roman

roman

povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
luni, 30 noiembrie 2009
Nicolae Manolescu a apărut la Pro TV într-o emisiune cu titlul – Profesiunea mea, cultura. Nişte tineri i-au pus câteva întrebări. Cu privire la literatura contemporană, N. Manolescu a spus că nimeni nu a reuşit să scrie vreun roman remarcabil despre tranziţie. Sau despre «epoca de aur» - perioadă care putea constitui o sursă generoasă pentru un romancier.

Generaţia tânără nu îşi găseşte un drum propriu şi original şi nu este interesată de trecut. Tinerii întrebători au insistat pentru a afla ce nume de scriitori contemporani sunt totuşi de evidenţiat în perioada actuală. Venerabilul critic i-a pomenit numai pe Florina Ilis, Claudiu Komartin, Ioan S. Pop şi Filip Florian. Atât. M-am întrebat de ce nu l-a mai amintit pe Mircea Cărtărescu :-?? .

Manolescu a spus că nu există în lume o criză a capitalismului în ciuda unor teorii care mai bântuie pe ici pe colo. Întrebat despre calitatea proastă a politicienilor noştri N. Manolescu a explicat că totul provine de la educaţia precară .

Aspectul lămureşte şi prestaţiile dezgustătoare ale unor politicieni tineri precum Boureanu (nume predestinat!), Elena Udrea, Lia Olguţa Vasilescu >:P etc. Învăţământul şi educaţia sunt în continuă deteriorare şi nu au cum să producă pe viitor oameni de mare calitate.

Deşi a spus că este optimist Nicolae Manolescu a făcut o analiză complet descurajatoare a situaţiei literaturii româneşti actuale precum şi a celei viitoare :-? .
sâmbătă, 28 noiembrie 2009
Drumul-Cormac-Mc-CarthyUn bărbat şi copilul său străbat un ţinut friguros şi duşmănos în intenţia de a se îndrepta spre sud. Nu se explică nimic cu privire la faptul că zona traversată de cei doi părea devastată de un cataclism. Nu ştim numele bărbatului şi al copilului. Descrierea cuprinde foarte multe amănunte ale îmbrăcăminţii lor, a modului cum caută mâncare într-o lume pustiită de o nenorocire, a unei lupte pentru supravieţuire.

Tatăl şi fiul vorbesc despre foame, despre moarte. Pe drumul pe care-l străbat, apar fel de fel de primejdii.Autorul ştie să creeze suspansul. Cititorul este surprins de situaţiile neobişnuite, exagerate. Grupuri de oameni cutreieră ţinutul ca nişte haite. Sunt canibali. Bărbatul şi copilul pătrund într-o  casă ce părea părăsită, dar găsesc în pivniţa acesteia o mulţime de oameni goi care tocmai devoraseră un confrate.

Descrierea este scabroasă. Trupul nu mai avea mâini şi picioare şi era mânjit de sânge. Nu se specifică timpul acţiunii, dar existau camioane, automobile iar la un moment dat cei doi găsesc un tren. În drumul lor găsesc un băieţaş singur. Era clar că băieţaşul era o pradă sigură pentru haitele de canibali :-t.

Adică de oameni contemporani cu tehnica actuală, dar complet dezumanizaţi. Aveau arme de foc. Şi bărbatul avea un pistol cu două gloaţe. Puştiul îl roagă pe taică-su să-l ia cu ei pe băieţaşul singur, să-l salveze. Tatăl nu acceptă. Abia se pot descurca ei. Trec prin fel de fel de întâmplări de o duritate nemaipomenită.

Din când în când nimeresc câte-o casă părăsită în care rămân două–trei zile; acolo găsesc conserve şi reuşesc să se mai întremeze. Tatăl primeşte o săgeată în picior. Este culmea nenorocirii. Nu vă mai spun ce se-ntâmplă mai departe.

Cartea este foarte apăsătoase. Însă lipsa unei explicaţii cât de cât mai clare  arată că McCarthy se cam joacă puţin cu cititorul:-/ . De fapt subiectul este supravieţuirea unor oameni după un război atomic. Dar nu se spune nicăieri acest lucru.

Este un roman fantastic. Dar nu este asemănător cu Eseu despre orbire de Jose Saramago unde cataclismul este declanşat de orbirea bruscă a populaţiei, ci de o cauză pe care poţi doar să ţi-o imaginezi. Procedeul este la limita veridicităţii.

