roman

roman

povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
joi, 31 decembrie 2009


Fata se afla în dificultate. Nu ea personal, ci mama ei care trebuia să nască şi nu se simţea bine. În plină noapte se trezi din somn simţind că mai e cineva în cameră. Ofelia – aşa se numea fata - se sculă din pat şi văzu o lăcustă. De fapt un spiriduş. Dar arăta ca o insectă. Însă vorbi cu ea şi mica zburătoare o înţelesese. O urmă afară în pădure. Ajunseră într-o zonă subterană unde apăru un satir. „Am să te ajut” spuse acesta dar îi ceru să facă întocmai cum îi va spune el.

Îi dădu „Cartea răscrucilor” care îi va arăta viitorul. Şi-i spunea că e prinţesă. Prinţesa Moana. Prima dată va trebui să-l facă pe marele broscoi :-& să-i dea cheia. Care broscoi? Care cheie? „Ai să vezi, majestate.Vei avea nevoie de cheie” spuse satirul. Ofelia (sau prinţesa Moana) se-ntoarse în casa părinţilor ei şi povestea merse mai departe.

De fapt tatăl ei murise şi mama se recăsătorise cu un bărbat extraordinar de viteaz şi curajos, căpitan în armata lui Franco >:P . El lupta împreună cu o trupă numeroasă de militari contra partizanilor din munţi. Aşa că Ofelia avea un tată nou care lovea câte-un răzvrătit până-l omora şi împuşca rebelii fără să clipească. Mai avea el o trusă de scule cu care smulgea secretele celor care nu vroiau să spună unde se ascund luptătorii criminali.

Aşa că Ofelia putea să fie mândră de tatăl ei vitreg, dar nu era. Aştepta cu nerăbdare să-i apară frăţiorul din burta mamei şi p-ormă să vadă ce-o mai face. Dar mama ei era tot mai rău. Obţinu cheia de aur de la broscoiul cel scârbos şi coborî în labirintul subteran.

Satirul îi spusese să nu atingă nimic din ceea ce va vedea acolo. Dar fata nu putu să reziste în faţa minunăţiilor de bunătăţi ce se aflau pe o masă lungă, frumos împodobită şi ornată. Mâncă doi struguri deosebit de gustoşi. Cine putea să vadă ? În capul mesei stătea nemişcat un mort fără ochi. Era îmbrăcat în pielea goală – dacă se poate spune astfel. Însă avea ochi: îi ţinea pe masă, chiar în faţa lui. 8-X Când fata înghiţi boabele de struguri, strigoiul se însufleţi. Sângele începu să-i curgă prin vine şi-şi căută ochii. Şi-i fixă în palme şi începu să se uite în jur. Văzând-o pe prinţesă fugi spre ea cu mişcări de om beat şi în stare de orice. În ultima secundă – clepsidra era pusă în funcţiune – fata reuşi să urce scara şi să ajungă în camera ei.

Mama ei care începuse să se simtă din ce în ce mai bine nu ştia că Ofelia îi adusese un leac miraculos: o rădăcină de plantă pusă la maică-sa sub pat. Căpitanul descoperi planta şi-o aruncă în foc. Căpitanul mai descoperi că servitoarea Mercedes era o spioană a criminalilor din munţi. O legă şi-şi pregăti trusa de scule. Satirul află de la spiriduşi că Ofelia încălcase regulile. Mâncase doi struguri în labirint. Pan se umplu de nervi. Mama Ofeliei muri, dând naştere unui băieţel.

Viteazul căpitan îşi cercetă cu plăcere cleştii şi foarfecii de „lucru”. Mercedea purta un cuţit ascuns în cutele bluzei sale. Reuşi şi-şi taie frânghia cu care fusese legată. Când căpitanul tocmai voia să înceapă tortura, se trezi cu un cuţit în spate. Apoi în gură. Mercedes fugi. Toţi militarii se luară după ea.

