roman

roman

povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
joi, 21 octombrie 2010
Azi 21 octombrie 2010 a apărut la chioşcurile de ziare volumul doi din „Crimă şi pedeapsă” de Dostoiesvki. Cartea fiind cu bani, nu ca volumul unu, s-a găsit peste tot. Face parte din seria nouă scoasă de editura „Adevărul”, cărţile având coperţile roşii. Aduc foarte mult cu operele lui Ceauşescu care umpleau altădată vitinele librăriilor.

Este posibil ca aceia care au toată colecţia de cărţi seria verde să-şi cumpere acum o bibliotecă de culoare vişinie care să se asorteze cu noul tiraj. Mă refer la oameni care nu citesc, dar au biblioteci. Am citit Crimă şi pedeapsă cu mult timp în urmă. N-am mai recitit-o, dar când am găsit referiri la ea am răsfoit-o sau am revăzut nişte pasaje. Aşa s-a întâmplat şi cu „Procesul” lui Kafka, cu Faust de Goethe şi cu alte cărţi apărute tot la „Adevărul”. Mai aveam carţile în ediţii mai vechi. Dar îmi plac cărţile noi, deşi am constatat că uneori traducerile mai vechi erau mai bune.

După cum spuneam nu prea recitesc. Cărţile scrise de autori contemporani îmi stârnesc un interes enorm şi-mi mănâncă timpul. Am mereu speranţa că se va scrie din ce în ce mai bine. Este o iluzie. N-am găsit nicio carte care să întreacă în calitate şi valoare Război şi pace de Tolstoi,  Fraţii Karamazov de Dostoievski,  Muntele vrăjit şi Doctor Faustus de Thomas Mann,  Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez,  Jocul cu mărgele de sticlă de  Hermann Hesse şi multe altele.

N-am recitit niciodată de la cap la coadă aceste cărţi. Dar le am în bibliotecă şi asta mă încălzeşte mult mai mult decât dacă aş avea o pivniţă plină de vinuri bune şi vechi. Când am chef întind mâna după una din ele şi mă delectez cu o lectură de la care ştiu sigur că voi obţine satisfacţie imensă. Şi nu cred că se spune degeaba că lectura este cea mai mare plăcere a omului. Nu mâncarea, nu sexul, nu băutura,  nu jocurile. Cititul.
marți, 19 octombrie 2010
Discutând despre cartea sa cu Daniel Cristea Enache la o emisiune de pe TVR Cultural, Ioan Groşan spune că ne lipsesc în general din literatura noastră temele majore deoarece actuala generaţie de scriitori n-a trecut prin mari dificultăţi, ca deportările sau arestările din anii '50, ci a dus în general o viaţă destul de puţin zguduită de evenimente « tari ». Pentru Ioan Groşan epoca lui Ceauşescu,  revoluţia din 1989 şi degringolada care a urmat, precum şi această tranziţie nesfârşită cu teribile şocuri în plan material şi social nu înseamnă cine ştie ce grozăvii.

Am crezut că scriitorul nu a resimtit cu aceeaşi intensitate ca toată lumea zguduirile prin care a trecut societatea românească, dar nu era aşa. Cartea sa « Un om din Est » se referă la ultimii ani ai dictaturii şi se opreşte cu acţiunea  chiar în ziua începerii revoluţiei din 1989. Cartea reprezintă pariul său cu romanul. Excelând  în  proza scurtă, - povestirea sa Caravana cinematografică fiind ultracunoscută şi ecranizată,-  autorul a pornit spre scrierea acestui roman cu multi ani în urmă cu ambiţia şi convingerea că romanul este un corolar al unei opere scriitoriceşti.

