile scumpe şi fel de fel de covoare şi pernuţe turceşti (spaţii care parcă n-aveau nicio legătură cu mizeria din afara clădirilor), mahalalele în care se împletea mirosul îmbătător de flori vara cu miasmele nocive ale pârîiaşelor Dâmbovicioarei, cărciumile numeroase care răspândeau fumul grătarelor până spre turlele bisericilor şi de unde răsuna continuu muzica lăutărească… Un personaj interesant şi simpatic este şi motanul dentistului, Siegfried.

Zilele regelui dovedeşte o foarte bună documentare a autorului. Sunt evocate fapte reale pe care le cunoaştem din cărţile de istorie, numele adevărate ale boierilor, miniştrilor, generalilor, femeilor celebre ale epocii. De multe ori unele pasaje par fragmente dintr-o cronică istorică. Este pusă în evidenţă tenacitatea regelui neamţ de a impune o mentalitate străină populaţiei, împotrivirea surdă şi din ce în ce mai puternică a celor care tocmai îl ceruseră Europei ca să le conducă ţara.

Carol I este văzut de contemporanii său ca un om demn şi curajos, dar autorul cărţii ştie să-i analizeze frământările şi nopţile nedormite de gânduri împovărătoare. In cadrul luptelor politice de culise, tânărul monarh de import ştie să fie cu un pas înaintea tuturor, datorită educaţiei sale militare, a fermităţii sale, a concepţiei că drumul drept nu are ocolişuri şi a tacticii sale înnăscute de conducător.

Există multe explicaţii date de Filip Florian privind succesul lui Carol I, dar poporul ar spune (şi în prezent chiar o spune) : pentru că era neamţ.

Cu privire la stilul romanului se poate spune că este fără cusur. Frazele sunt construite dumnezeieşte. Insă intervine aici un aspect paradoxal: totul (din punct de vedere literar) este atât de frumos încât pare ireal.

Adică una este să mergi pe o şosea frumoasă de munte cu o căruţă trasă de cai, şi alta să călătoreşti într-un Mercedes. Dacă peisajul este foarte atractiv, uiţi pur şi simplu cu ce mergi. Importanţa comodităţii dată de maşina perfecţionată dispare.

Zilele regelui mi-a plăcut mai puţin decât Degete mici. Era în acesta din urmă un filon subversiv care străbătea societatea ca o lavă fierbinte ce se scurgea pe sub case. In Zilele regelui accentul este pus pe implementarea unor noi cutume şi obiceiuri de către Carol I. Faptele nu sunt spectaculoase, fiind prea cunoscute.
marți, 6 octombrie 2009
chesil

In romanele lui Balzac erau multe descrieri ale caselor, interioarelor, mobilelor, străzilor, iederii care se urcă pe ziduri etc. Balzac dorea să prezinte şi să descifreze omul prin descrierea mediului în care trăia. Evoca în cel mai mic detaliu căruciorul copilului, iar tu, cititorule, nu aveai decât să depui cu gingăşie copilul în culcuşul lui, dându-ţi seama că deja îl cunoşti foarte bine.

Oare literatura modernă a progresat? Autorii se ocupă direct de personaje, intră în sufletul lor, paginile se umplu de reacţiile oamenilor evocaţi şi nu de descrierea saloanelor în care-şi petrec timpul sau a construcţiei caselor. Totuşi, Balzac îşi are soclul lui în literatura universală.

Şi dacă ne gândim la mulţimea tablourilor de peisaje, flori, mese pline de trofee de vânătoare înţelegem că arta înseamnă sentimentul pe care ni-l transmite lucrarea artistică, indiferent dacă autorul întrebuinţează un spaţiu din natură sau frământările interioare ale unui personaj.

In romanul „Pe plaja Chesil”, Ian McEwan analizează motivaţiile celor mai simple gesturi, multitudinea de reacţii ce pot decurge dintr-o simplă mişcare – intensitatea unei priviri, ridicarea unui cot al mâinii, mişcarea unui picior, înclinarea capului într-o parte sau alta etc. Un gest făcut mai repede sau mai încet, o lipsă de control asupra corpului pot avea urmări incalculabile.