Ofelia îşi luă frăţiorul şi plecă în labirint. Căpitanul îşi obloji rănile şi porni în căutarea fiului său. Fata era o târfă mică şi nu conta pentru el. Între timp Mercedes ajunse într-o poiană. Soldaţii pe cai o urmăriseră cu uşurinţă şi o înconjurară. Ea îşi puse cuţitul la gât. Când aghiotantul căpitanului îşi îndreptă pistolul spre ea, fu zguduit de câteva gloanţe care-i străbătură corpul. Apăruseră partizanii.

Căpitanul coborî pe urmele Ofeliei care-şi ţinea frăţiorul în braţe. Prinţesa se întâlni cu satirul care-i spuse: varsă două picături de sânge de copil nevinovat şi se va deschide portalul. „Să înţep copilul ? ” întrebă fata.”Da. Două picături şi vei trăi veşnic, dincolo.” „Nu” hotărî ea. Căpitanul o descoperi şi o împuşcă. Îi luă frăţiorul.

Ofelia zăcea pe marginea stâncii, lângă apă. Din mână îi curgeau picături de sânge. Deodată de trezi în lumea visată, într-un decor de basm. Tatăl ei adevărat şi mama ei stăteau pe tronuri regeşti şi o aşteptau. Fata făcu un pas şi totul dispăru. Se afla pe stâncă, sângerând, murind.

Filmul Labirintul lui Pan a fost realizat de regizorul mexican Guillermo del Toro în 2006.
Şi după povestea acestui film, unul dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut vreodată, vă anunţ că am terminat ce-am avut de zis pe anul ăsta şi aştept unul mai bun. Aşa că vă urez tuturor LA MULŢI ANI ! :)
joi, 24 decembrie 2009



Dikens are o poveste minunată cu acest titlu, dar nici vorbă acum de aşa ceva, ci de creaţia unui alt titan al literaturii: Anton Pavlovici Cehov. În realitate povestea lui Cehov se numeşte O NOAPTE DE GROAZĂ.

În ajun de Crăciun Ivan Petrovici Parastasov a participat la o şedinţă de spiritism. El reuşise să-l invoce pe Spinoza care-i spusese: „Viaţa ta se apropie de sfârşit…Căieşte-te…” Rugase spiritul să repete şi farfurioara nu numai că repetase, dar adăugase : „În noaptea asta” O:) .

Parastasov se-ntorcea acasă mergând prin întunericul rece, de nepătruns, fără să vadă în jur ţipenie, biciuit de picături de ploaie care-i jucau nebuneşte înaintea ochilor. Se gândi ce rău poate fi de cei fără adăpost pe o noapte ca asta. Locuia la Moscova, lângă biserica Adormirea Maicii Domnului. La Kremlin începuseră să bată clopotele pentru utrenia Crăciunului. O groază nelămurită îl stăpânea pe când urca la etajul patru al casei în care locuia.

Aprinse un chibrit şi la lumina albăstruie a flăcării a văzut în mijlocul odăii un… sicriu 8-X . Cuprins de groază s-a năpustit afară din odaie. Trezindu-se în stradă se sprijini de un felinar ud. „Spiritele mi-au prezis moartea, gândea el. Să fi fost tot ele cele care şi-au dat osteneala să-i furnizeze şi sicriul?” Se hotărî să se ducă peste noapte la un prieten şi anume la Colivov, care locuia în camerele mobilate ale negustorului Scheletov din fundătura Morţii.

Dar nu-l găsi acasă. Însă dibui cheia pe pervaz şi intră în apartament. Aprinse un chibrit şi dădu cu ochii de un sicriu. Părăsi locul îngrozit, uitându-şi înăuntru şuba şi căciula.Turna cu găleata, vântul îl pătrundea până la oase iar curajul de a se întoarce în cameră după haine îi lipsea cu desăvârşire.Tremurând ca o frunză îşi dădu seama că ajunsese – spre norocul lui m/– aproape de locuinţa doctorului Ţintirimov.