Personajele sunt locuitori ai unui orăşel de la poalele Făgăraşilor, care au poveşti care se întersectează. Ioan Groşan are un mare talent de povestitor şi o mare poftă de a ne relata diferite fapte şi amănunte care s-au petrecut în orăşel în ultima perioadă a epocii lui Ceauşescu. Ceea ce frapează în descrieri este distanţarea binevenită a autorului faţă de dramatismul epocii  în care cizma securităţii a apăsat cel mai tare peste grumazul populaţiei. Într-un orăşel mic toată lumea se cunoaşte şi amănunte intime care într-un oraş mare  rămân pe veci necunoscute, sunt acolo aflate şi comentate de toţi la cinci minute după ce se produc.

Totul se afla imediat. Sari- neni, o unguroaică singură şi nu prea tânără, învârte bărbaţii pe degete. Ea îl ţine în gazdă pe Iuliu Borna, tânăr profesor repartizat să predea la scoala din orăşel. Amantul femeii  este sasul Willy Schuster, profesor şi coleg cu Borna. Se întruneau în casa unguroaicei  Nelu Sanepidu, Willy şi Borna, jucând pocker şi bând foarte mult.

Romanul oferă pasaje pline de savoare prin capitolele  numite « Din însemnările erotice ale lui Nelu Sanepidu (tot profesor la şcoala din orăşel). Nelu Sanepidu se hotărăşte să aibă cât mai multe femei este posibil în viaţa  lui. Îşi face şi un plan de cuceriri, cu hartă şi steguleţe. Dar se duce în alte oraşe pentru a se putea desfăşura în voie.

La un moment dat el spune că a intrat într-o cofetărie şi a văzut o femeie tânără mâncând o savarină. Reflecţia lui : « Pentru mine o femeie care mănâncă singură la o masă o savarină este o femeia pe jumătate futută ».  Punându-şi costumul lui cel mai bun soseşte în Bucureşti şi se aşază la o terasă (cea din faţa restaurantului Dunărea). Apar două femeiuşti la o masă din apropierea sa, dar speranţa lui de a cuceri pe vreuna din ele nu e prea mare. Asta până când una din ele îşi scoate ţigările şi nişte chibrituri. Atunci el se luminează la faţă. Dintr-odată ţinta lui este ca şi atinsă.

De ce ? Citez în continuare : « Aţi ghicit ? Chibritul de Brăila ! Produs de harnicul colectiv de oameni ai muncii din oraşul de pe Dunăre, care numai în primul semestru al anului în curs au raportat  Partidului, Secretarului său general, că au îndeplinit planul la toţi indicatorii de bază, sporind productivitatea muncii şi obţinând astfel în cadrul întrecerii socialiste şi-n premieră mondială CHIBRITUL CARE NU IA FOC ÎN RUPTUL CAPULUI !  ». Şi Nelu s-a ridicat elegant de pe scaun şi-i oferi un foc cu o brichetă « Zippo ». Restul a curs ca după un scenariu. Scena de amor de la Muzeul Satului este de un haz nebun.

Problema modului în care tratează Groşan dictatura nu vine din nesesizarea aspectelor dramatice, dure ale vieţii de atunci ; vine de la viziunea sa asupra vieţii în general. Erotismul este motorul societăţii şi el motivează toate acţiunile oamenilor. Partea de represiune este estompată şi înecată într-o avalanşă de fapte în care pe primul plan apar relaţiile sexuale. Erotismul pune lumea în mişcare.  Tema este stăpânită de Ioan Groşan în mod ireproşabil şi determină firesc destinul personajelor şi mersul întâmplărilor.

Dar la un moment dat în carte apare o notă distonantă : personajul Grigore Samsaru. Fac presupunerea că autorul a simţit că scrierea sa se înscrie pe o singură traiectorie şi  a hotărât că trebuie să rupă ritmul (care curgea foarte bine, de altfel) şi este cazul să introducă altceva. Grigore Samsaru este un personaj livresc cu nume special ales să amintească de Metamorfoza lui Kafka. Deosebirea faţă de Gregor Samsa este că Samsaru nu se transformă în gândac, ci doreşte să devină membru de partid.