Poţi să-ţi spui în sinea ta: aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată. Pe când orbirea bruscă inventată de Saramago este similară cu multe molime cu care s-au confruntat deseori oamenii în istorie. Însă talentul de a reda nişte situaţii limită este incontestabil la Cormac McCarthy. Scenele sunt atât de bine realizate încât parcă le vezi pe un ecran cinematografic (sau pe ecranul minţii).
miercuri, 25 noiembrie 2009
criptapentruborisdavidovici-3576Cred că principalele personaje din această carte sunt Boris Davidovici Novski şi anchetatorul cekist Fediukin. Novski a avut o istorie complexă pănă în momentul brusc al arestării sale în 1930 în Kazahstan. În acel moment avea înalta funcţie de Comisar al Poporului pentru centrala de comunicaţii.

Nu trebuie confundată cu funcţia actuală de comisar european şi trebuie ţinut seama de faptul că ne aflăm în anii de cumplită teroare stalinistă. Novski a fost trimis la închisoarea Suzdal şi ţinut într-o hrubă întunecoasă şi rece, plină de şobolani graşi. De acolo Novski fu scos de paznici şi tărât pe scări în jos în pivniţa cu trei nivele.

În faţa lui a fost adus un tînăr gol până la brâu. Fediukin îi spuse tânărului : „Dacă Novski nu recunoaşte, te omorâm !” Novski nici nu ştia bine ce trebuia să recunoască. Ajunsese într-o funcţie de mare putere din care s-a trezit peste noapte acuzat de vreo înaltă trădare faţă de puterea sovietică.

Că se întâlnise cu multe persoane din lumea occidentală. Dar fusese pus să ia legătura cu aceştia, şi fiecare pas îi fusese monitorizat. În cripta unde fusese îngropat de viu, Novski ajunsese la unele concluzii metafizice: omul nu era nimic altceva decât un grăunte de praf în oceanul atemporalităţii.

În timp ce tânărul îl imploră pe Novski să recunoască (habar n-avea ce), se auzea zgomotul încărcării pistoalelor. Novski rămăsese ancorat în gândurile sale şi nu înţelesese că nu avea prea mult timp. Paznicii îl uciseră pe tânăr în scurt timp cu multe focuri de armă, făcându-i figura de nerecunoscut.

Novski fu scos de acolo şi dus în hruba sa, lăsându-i-se un nou timp de gândire. Scena se repetă de câteva ori şi mai mulţi tineri nevinovaţi au fost executaţi în faţa lui Boris Davidovici Novski.

Sunt mai multe personaje care răsar foarte vii din paginile scrise de Danilo Kiš. Acţiunea este redată cu violenţă în două trei pagini, ca la Cehov. Ceea ce uimeşte este stilul: aproape plat, sec, de maximă economicitate dar şi de un impact cutremurător.

Descrierea unor drame şi întâmplări atroce cu „tonul” unui proces - verbal (adică aparent fară nicio compasiune) este de un mare efect. Caracteristica principală este stranietatea, rezultată din detalierea „chirurgicală” ale unor fapte reale istorice, amănunte care nu sunt consemnate în nicio istorie.

Modul postmodern în care este scris acest roman, compus din şapte povestiri aparent fără legătură între ele, arată felul în care practică literatura acest deosebit de valoros scriitor, din stirpea lui Nabokov dar amintind foarte mult de Borges.

Din punctul de vedere al alcătuirii textului, se vede că Danilo Kiš este adeptul construcţiei scurte, de tipul nuvelei. Nu are nicio divagaţie, proza lui nu te lasă să respiri. Şi de fapt, Criptă pentru Boris Davidovici nici nu este un roman – după percepţia mea. Mai ales că una din povestiri (Câini şi cărţi) are acţiunea  în anul 1330. Dar asta nu scade cu nimic valoarea acestei cărţi.
vineri, 20 noiembrie 2009
[caption id="attachment_859" align="alignleft" width="180" caption="Augustin Buzura"]Augustin Buzura[/caption]

Au trecut  două decenii  de la cotitura din 1989.  Scriitorii noştri:^o care s-au format şi-au atins apogeul carierei lor în perioada comunistă  găsesc greu formule de exprimare care să nu amintească de „realismul socialist ”. Cred că puţini tineri ştiu că noi am avut o şcoală de scriitori, un loc de neimaginat în zilele noastre, un palat cu dormitoare, săli de mese, bibliotecă – totul gratis, mă rog, un fel de „creative writers” de stat, pe care dacă o terminai, ajungeai, nitam – nisam, scriitor cu acte în regulă.

Adică aveai un loc de muncă asigurat în vreo redacţie sau editură, puteai să publici, aveai deja un nume. Problema nu era să termini această şcoală, ci s-o începi, să fii propus. Sigur că de această afacere se ocupa Partidul, plasând acolo scriitori confirmaţi care trebuiau „reorientaţi”, dar depistând şi tineri cu talent.