Dar pe când urca scările imobilului respectiv, o siluetă neagră, cu şubă şi cilindru, tocmai cobora valvârtej. Era Ţintirimov, alb ca varul la faţă şi tremurând din tot trupul. Acesta îi explică faptul că după ce se-ntorsese acasă de la şedinţa de spiritism găsise în camera lui un sicriu.

Până la urmă şi-au luat inima-n dinţi, s-au dus în apartamentul lui Ţintirimov şi s-au hotărât să vadă ce cadavru se ascundea în acel sicriu. Dar coşciugul era gol. Au dat însă de o scrisoare de la Ivan Tidvov, un prieten comun, prin care se explica faptul că socrului lui Tidvov urma să i se pună sechestru pe avere fiindcă era plin de datorii şi familia a hotărât să ascundă pe la cunoscuţi toate bunurile. Care bunuri constau exclusiv din sicrie luxoase…
Într-o povestire de numai câteva pagini, Cehov reuşeşte să îngrozească cititorul ca până la urmă să-l lase să rufle uşurat. Dar frământările personajelor, atmosfera de iarnă sinistră sunt redate cu mare forţă, dar şi cu ironie. Poţi să-ţi zici: iată cum se joacă soarta cu bietul om terorizat de propriile-i superstiţii! O povestire mică dar substanţială cât un roman.
O mică bijuterie a genialului doctor de suflete Cehov, un mic dar de Crăciun.

Vă urez tuturor un Crăciun fericit !
luni, 21 decembrie 2009
Celebrul filozof Immanuel Kant nu a părăsit niciodată Königsberg  şi nu s-a însurat niciodată. Ca orice profesor din România după ce a devenit profesor titular şi-a cumpărat din leafă o casă în care primea mereu oaspeţi şi avea un servitor care-l trezea în fiecare dimineaţă la ora cinci fără un sfert (:|. Poftim ? Am greşit ceva până aici ? Un profesor din România nu-şi poate cumpăra o casă din salariu ?! Nu se poate aşa ceva…Nu-mi vine să cred! [-X

De ce nu s-a însurat niciodată ? Kant considera celibatul o problemă care ţinea de esenţa însăşi a filozofiei. Avea convingerea fermă că nu poţi să te ocupi şi de nevastă şi de filozofie. Iar filozoful nu e la fel ca băcanul care opt - nouă ore stă cu şorţul pe el la tejghea după care intră în casă şi stă peste nevastă. Filozoful lucrează tot timpul.

Iată ce spune Kant despre femei:

„O femeie precum doamna Dacier, al cărei cap e doldora de greacă, sau ca marchiza du Chatelet, care discută despre mecanism în detaliu, ar putea cu acelaşi succes să poarte barbă”.

„Îmi este greu să cred că sexul frumos este capabil de principii.”

„Atâtea femei abuzează de încuviinţarea ce le-a fost dată ca să fie ignorate”

„Este uşor să analizezi bărbatul; femeia, în schimb, nu-şi trădează secretele, păstrându-le cum nu se poaste mai rău pe ale celorlalţi. :-@ ”

„Râsul este viril, lacrimile feminine.”La această observaţie, mi-aş permite un amendament: dacă nu eşti şef de stat :(( .

Kant avea o teamă de viaţa sexuală. El spunea că trebuie să-ţi păstrezi lichidele. Ele reprezintă o parte din forţa noastră vitală. Orice scurgere este o pierdere de energie.

Cartea lui Jean - Baptiste Botul tratează concepţia lui Kant despre sexualitate cu ironie şi umor. Sigur că nu oricine îşi poate permite să facă acest lucru.Botul nu a lăsat nicio scriere filozofică. Au rămas după acest autor numai transcrieri ale conferinţelor sale.
joi, 17 decembrie 2009
Am reluat lectura la “Bărbaţi care urăsc femeile”, primul volum din trilogia “Millennium” de Stieg Larsson,  pe care l-am terminat. Cartea este scrisă într-un stil foarte prost. Multe fraze de genul: « Noaptea se lăsa întunericul » sau « Am luptat până la capăt dar n-am murit şi am scăpat cu viaţă » etc.