Altă divagaţie faţă de nota generală a povestirii este una în care este vorba de un cerb imens apărut în mod miraculos într-o zonă în care nu erau astfel de animale. Este anunţat Tovarăşul şi se organizează o vânătoare la care apare însuşi Ceauşescu. Povestea are haz şi este foarte bine scrisă, dar pare a fi lipită în mod forţat în roman. Ca să fie roman.

Şi este un roman foarte bun. Deocamdată numai primul volum.
vineri, 15 octombrie 2010
Joi 14 octombrie 2010 odată cu ziarul Adevărul s-a distribuit gratuit primul volum din “Crimă şi pedeapsă” de Dostoievski. Deoarece eu ies din casă cu noaptea-n cap ca să mă duc la discotecă, m-am repezit la chioşcul de ziare să prind şi eu o carte gratuită. « Nu mai am » mi-a zis vânzătoarea. M-am ambiţionat şi am mers spre alte chioşcuri. N-am găsit nicăieri. Unii au primit câte zece exemplare, alţii 50 şi alţii nimic.

Am mai cumpărat astfel de cărţi, titluri pe care le mai aveam, dar în volume deteriorate sau având coperte urâte. Când a apărut Faust (de Goethe)  m-am repezit să-l iau fiindcă eu am un volum vechi şi jerpelit. Am văzut însă că traducerea nouă e semnată de Ion Iordan, în timp ce eu aveam traducerea lui Lucian Blaga, mult mai bună. Cred că mai bine dădeam la legat cartea veche.

În ceea ce priveşte « Crimă şi pedeapsă », sunt convins că va apărea din nou volumul unu, dar cu bani. Oricum, aceste cărţi sunt ieftine (10 lei) şi arată foarte bine.
miercuri, 13 octombrie 2010
Povestea începe în Chile în tipul preşedintelui Salvador Allende în anul 1972. În capitala Conception făcea mare vâlvă un poet, Alberto Ruiz - Tagle, care avea o viaţă  tumultuoasă  şi uneori misterioasă. Frecventa un atelier de poezie unde venea multă lume bună. Acolo puteau fi întâlnite surorile Veronica şi Angelica Garmendia, frumoase şi cultivate. Ele se îndrăgostesc de Alberto Ruiz – Tagle.

Poetul avea şi o altă faţetă decât cea de  artist şi anume una de foarte curajos pilot de avioane. Atunci se prezenta sub numele de  Carlos Wieder şi-şi demonstrează prima dată calităţile de pilot într-o zi  când scrie versuri pe cer cu dâra de fum de la avion.  Carlos Wieder a început să fie invitat la mitingurile aviatice. La un moment dat el scrisese pe cer : Ucenici ai focului. S-au făcut presupuneri cu privire la semnificaţia expresiei. Cam în acea perioadă una din frumoasele surori Garmedia fusese omorâtă.

Se instaurează dictatura lui Pinochet şi Carlos Wieder devine tot mai activ pe un front misterios şi întunecat. Există un moment în care poetul-pilot se dezvăluie: când organizează în casa lui o expoziţie de fotografii. O cameră este tapetată cu poze aduse parcă dintr-un laborator de criminalistică : corpuri desfigurate şi dezmembrate de femei şi bărbaţi dispărute în mod neelucidat în ultimul timp. Printre ele se vede şi o fotografie a Veronicăi Garmendia. Invitaţii sunt oripilaţi.

La un moment dat Wieder dispare. Bănuit de numeroase şi oribile crime este căutat pentru a fi judecat şi pedepsit.

Cartea lui Roberto Bolaño este scrisă într-un stil de relatare rece a evenimentelor şi este compusă din multe imagini care par fără legătură între ele. Nu rezultă că unele fapte ar decurge din altele, singurul aspect comun fiind violenţa acestora. Expunerea narativă seamănă cu o vizionare de fotografii cu diferite orori. Nişte victime pentru care nu există vinovaţi.

Cu toate că nu manifestă o atitudine de compătimire a răului produs, senzaţia produsă de scrisul lui  Bolaño este tocmai de revoltă faţă de cei care produc astfel de fapte. Cruzimea unui om ca Wieder care comitea crime din motive estetice este demascată de autor cu un fel de neputinţă.