În anul 1949  s-a luat hotărârea ca  începând din anul 1950  să se înfiinţeze Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu“, sub direcţia lui Mihail Sadoveanu, o şcoală „unică“ / „democrat- revoluţionară“, care să formeze noua generaţie de condeieri din Republica Populară Română.

În mod curios pentru un astfel de sistem asemănător cu trimiterea la şcoala de sergenţi  la această şcoală au ajuns şi oameni cu talent.  Fănuş Neagu, de exemplu.  Şi alţii.  În scrierile lor  puteau ei să aibă o atitudine critică asupra regimului comunist?  Păi nu le-ar fi fost ruşine ?! Când Partidul le-a dat casă, masă, băutură, vizite prin dormitoarele fetelor, ei să fie nerecunoscători şi răi? :-S

Oare ce se petrece în prezent în „laboratorul ” de lucru al unui astfel de scriitor?  În cărţile lui Augustin Buzura „se oglindeşte”, ca să spun aşa, societatea socialistă. Mi-amintesc că înainte de 1989 am citit cu mare satisfacţie Drumul cenuşii. Astăzi, recitând pasaje din această carte n-am mai simţit nimic din fiorul încercat cu ani în urmă.

Romanul bazându-se pe redarea atmosferei sumbre ale vieţii minerilor după represaliile crunte din 1977, avea la vremea respectivă un deosebit impact, ori în prezent dispărând apăsarea omniprezentă a supravegherii securiste, forţa subversivă a lecturii s-a piedut din lipsă de obiect.

Tot astfel, spectacolul cu piesa „Revizorul ” de Gogol, în care Toma Caragiu îl imita pe Ceauşescu, a fost interzis din motive lesne de înţeles la vremea aceea (regia Lucian Pintilie) deşi este foarte greu de imaginat cum o fi explicat cenzura necesitatea interzicerii spectacolului. ”În această piesă, scrisă de un scriitor rus, se râde de dumneavoastră, tovarăşe secretar general !” ar fi spus, poate, Gheorghe Pană, primar al Bucureştiului la acea dată.

E vorba de anul 1972. ”Da ?!” s-ar fi mirat Ceauşescu. „Păi de unde până unde să scrie un scriitor sovietic despre mine ? Şi de ce să râdă ?! ” „Dar nu el râde, ci lumea. Se tăvălesc pe jos  când îl văd pe Toma Caragiu  =))  . Iar scriitorul e rus, nu sovietic. Adică din perioada anterioară U.R S.S.” „ Aha ! Şi lumea e aşa proastă să-l confunde pe Caragiu cu mine ?! ” „Da”, ar fi sunat răspunsul.

Mă rog, poate că problema nu a ajuns până la „tovarăşul”. Ceauşescu nu se ducea la teatru. Cazul seamănă cu bancul în care un zeflemist se ducea mereu în aceiaşi cârciumă şi spunea bancuri în care eroul principal era un porc. „ Porcul a inaugurat….Porcul a ţinut un discurs …” etc. La un moment este luat la securitate, bătut până la leşin şi i se spune: :„Ei, acum să te-nveţi minte să mai spui bancuri despre tovarăşul Ceauşescu!”  Omul protestează, spunând că n-a zis niciodată ceva despre tovarăşul Secretar General, el debitând numai bancuri cu 'Porcu'. “Ce vorbeşti, mă, crezi că noi nu ştim cine e 'Porcu'  :@)  ?!
miercuri, 18 noiembrie 2009
25156_slumdog-millionairePe HBO s-a difuzat de curând filmul  Slumdog Millionaire.

De cum l-am văzut pe examinatorul din filmul Slumdog Millionaire l-am recunoscut pe Sorin Ovidiu Vântu.  Aceeaşi mustaţă de frizer mucalit, aceeaşi privire ascuţită de om care-ţi vede buzunarul pe dinăuntru şi împarte bani cu  nemiluita  băieţilor măslinii.

Nu l-am descoperit pe Robert Turcescu sau pe Tatulici. Dar SOV s-a strecurat foarte bine în pielea actorului  Anil Kapoor şi i-a jucat foarte bine rolul. Adică a făcut ceea ce face deobicei: bani prin mijloace obscure. Filmul a dezvăluit unul dintre ele: în momentul în care SOV-ul indian constată că Jamal Malik, tânărul care nu greşise niciun răspuns la jocul „Vrei să fii milionar ?”, are şanse să câştige potul cel mare îl dă pe mâna poliţiei.