În primele 300 de pagini autorul abia face o prezentare a cadrului acţiunii şi a numeroasei familii Vanger. Cam pe acolo m-am oprit prima dată din citit. Multe amănunte sunt descrise în legătură şi cu eroii principali, jurnalistul Mikael Blomkvist şi tânăra investigatoare hakeriţă Lisbeth Salander. Am reluat cititul cărţii datorită unei recenzii a lui Vargas Llosa.

Acţiunea este totul. Nu ştiam la început că este necesară o astfel de introducere şi mi-am zis că dacă autorul o ţine tot aşa cei care au apreciat cartea sunt nebuni. Dar Stieg Larsson avea de gând să scrie 13 volume. N-a reuşit să realizeze decât trei, cu un număr foarte mare de pagini. (Stieg Larsson a murit de infarct la vârsta de 50 de ani) .Când ajungi la acţiune este foarte greu să mai laşi cartea din mână. Investigând o crimă petrecută cu 40 de ani în urmă, Blomkvist  şi Salander descoperă nişte fapte cutremurătoare ale unor criminali în serie 8-X .

Chiar Blomkvist ajunge să cunoască pe pielea lui o sofisticată cameră de tortură. Nişte personaje cu poziţii înalte în societate îşi satisfăceau cu deplină acoperire cele mai incredibile instincte de criminali şi violatori. Faptele ar fi incredibile în zilele noastre dacă n-ar exista cazul cunoscutului Josef Fritzl, austriacul care şi-a sechestrat şi violat fiica timp de 24 de ani, ţinând-o închisă într-o pivniţă iar  el apărând ca un personaj respectabil în societate.

Dar imaginaţia suedezului este de o îndrăzneală fără precedent ^:)^ . Iar construcţia cărţii merită toată admiraţia. În afară de asta autorul stăpâneşte suspansul cu o măiestrie nemaiîntâlnită. Nu sunt contraziceri logice în acţiune, totul curge la modul excepţional înt-un ritm ameţitor.

În aceste condiţii uiţi de frazele nefericit formulate şi abia aştepţi să te întorci la lectură. « Imperfecţiunea perfectă » a zis Llosa despre carte pe bună dreptate =D>.
luni, 14 decembrie 2009
vrajbaEthan Hawley era urmaşul unei generaţii de oameni  prosperi, vânători de balene. Avea o soţie tânără şi iubitoare şi doi copii. Şi o casă splendită, moştenită de la tatăl şi de la străbunicul său, cu lemnăria vopsită în alb, cu ornamente în stil Fraţii Adam şi cu o lucarnă pe acoperiş. Casa era înconjurată de o grădină mare, plină de verdeaţă, cu lilieci  centenari, groşi în trunchi cât un om, încărcaţi de boboci.

Odată cu stingerea cererii pentru grăsimea de balenă familia a sărăcit şi Ethan a ajuns vânzător în băcănia care aparţinuse tatălui său. Prăvălia era deţinută acum de un imigrant italian, Marullo. Nu se putea spune că Ethan era sărac, dar familia sa avea pretenţii din ce în ce mai mari iar el era complexat de faptul că ar fi putut avea o situaţie materială mult mai bună dacă averea familiei sale nu s-ar fi evaporat ca prin minune.

În acelaşi timp Ethan năştea în minte tot fel de planuri de îmbogăţire $-) discutând cu salamurile şi conservele din băcănia sa. „…în sufletul unui om de afaceri, orice formă de bunătate constituie o slăbiciune. Cum se face că poţi obliga nişte băieţi obişnuiţi şi cumsecade să-şi măcelărească semenii în război ? Ei bine, e mai uşor să-i obligi, dacă duşmanul e de altă naţiune, sau dacă vorbeşte o altă limbă. Dar cum s-a întâmplat în războiul civil? Yankeii au mâncat copii mici, iar rebelii i-au lăsat pe prizonieri să moară de foame.[…]

Strămoşii mei, acei respectabili proprietari şi căpitani de corăbii, au avut într-adevăr misiunea să prade corăbiile ce făceau comerţ, în timpul revoluţiei, şi apoi în 1812. Tot din patriotism şi virtute. Dar, faţă de englezi, ei nu erau altceva decât nişte piraţi :ar! […] . Astfel s-a născut în familia mea averea irosită de taică-miu.”