Edward şi Florence sunt proaspăt căsătoriţi şi în viaţa lor se deschid perpective minunate. Dar greutatea fiecărui gest din noaptea nunţii lor influenţează în mod decisiv destinul lor.

Iată un citat care mi se pare esenţial pentru această carte: „Avea de gând să treacă prin toate încercările cu bine. N-o să-l lase niciodată să afle ce luptă crâncenă a dus, cât o costase pe ea să pară atât de calmă. Nu mai avea altă dorinţă decât să-l mulţumească şi să tranforme noaptea aceea într-un succes şi nu mai simţea nimic altceva decât vârful neobişnuit de rece al penisului său bâjbâind şi împingând în sau pe lângă uretra ei.

Panica sau dezgustul se gândi ea, erau ţinute sub control, îl iubea pe Edward şi toate gândurile ei se concentrau să-l ajute să poată căpăta ce îşi dorea atât de tare şi să îl facă să o iubească şi mai mult. Cu acestea în minte, şi-a strecurat mâna dreaptă între picioarele lui şi ale ei. Edward s-a ridicat un pic ca să-i facă loc.[…] .

Intâi nimeri peste testiculele lui şi, de-acum fără să-i mai fie frică, şi-a încolăcit degetele cu blândeţe în jurul acestor specimene extraordinar de păroase, pe care le văzuse în diferite variante la câini şi la cai, dar nu crezuse cu adevărat că s-ar potrivi şi la adulţii de specie umană.

Trecându-şi degetele pe dedesubtul lor, ajunse la baza penisului, pe care încercă să-l apuce cu deosebită grijă, căci nu ştia cât de sensibil sau viguros trebuia să fie. Şi-a plimbat degetele pe toată lungimea sa, observându-i cu interes textura mătăsoasă, chiar până la vârf, pe care l-a mângâiat uşurel ; şi apoi, uimită de propria ei îndrăjneală, şi-a coborât mâna până jos, i-a apucat ferm penisul, cam de pe la jumătate, şi i l-a coborât un pic, o mică ajustare, până când l-a simţit aproape atingându-i labiile. Oare ce greşeală făcuse ? Să fi tras de ceva ce nu trebuia? Poate strânsese prea tare?”

De câte ori nu ni s-a întâmplat să vrem să spunem ceva iar din gură ne-a ieşit altceva ? De câte ori am îmbrăţişat pe cineva şi din greşeală l-am călcat pe picior, declanşând un scandal la care nu ne-am fi gândit niciodată ? Ian McEwan a pătruns în analiza unor gesturi intime, unde terenul este foarte alunecos şi de multe ori intenţiile bune sunt recepţionate drept mojicii de neiertat, iar iniţiativele de a produce plăcere partenerului pot fi înţelese ca răutăţi de neiertat .

Noaptea nunţii din cartea „Pe plaja Chelsil” a lăsat urmări drastice în destinul celor doi protagonişti. Povestea este interesantă dar introspecţia impulsurilor, motivaţiilor sentimentelor şi senzaţiilor este şi mai interesantă. Ian McEwan a scris o carte de virtuoz, cu o stăpânire extraordinară a expresiei literare. Un „chirurg” căruia nu numai că nu-i tremură mâna, dar dă senzaţia că poate face o operaţie complicată şi pe întuneric.
luni, 5 octombrie 2009
durabilaiubire

Ian McEwan construieşte o naraţiune în “Durabila iubire” în care eroul principal nu este un anume Joe Rose, cum s-ar părea, ci sentimentul de iubire. O iubire fierbinte, răvăşitoare, posesivă, animalică, vulcanică. Dar cu un specific - după cum veţi vedea mai departe.