„Trişează !” a zis el şi poliţiştii încep să-l interogheze. Adică să-l lovească, să-l pună la şocuri electrice, să-l tortureze. Jamal ştia că pe bancnota de 100 de dolari se află chipul lui Benjamin Franklin  (răspunsese în cadrul concursului) dar nu-l recunoaşte pe Gandi de pe o bancnotă de 1000 de rupii pe care i-o arătase poliţiştii.

Aceştia nu înţeleg cum face el de reuşeşte să trişeze la un joc de cunoştinţe generale, dar cu cât pricep mai puţin cu atât par mai convinşi de vina băiatului. După ce-l maltratează bine – încercând de fapt să-l  înfricoşeze, să-i distrugă curajul de a mai gândi, urmează ultima rundă: o întrebare a cărei miză era dublarea sumei deja câştigate de zece milioane de rupii.

Întrebarea era legată de eroii  cărţii lui  Alexandre Dumas Cei trei muşchetari, respectiv Athos, Portos şi Aramis. De cum i se pune întrebarea Jamal spune că nu ştie răspunsul #:-S lăsând încremeniţi milioane de oameni cu nasurile lipite de ecranele televizoarelor.

Alege posibilitatea să întrebe un prieten şi-o nimereşte la telefon pe prietena lui. Ea spune că n-a auzit de aşa ceva… Am rămas siderat. Chiar aşa de inculţi pot fi indienii ? S-ar putea că dacă n-au auzit de opera lui Alexandre Dumas să nu  ştie nimic nici de Adrian Păunescu. Aşa cred !  :)
marți, 10 noiembrie 2009
20175325-1-215_300Era în vremea când în Babilon domnea Kurigalzu, regele Sumerului şi al Akkadului, iar în Teba, în ţara numită Miţraim – adică Egipt  -  faraon era Amenemhet. Iosif, fiul lui Iacob, trăitor în ţara Canaan, în apropiere de Hebron, era în permanent conflict cu fraţii săi, zece la număr fără a-l socoti pe cel mai mic, Beniamin, ultimul născut. Nu se potrivea cu fraţii ca fire, caracter, sensibilitate şi mai ales nu era crud şi setos de sânge, având o aversiune faţă de orice violenţă.

Iacob (tatăl lui Iosif) era fiul lui Isaac, care la rândul lui era fiul lui Avraam, cel de la care a pornit seminţia evreilor în acele locuri. Erau păstori cu numeroase neveste şi numeroşi copii, şi nu aveau un loc stabil, trăind în corturi pe care le mutau după interesele lor de păstorit.

Mai făceau şi comerţ cu cei din oraşele mai mari dar din creşterea oilor trăiau bine şi aduceau jertfe lui Dumnezeu. Fiind bătrân şi bolnav, Isaac urma să predea moştenirea sa de conducător şi stăpân al tribului său fiului cel mai mare. Dar cei mai mari ca vârstă erau Iacob şi Esau,  gemeni. Se pare însă că Esau era primul care scosese capul din găoacea maternă, urmat la câteva secunde de Iacob.

Mama lor Rebeca ştia că Esau era un descreierat crud şi bezmetic şi nu i se potrivea rolul de părinte şi şef suprem al comunităţii. Isaac orbise şi abia mai avea percepţii. Recunoştea lumea numai prin pipăit; Esau era foarte păros, ca o maimuţă, în timp ce Iacob avea pielea netedă şi fină. Înţeleapta soţie a lui Isaac, Rebecca, ştiind că desemnarea lui Esau ar fi însemnat un dezastru pentru neam, aranjă lucrurile în aşa fel încât ştafeta conducerii să ajungă la Iacob.

Totul se petrecu printr-o mare minciună, Iacob fiind îmbrăcat într-o piele de animal pentru a fi perceput ca păros asemenea lui Esau de către părintele său. Şi Iacob primi binecuvântarea ca urmaş şi stăpân, deşi tremurase de teamă pentru că acceptase „regia” făcută de mama sa. Tocmai când ajunge mai respectat şi bine aşezat în fruntea obştii, Esau află care este adevărul. Că el fusese furat.

Iacob fuge în pustiu de mânia lui Esau, dar acesta îl ajunge cu luptătorii săi şi pune cuţitul la beregata lui Iacob. Modul în care cere îndurare Iacob pentru viaţa sa este dezgustător. Foloseşte orice umilire posibilă, îi sărută picioarele lui Esau, îl laudă şi-l imploră. Până la urmă Esau se îndură de el si-l lasă în viaţă, dar îl părăseşte în pustiu fără strop de apă sau mâncare. Dumnezeu i se arată în vis lui Iacob şi-i spune că va birui toate greutăţile şi va ajunge din nou mare şi bogat. Însă el nu se mai putea întoarce la ai lui.