Pe măsură ce situaţia în care se afla îl apăsa tot mai mult, Ethan îşi face un plan de a jefui banca din oraş. Visul lui era să pună mâna din nou pe prăvălia care aparţinuse tatălui său. Una din relaţiile sale cele mai dramatice este cea cu Danny Taylor, un alcoolic aflat în ultimul grad de degradare şi de care Ethan încearcă să se folosească (beţivul era proprietarul unui teren valoros) promiţându-i ajutorul său pentru un tratament de dezalcoolizare.

Compasiunea cu care este creat şi tratat de autor acest nefericit  (Danny Taylor) este pusă în contrast cu evoluţia lui Ethan, care dintr-un om cumsecade devine din ce în ce mai mult un bărbat fără scrupule. Era cât p-aici să dea spargerea la bancă dar intervine un aspect care-l salvează de la o astfel de acţiune: patronul său, italianul Marullo se dovedeşte a fi un imigrant care intrase în ţară fără actele cerute de lege.

Până la sfârşit Ethan reuşeşte să facă un pas hotărâtor în obţinerea stării materiale pe care şi-o dorea, dar ceva de ordin sufletesc se rupsese în el. Devenise unul dintre cei duri şi insensibili. Drama lui consta tocmai în conştientizarea acestui aspect. Îşi dădea seama că toată evoluţia sa reprezenta o decădere.

Romanul lui Steinbeck este foarte alert şi captivant, cu personaje foarte vii. Ironia şi o veselie subversivă domină toată cartea, aruncând o ciudată lumină peste o istorie dramatică. Imaginile caselor vechi şi solide, a oraşului din apropierea mării, personajele pitoreşti (Joey Morphy funcţionarul de la bancă, Baker preşedintele băncii First National etc), toate sunt învăluite într-o atmosferă magică.

Când ni se prezintă Ethan în băcănia lui, descrierea bunătăţilor, a  diferitelor feluri de afumături, modul în care îşi tăia uneori patru felii groase de pâine de secară pe care şi le ungea din belşug cu unt, îşi punea două felii de şvaiţer şi trei felii de suncă, contemplarea în timp ce înfuleca a rafturilor prăvăliei înghesuite până-n tavan, pline de conserve în cutii de tablă strălucitoare sau de borcane de sticlă frumos aşezate, apoi mezelurile, brânzeturile, cârnaţii, cotletele, fripturile şi peştele – toate transmiteau o bucurie intensă a momentului de viaţă:D/ .

Şi cu toate că este vorba de o drama unui om care îşi sacrifică sufletul pentru a parveni, cartea este exuberantă şi trezeşte o mare poftă de viaţă. Faţă de alte cărţi ale lui John Steinbeck pe care le-am citit (La est de Eden, Şoareci şi oameni, Fructele mâniei, Joia dulce), Iarna vrajbei noastre mi-a plăcut cel mai mult.

Pentru tonul ei stenic, negăsit în alte romane celebre ale autorului, cu excepţia poate a „bijuteriei” Joia dulce. Dar Iarna vrajbei noastre tratează evoluţia dramatică a unei familii cu ironie şi cu astfel de mijloace literare încât, paradoxal, parcă-ţi vine să spui„Ce frumoasă este viaţa!”. Este o minune ieşită din pana scriitorului care a primit Premiul Nobel în 1962.
marți, 8 decembrie 2009
drumul-cenusii-387Drumul cenuşii este romanul lui Augustin Buzura în care se redă prigoana de neimaginat instituită asupra minerilor care au îndrăznit să se revolte în 1977 contra lui Ceauşescu. Sau mai bine zis contra comunismului 8-X, cum au zis acum votanţii lui Băsescu. (De parcă-ar fi acelaşi lucru!)