In timpul unei ieşiri la iarbă verde scriitorul Joe Rose se confruntă cu o întâmplare care-i marchează viaţa liniştită, obişnuit – burgheză pe care o avea. Un bărbat se chinuie să fixeze la pământ un balon cu nacelă. Vântul e prea puternic şi saltă balonul de pe pajişte, în sus. Câteva bărbaţi aflaţi prin preajmă, printre care şi Joe Rose, sar în ajutorul bărbatului care se luptă să oprească zborul balonului, în nacelă aflându-se un copil – al omului respectiv.

Eforturile conjugate ale celor care trag de frânghiile balonului sunt inutile ; balonul cu aer cald se ridică de la pământ, omul rămâne agăţat de chingi, dar nu se poate ţine acolo, cade şi moare. Un sentiment de vinovăţie îi copleşeşte pe toţi cei care încercaseră să-l ajute. Joe Rose sesizează privirea arzătoare, plină de compasiune a unui tânăr care participase la încercarea de salvare, un anume Jed Parry cu aspect de preot. Stăteau în jurul cadavrului şi tânărul îi spuse că trebuie să întreprindă ceva.

”Dar ce, că omul e mort “! “Să îngenunchem ! Să ne rugăm ! “. După trista întâmplare, Joe Rose îşi reia preocupările zilnice căutând să uite sau oricum să îndepărteze din mintea lui tragicul episod. Dar într-o seară primeşte un telefon de la tânărul Parry. Ceea ce aude îl lasă înmărmurit : “ Şi eu simt la fel .Te iubesc …”

Urmează o serie de încercări aberante ale tânărului bărbat de a cere o întălnire cu Rose în scopul împărtăşirii sentimentelor de iubire. Parry îi scrie, îi telefonează, îl urmăreşte, încearcă de toate, fără jenă, deoarece impulsurile lui afective sunt mai puternice decât orice.

Joe nu-i poate ascunde soţiei sale hărţuirea la care este supus de Parry, fiindcă acesta nu este discret. Se întâmplă multe lucruri, iubirea lui Parry fiind mai dezastruoasă decât orice ură.
McEwan nu tratează orientarea sexuală a lui Parry, ci o pornire umană care distruge totul în calea ei. Parry îi cere lui Joe să divorţeze şi să trăiască împreună cu el. Este atât de orbit încât pe măsură ce este respins atacurile lui devin şi mai energice.

Autorul reuşeşte să facă dintr-un caz clinic o poveste plină de suspans şi în acelaşi timp să inducă în mintea cititorului nedumeriri în legătură cu problema iubirii în relaţiile umane. ”Dacă dragostea e puternică, nu mai contează sexul“ circulă o glumă. Dar această zicere se referă la sentimente împărtăşite.

Dar cum se poate ca un bărbat să „iubească” un alt bărbat !? Poţi să-ţi iubeşti tatăl, bunicul , dar nu-ţi doreşti relaţii sexuale cu aceştia. Te întrebi dacă McEwan face o radiografie într-un domeniu adiacent normalităţii sau dovedeşte şi el un fel de perversitate de a arunca o ochiadă în zonele unde oamenii caută plăceri şi împliniri nefireşti? Oricum ar fi, faptul dovedeşte un talent de excepţie din partea lui Ian McEwan şi o dezvăluire surprinzătoare a psihologiei personajelor sale.
vineri, 2 octombrie 2009
rosu_ucigas

In privinţa cărţilor apărute împreună cu ziarele (Adevărul, Jurnalul naţional), cele mai reuşite selecţii au fost făcute, după părerea mea, de către Cotidianul. Abia aştept să se reia seria de cărţi publicate concomitent cu ziarul Cotidianul.

Romanul lui Brouwers este tragic şi zguduitor. Te zgâlţâie pur şi simplu. Autorul a folosit în totalitate experienţa sa de prin locurile prin care fost în viaţa lui. Deosebit de talentat, Brouwers a scris un roman de vreo o sută de pagini, autobiografic, în stilul postmodern numit deconstrucţie, pornind de la momentul morţii mamei sale, în 1981, coborând în timp spre anii 1944 - 1945, când japonezii au cucerit toate insulele din Oceanul Pacific, luând prizonieri pe cei care făceau parte din popoarele aliate anglo- americane, în cazul de faţa pe cei din Insulele Olandeze.