Atunci se gândi să-şi caute o rudă îndepărtată. Ajunge la cumplitul Laban, care-l ia ca sclav la curtea sa. Iacob era foarte harnic, priceput şi norocos în tot ceea ce făcea. Laban deşi îi era rudă, îi cere muncă grea pentru mâncarea şi adăpostul pe care îl dăduse. Iacob se dovedise un gospodar foarte ingenios şi de succes. Munca lui îi aducea lui Laban multe beneficii.

În gândul său, Laban se gândi că Iacob deşi avea statutul de sclav la  curtea sa, în realitate era un om liber care provenea dintr-o familie bogată şi putea oricând să plece de la el. Dar Iacob nu pleacă fiindcă se îndrăgosteşte de Rahila, fata frumoasă şi curată a lui Laban şi o cere de soţie. Laban îi pretinde  preţ serios pe fată şi mai vrea să lucreze pentru el încă şapte ani, şi încă şapte, şi încă şapte.

Pe terenurile repartizate în grija lui Iacob acesta descoperă un important izvor de apă. Apa în deşert însemna aur şi Iacob îşi dezvoltă afacerea într-un mod de invidiat. Laban îl pune la o învoială: toţi miei care se nasc tărcaţi să fie ai lui Iacob, iar cei de o singură culoare să aparţină lui Laban. Iosif găseşte o metodă de a ţine oile cu privirile pe nişte grilaje şi toate progeniturile apărură tărcate. Şi trebuiau să intre în proprietatea lui Iacob, după cum hotărâse chiar Laban.

Meschinul Laban avea mai multe fete, dintre care cea mai mare, Lia, avea prioritate la măritat. Iacob insistă pe cea care o alesese, pe Rahila. Laban se preocupă de toate amănuntele nunţii, şi în noptea respectivă i-o strecoară pe Lia drept femeia dată. A doua zi Laban îi spuse că îi dă ambele fete.

Iacob şi-o ia la coliba lui pe Rahila, dar o acceptă şi pe Lia că nu avea ce face. Pe vremea aceea, fata măritată venea la soţ cu întreaga suită de slujitoare sclave, unele dintre acestea fiind foarte frumoase. Aşa că deseori stăpânul se alegea cu mulţi copii, şi de la neveste şi de la slujitoare.

V-aţi plictisit ? Păi mai este mult. N-am terminat de relatat nici  ceea ce scrie în volumul unu, şi sunt trei volume, adică 1800 de pagini. Şi n-am intrat în foarte interesantele reflecţii despre originile omenirii, despre primele seminţii de oameni, cum se numeau ei conform Bibliei, consideraţiile despre religie, destin şi evoluţiile populaţiilor din zona Mesopotamiei şi Egiptului, într-o perioadă de după Potop. Dar întâmplările se succed într-un ritm alert, nu e timp de prea multă meditaţie şi reflecţie.

Iacob dorea urmaşi de la Rahila dar aceasta se dovedi mult timp stearpă. Copii avu de la Lia care era foarte „productivă” şi de la slujnice:  Ruben, Simeon, Levi, Iehuda, Dan, Gad, Zebulon, Isahar, Aşer şi Neftali. Zece.  Atunci Rahila îl născu pe Iosif – al unsprezecelea. Iacob era în al nouălea cer. Acesta era copilul său adevărat. Iosif se bucură de toată grija şi afecţiunea tatălui.

Rahila îl mai născu pe Beniamin dar muri de cum îi dădu viaţă ultimului copil. Iacob îi dărui lui Iosif un ketonet, un veşmânt deosebit lucrat cu valoare simbolică de „celui  mai iubit”, fapt ce stârni invidia fraţilor. De fapt, aceşti fraţi îl urau de moarte pe Iosif, fiindcă ştiau că el va fi moştenitorul averii lui Iacob. În plus, Iosif îi stârni cu povestirea unui vis din care rezulta că el va ajunge cu mult deasupra lor, iar ei, fraţii „vitregi” vor fi ca nişte râme la picioarele lui.

Iosif avea şaptesprezece  ani când fraţii lui mai mari îi administră o bătaie groaznică, după care îi furaseră şalul însângerat şi-l azvărliră pe băiat într-o fântână, legat. Puseră o piatră deasupra, transformându-i groapa într-un mormânt. Apoi fraţii se întoarseră la tatăl lor cu ketonet-ul însângerat spunându-i că pe Iosif l-a ucis o fiară.