Nu se pomeneşte niciun cuvânt despre instrumentul acestei terori, care era Securitatea, dar faptul era foarte sugestiv: toată lumea ştia despre ce era vorba :-$. La vremea respectivă cartea a avut un impact deosebit ^:)^. Nicolae Manolescu scrie în Istoria critică a literaturii române că Augustin Buzura a criticat regimul comunist fără  ca acesta să poată fi acuzat într-un fel atunci, deoarece a ocolit cu abilitate referirile  cu privire la securiştii sau activiştii de partid.

La această obstrucţionare de a spune lucrurilor pe nume se adaugă şi stilul foarte încâlcit, alambicat, de ardelean care până anunţă că ţi-a luat casa foc aceasta a ars de mult. Este adevărat că tocmai această divagaţie continuă de la subiect creează o tensiune necesară pentru expunerea temei. Eu mă întreb însă ce impact mai are în ziua de azi o carte precum Drumul cenuşii, făcută numai pentru epoca lui Ceauşescu şi cu valabilitate limitată.

Pentru că Augustin Buzura nu realizează un peisaj al dictaturii în general, ca Márquez în Toamna patriarhului, ci o stare conjuncturală, astfel că romanul citit în prezent nu mai transmite mesajul de atunci. Este adevărat că proza lui Buzura are forţă, după cum spune Nicolae Manolescu, dar este forţa unui tun care trage cu artificii şi nu cu gloanţe adevărate.

Cu privire la verdictul de colaborator al securităţiiB-), de care „beneficiază” Augustin Buzura, s-ar putea ca acesta să explice îndrăzneala autorului şi închiderea pe jumătate a ochilor vigilenţi ai cenzurii din epocă.

Şi pe urmă, dacă Augustin Buzura a fost un fel de disident al regimului comunist, cum sugerează Nicolae Manolescu, de ce în prezent este un înverşunat duşman al anticomunismului autentic? Ce caută el acum pe baricada oamenilor ancoraţi în „valorile create” în timpul comunismului ?
marți, 1 decembrie 2009
Românii nu au cucerit niciodată pe nimeni. Deseori am fost noi ocupaţi de alţii. Oare de ce s-au considerat germanii rasă superioară ? De ce a triumfat la un moment dat teoria supraomului ? De ce a vrut Napoleon să cucerească toată Europa ? Explicaţii au fost destule.

Toate aceste aventuri s-au terminat prost. Mai ales pentru germani. Dar noi ne situăm la polul opus: ne lăudăm că am rezistat. Dar cu ce realizări ne mândrim ? Avem o ţară frumoasă. Dar ăsta nu e meritul nostru. Am avut scriitori şi artişti de talie mondială. Eugen Ionescu, Emil Cioran, Brâncuşi şi mulţi alţii. Dar toţi s-au afirmat în alte ţări **== .

Eugen Ionescu şi Emil Cioran sunt scriitori francezi de origine...nu mai contează. Nu s-a găsit vreun scriitor francez care să vină să se afirme în România prin opere scrise în româneşte. Herta Müller, laureată a Premiului Nobel, este scriitoare germană de origine română. Patria este limba în care scrii, vorbeşti şi trăieşti.

Câteodată mi-e ruşine că sunt român şi anume când mă aflu într-o ţară străină şi mă chinuiesc să vorbesc în altă limbă pentru a mă ascunde că sunt român. De ce ? Cred că se ştie bine. Când văd ce oameni ne conduc – îmi e ruşine X_X . Dar pe aceşti oameni noi îi alegem. Ce-ar fi de concluzionat ?

Foştii securişti au pensii de 50 milioane de lei (vechi, dar buni) pe când veteranii de război primesc 4 milioane de lei – tot vechi.

De fapt eu sunt mândru că sunt român :D/. Dar dacă ar fi să argumentez această senzaţie n-aş stii ce să spun. Probabil că e vorba pur şi simplu de afinitatea faţă de locul în care te-ai născut. Aşa cum un zambian este mândru de Zambia sa.