Şi-a cunoscut mama chiar acolo, în lagărul japonez.. Brouwers povesteşte : „Numele lagărului era Tjideng. Era lagărul comandat de înfricoşătorul căpitan japonez Kenitji Sone, căruia i se dusese vestea; în 1946 a fost executat pentru vina de a fi fost criminal de război; mi-l aduc aminte; el personal a călcat-o pe mama în picioare şi a zdrobit-o cu cizmele lui cu pinteni şi eu am văzut asta cu ochii mei.”

In continuare Brouwers descrie atrocităţile la care au fost supuşi, el şi familia lui, relevând caracteristica asiatică a torturii, atenţia deosebită care o dădeau acele animale în uniformă umilirii fiinţei umane. Este uimitor cum acest om a rămas întreg la minte după experienţele prin care a trecut.

Stilul cărţii este impecabil, cu fraze ca nişte gloanţe. Cu toate că subiectul este greu de suportat, în sensul că nimeni nu vrea să retrăiască – prin intermediul sugestiei scrisului – dramele altora, cartea se citeşte cu plăcere. Acesta este aspectul care m-a incitat: cum e posibil ca astfel de descrieri să nu te facă să arunci volumul din mână ? Explicaţia cred că stă în faptul că autorul îţi arată până unde poate suporta omul chinurile fizice şi psihice, reuşind să nu-şi piardă umanitatea. Iar această rezistenţă este însăşi lumina care răzbate din scrisul lui Brouwers.
joi, 1 octombrie 2009
Gestapo-Sven-Hassel

Am citit prima dată o carte de Sven Hassel cu ani în urmă. Se numea Legiunea blestemaţilor. Mi-amintesc că văzusem un adolescent citind această carte stând pe un scaun în metrou, ridicând privirea la un moment dat să vadă unde se află, zbughind-o apoi în fugă dar tot cu ochii în carte şi urcând scările spre ieşire fără să lase lectura.

Ştiam eu cam despre ce era vorba şi poate că datorită interesului acelui tânăr mi-am cumpărat şi eu cartea. Ştiu că am citit-o aşa cum m-ar fi forţat cineva să citesc Libertatea – acelaşi exemplar – de vreo douăzeci de ori. Adică după vreo zece pagini am avut impresia că citesc aceeaşi carte: tot mereu Legionarul şi Micuţul şi alţi combatanţi năuci cu zvastica pe mânecă sunt pe fugă printre ruine, tufişuri, garduri, iar de undeva din lateral apar tineri ruşi purtând însemnele NKVD – ului, după care se mitraliază reciproc. "8-)"

Mormanele de morţi se adunau ca-n filmele americane cu figuranţi asiatici. Eroul nostru nu a fost omorât niciodată. Probabil că toată chestia a fost ca să poată Hassel să ne scrie seria asta de cărţi de război. Imi procurasem atunci şi Gestapo.

Când am început s-o citesc, m-am uitat din nou să văd dacă nu e copiată după Legiunea blestemaţilor. Până la urmă am lăsat-o baltă. După vreo cincisprezece pagini n-a mai intrat nici o literă în mine.

Pe la începutul anului cartea Gestapo a început să fie difuzată la chioşcuri odată cu ziarul Adevărul şi oamenii care se grăbeau spre slujbe şi-au sacrificat din timpul lor stând la cozi s-o cumpere. ";-)"

I-am privit cu multă invidie, mirându-mă cum de le-o plăcea aşa ceva: nu să stea la coadă, că ăsta e un reflex mai vechi, ci cartea aceea care avea acelaşi stil ca al Sandrei Brown, dar în loc de aventuri siropoase şi insipide conţinea aventuri de război stereotipe şi insipide.