Bâtrânul intră în doliu şi căzu în depresie. Frământaţi însă de crima pe care o comiseseră, fraţii se-toarseră la groapa în care-l aruncaseră pe Iosif, dar „mormântul” era  gol. Nişte negustori ismaeliţi în trecere pe acolo dăduseră piatra la o parte şi-l găsiră. Fraţii spuseră că acel om era o căzătură nenorocită şi că vor să scape de el.

Îl vândură negustorilor care la rândul lor l-au vândut pe Iosif în Egipt ca sclav. Nimerise la casa lui Putifar, Marele Conducător de oşti al faraonului şi  Purtătorul de evantai. Iosif care era cultivat, inteligent şi beneficiar al unei educaţii deosebite primită de la un erudit din casa tatălui său, fu remarcat de marele demnitar şi promovat printre scribii de seamă ai casei. Aici se întâmplă ceva ce ar părea în zilele noastre nemaipomenit: soţia demnitarului se îndrăgosti de sclav (fiindcă Iosif deşi avea sarcini de înalt funcţionar era tot un sclav).

Sunt multe amănunte privind ceea ce se petrecea la curtea lui Putifar, incluse în volumul al doilea al cărţii, detalii care te lasă cu gura căscată. De amintit doar cuplul incestuos de părinţi ai lui Putifar, provenind din cea mai înaltă categorie de aristocraţi egipteni, frate şi soră căsătoriţi, care îl scopiseră pe fiul lor pentru a nu mai avea urmaşi care să păcătuiască în viitor. Îşi pedepsiseră copilul pentru păcatele lor.

Soţia lui Putifar care dorea ”relaţii carnale” cu Iosif  este refuzată de acesta. Atunci ea îl ademeneşte într-o întâlnire în doi şi-l ameninţă că dacă nu va ceda să se culce cu ea, îl va pedepsi crunt. Iosif care refuzase în continuare fu acuzat de tentativă de viol.

Putifar îl condamnă la închisoare pe viaţă. Iosif ajunse în teribila închisoare în care erau deţinuţi cei care complotau împotriva faraonului. El ştia că va sta acolo numai trei ani, aşa cum în groapa în care-l aruncaseră fraţii săi rămăsese numai trei zille. De unde ştia el toate astea ? Iosif avea un har deosebit: visele îi desluşeau multe lucruri.

Noi bănuim că a intervenit aici şi un individ numit Thomas Mann, care ne prevestea cam ce i se va întâmpla lui Iosif. Mai este posibilă varianta ca sursa de ştiinţă a lui Thomas Mann fie Vechiul Testament în care este consemnată istoria lui Iosif.

În închisoare apar la un moment dat  doi demnitari de la curtea faraonului, arestaţi pentru complot. Era vorba de uneltirile contra faraonului bătrân, care muri după scurt timp. Demnitarii  avură nişte vise ciudate şi Iosif se oferi să le tălmăcească. Unul va fi dezvinovăţit şi repus în drepturi iar altul va fi crucificat. Chiar aşa se şi întâmplă şi exact după ce se-mplini trei ani de temniţă un trimis special al faraonului veni după Iosif. Faraonul cel tânăr, luminatul Ahnaton, era chinuit de faptul că un vis al său nu fusese tălmăcit de învăţaţii săi cei mai de seamă.

Demnitarul care fusese închis acolo unde era Iosif îi povesti faraonului de exactitatea tălmăcirii viselor lui de către sclavul deosebit de dotat. Iosif fu adus în faţa faraonului şi-i tălmăci visul: şapte vaci grase şi şapte vaci slabe însemnau şapte ani de extraordinară prosperitate, urmaţi de şapte  ani  de secetă şi sărăcie teribilă. Faraonul fu fermecat de spusele lui Iosif care îndrăzni să dea şi sfaturi: în timpul prosperităţii şi bogăţiei vor trebui realizate nişte rezerve uriaşe care să ajute sfânta ţară a Egiptului să depăşească perioada de secetă.

[caption id="attachment_770" align="aligncenter" width="600" caption="Iosif talmacind visul faraonului"]Iosif talmacind visul faraonului[/caption]

Faraonul îl pune pe Iosif în funcţia de Mare Vizir şi Ministru al agriculturii peste toată ţara, adică atât peste Egiptul de sus cât şi peste Egiptul de jos. Din deţinut Iosif ajunge mâna dreaptă a faraonului, cu porecla nobilă de Hrănitorul. Iar tatăl său îmbătrânea şi se usca de durere, crezându-l mort.

Cine are răbdare să ajungă la volumul al treilea al cărţii va avea satisfacţii de lectură imense. Fraţii lui Iosif aflaţi în Canaan nu mai aveau mâncare pentru animale, preţul grânelor ajungând la un nivel exorbitant. Şi nici aşa nu se mai găseau fiindcă veniseră anii de secetă cumplită. Doar în ţara morţilor, Egiptul, se găsea hrană din belşug, depozitată.

Iacob tatăl le ordonă fiilor să meargă în Egipt şi să aducă de acolo grâu şi furaje. Ruben, Simeon, Iuda şi ceilalţi fraţi, cu excepţia lui Beniamin – băiatul al doilea adevărat al lui Iacob provenit din mama adevărată ca şi Iosif cel mort pentru bătrân – porniră spre Egipt şi se găsiră în faţa marelui demnitar care administra averea faraonului după bunul său plac.

De cum au intrat în ţara Egiptului fraţii au fost despărţiţi de alţi negustori, escortaţi şi trataţi în mod separat. Viaţa comunităţii lor, a tribului lui Iacob, depindea acum de bunăvoinţa unui demnitar capricios şi ciudat din Egipt, care îi trată cu mare atenţie fiindcă îi cunoştea bine. Dar ei habar nu aveau că stăteau cu frunţile lipite de podea în faţa celui pe care-l bătuseră şi-l aruncaseră într-un mormânt.

În acel moment al lecturii m-am uitat la copertă să văd ce carte citesc. Nu cumva e „Contele de Monte Cristo”? Nu. Dar situaţia în care un nedreptăţit avea prilejul să se răzbune este caracteristică romanelor din timpul romantismului. Edmond Dantes găseşte o comoară care-l ajută să ocupe o poziţie de putere socială, pe când Iosif ajunge influent şi important datorită exclusiv calităţilor sale.

Thomas Mann nu este un romantic. Modul în care ajunge Iosif omul numărul doi după faraon în Egipt  este explicat pe îndelete, cu puternice argumente de ordin religios, antropologic, de analiză a cutumelor şi tabuurilor  vremii dar şi economice, arătându-se faptul că Ahnaton faraonul a încurajat forme superioare de administrare a economiei necaracteristice sclavagismului.

În afară de acest aspect scena în care fraţii sunt împinşi de Iosif să-şi recunoască vinovăţia este sublimă şi aminteşte de momente de înaltă tensiune spirituală asemănătoare cu episoade din opera lui Shakespeare. Nu vă mai spun ce se mai întâmplă mai departe. Puteţi găsi povestea lui Iosif şi în Biblie. Dar astfel de personaje create de Thomas Mann, parcă dăltuite în piatră, n-am mai întâlnit decât poate la Homer. Deşi se mişcă, suferă şi trăiesc cu intensitate, oamenii din carte par nişte statui încremenite în măreţie.
luni, 9 noiembrie 2009
În aparenţă filmele făcute cu duiumul în perioada de dinainte de 1989  nu aveau nimic nociv în ele. Din contra, se părea că erau  populate cu personaje credibile, iar filmele relatau poveşti în care toţi oamenii făceau eforturi oneste pentru o viaţă mai bună, pentru împlinirea lor, pentru fericire.

În Singurătatea florilor (regizat de Mihai Constantinescu) ) personajul interpretat de Radu Beligan, doctorul Pavel, întâlneşte un taximetrist care se-nţelege că era ca oricare altul, la fel ca miile de oameni ai muncii cu volanul din acele vremuri (filmul a fost realizat în anul 1975). Nimic din caracterul celor care te dădeau jos la jumătatea cursei, care nu te ajutau la bagaje nici dacă le dădeai bacşiş, etc., nu apare în film.

Şoferul de taxi interpretat de Toma Caragiu, era un tip extraordinar de prietenos; văzând filmul Malvinei Urşianu, te puteai întreba: oare există vreun  şofer de taxi care să nu invite acasă la el pe orice necunoscut pe care-l ducea cu maşina, ca să  bea un vin bun ? Cu toate că familia şoferului era foarte numeroasă, în imobilul  în care locuia s-a găsit o cameră liberă, în care cei doi au mâncat şi-au băut. Cei doi au discutat despre fericire.

A reieşit că şoferul, gospodar cu şase copii şi nevastă casnică, este un om realizat şi fericit. În schimb doctorul (Radu Beligan) avea o nefericire fără cauză, datorată în principal condiţiei sale de intelectual şovăitor, şi fiind un om care avea un singur copil – o fată studentă – era  de fapt, neîmplinit.

Dar ce anume îl impiedica pe doctorul interpretat de Beligan să fie fericit ? Mister. Şoferul îl întreabă : „Ai un loc de muncă bun ?” Doctorul răspunde : „Da. Sunt medicul unei mari uzine ; am în îngrijire 1500 de muncitori. Ce mi-aş mai putea dori ?”. O posibilă explicaţie poate apărea cu prilejul scenei în care doctorul îl invită la rândul lui pe şofer la sărbătorirea zilei de naştere a fratelui său.

Fratele doctorului, interpretat de  Colea Răutu, este strungar. La masa pusă în sufrageria apartamentului fratelui, sunt adunaţi colegii de muncă al acestuia, cu soţiile. ”Ce te tot preocupă pe tine, frate, de eşti mereu îngândurat ?” îl întreabă strungarul pe doctor. „Uite, lui Vasile i s-a defectat freza, lui Nicolae trebuie să-i nască nevasta, iar lui Gheorghe i s-a buşit serpentina ! Vezi, astea-s sunt problemele noastre !” spune Colea Răutu, reproşându-i într-un fel  doctorului  că   şi-a ales o profesie de intelectual, care implică analize şi frământări mentale sterile, pe când dificultăţile de viaţă ale muncitorilor sunt concrete şi rezolvabile cât se poate de uşor.

Apoi, după ce-i prezintă taximetristului pe cei de la masă, frezori, lăcătuşi şi strungari,  ajunge la un tânăr pe care-l recomandă drept inginer – cu un ton care denota că este o profesie inferioară celei de muncitor, – însă Răutu se grăbeşte să adauge : „Dar înainte de a deveni inginer, a măturat o sută de tone de şpan !” Singurătatea florilor demonstrează că numai profesia de muncitor, cu greutăţile  ei spulberabile cu un simplu hei-rup poate aduce unui om împlinirea şi liniştea sufletească.

E adevărat că inflexiunile inconfundabile ale vocii acelui  mare actor care a fost Toma Caragiu – pot da impresia că de fapt îşi bătea joc de rolul lui, fals construit de la un capăt la altul.
miercuri, 4 noiembrie 2009
cronica2Azi a apărut volumul al doilea din Cronică de familie de Petru Dumitriu (difuzat la chioşcuri împreună cu Jurnalul naţional). Am citit cartea cu mult timp în urmă. Era chiar în perioada când răsesem tot ce apăruse de Balzac şi când am dat de cartea lui Petru Dumitriu satisfacţia a fost imensă ; iată un Balzac al nostru, mi-am zis în barbă (sau în bărbie). Personaje contorsionate de patimi precum cele din paginile lui Balzac crease şi Petru Dumitriu, într-o operă de dimensiuni impresionante.

Dintre romanele cele mai bune realizate după anul 1947 – când cenzura era foarte puternică – Cronica de familie a lui Petru Dumitriu  se detaşează de Groapa lui Eugen Barbu sau Moromeţii lui Marin Preda (care sunt realizări de vârf  în proza noastră). După opinia mea, Petru Dumitriu a fost cel mai talentat romancier pe care l-am avut până acum, întrecând cu mult şi pe scriitorii români contemporani  :-h .
luni, 2 noiembrie 2009
f77742-Emil-Cioran-Neantul-romanesc-O-convorbire-Editie-bilingvaÎntr-o carte foarte interesantă, Neantul românesc – o convorbire, sunt redate discuţiile purtate după 1990 de Emil Cioran cu Sorin Antohi şi Luca Piţu. Sorin Antohi relatează cum încercase să-l întâlnească pe Emil Cioran la Paris, strătând de nenumărate ori strada Odeon şi plănuind modul în care ar fi putut să intre în vorbă cu marele nostru filozof şi gânditor, fără să reuşească din prima încercare.

A fost ajutat de Gabriel Liiceanu  care l-a trimis ulterior expres la Cioran cu manuscrisul unei cărţi inedite a maestrului. Tot la locuinţa lui Cioran a venit şi Luca Piţu, iar discuţiile s-au purtat în trei. Antohi sesizase la un moment dat că Luca Piţu avea o mare supărare pe el. Ce se-ntâmplase ?

Luca Piţu aflase despre colaborarea lui Sorin Antohi cu Securitatea şi publicase acest lucru într-o carte – încă din 1991. Dar s-a trecut destul de repede peste acest aspect grav.

Dar în iulie 2008 Herta Müller a publicat în Frankfurter Rundschau o scrisoare deschisă către HR Patapievici, în care se arată că ICR invită la Academia de vară a ICR Berlin pe Andrei Corbea-Hoişie şi Sorin Antohi, foşti colaboratori ai Securităţii.

Conţinutul cărţii este însă savuros şi preţios, cu valoare de document.