Acest stil al lui Bolaño oarecum reportericesc dar scurtcircuitat cu reflecţii despre viaţă, moarte şi violenţă este foarte sugestiv. Pe măsură ce citeşti te cuprinde o alarmă, o nelinişte care nu are o explicaţie clară ; în acelaşi timp ai un fel de mulţumire ca şi cum ai fi văzut foarte bine nişte lucruri ; în realitate, n-ai « văzut » nimic. Doar luciditatea de o nesfârşită tristeţe a lui Roberto Bolaño.
luni, 11 octombrie 2010
Paler a iubit nisipul cald al Mediteranei. Deseori scria  pe nişte caiete sau foi peste care adierile de vânt aruncau fire de nisip. Aşa a scris probabil şi această carte, care este o mărturie a dragostei sale faţă de soare, de mare, de grecii antici, de miturile care cuprind înţelepciunea lumii. În Scrisoare domnului Burckhardt el spune: „…invocând mitologia, eu nu le-am cerut zeilor decât să le folosesc numele pentru cauza mea personală […] în această lume există mai multe lucruri de admirat decât de dispreţuit.

Aflându-se în preajma Parthenonului, Paler ne atrage atenţia că deşi statuile şi monumentele exprimă o înţelepciune exemplară, nu trebuie să uităm că grecii l-au aclamat pe Nero în circuri şi pe pistele de alergări. Că atunci când cucereau o cetate, toţi bărbaţii erau omorâţi iar femeile erau luate în sclavie. Şi autorul îl întreabă pe Burckhardt dacă nu cumva Elada  a fost opera lui Hölderlin, a lui Nietzche, a lui Winckelmann şi a lui Ghoethe, a lui Renan şi a tuturor celor care au avut nostalgia ei ?

În scrisoarea către Chamfort,  Paler arată că biserica nu s-a gândit să-l canonizeze pe Don Quijote ca pe Don Juan, fiindcă nicio religie nu se teme de iluzie, cum se teme de dragoste. Pentru că dragostea afirmă tot timpul că unica şanşă de a fi fericiţi este aici şi că din aceleaşi motive Afrodita a ieşit pe un ţărm. Îar în timp ce iubirea  ne cheamă să înflorim pământul, religia ne îndeamnă să ne preagătim pentru viaţa de apoi.

Octavian Paler l-a certat serios pe Rousseau . „De ce am dori un paradis înaintea cărţilor, dinaintea statuilor?” scrie el. Dorind paradisul lui Rousseau, ne-am ridica împotriva greşelilor culturii, dar şi împotriva victoriilor şi speranţelor ei. Căci o pădure poate fi frumoasă fără să spere nimic. În schimb, nu există nicio operă frumoasă făcută de oameni care să nu spere .

Cartea conţine scrisori imaginare către Pavese, Kafka, Flaubert şi alţii. Octavian Paler a călătorit mult. Sunt foarte mulţi oameni care au cutreierat pământul, dar Octavian Paler a văzut peste tot monumentele şi a descifrat lumea spirituală ascunsă unui ochi obişnuit. O simpla piatră de pe malul mării, nisipul sau soarele îl ducea cu gândul în Grecia antică, la semnificaţiile adânci ale marile sculpturi, temple, poeme şi teorii filosofice.

Paler a spus deseori că înainte grecii luptau cu barbarii din afara cetaţilor. În  prezent, barbarii au patruns în cetate şi s-au amestecat cu populaţia civilizată.  Acest aspect a dus la coborârea nivelului general de cultură şi omenirea a fost trasă-n jos.  Deşi  apăsat de invazia barbarilor Octavian Paler  arată că speranţa există şi este reprezentată de frecventarea operelor  marilor oameni de cultură: Unamuno, Camus, Rilke, Proust etc, cărora le aduce un omagiu prin scrisorile sale imaginare.
luni, 4 octombrie 2010
Iluzionistul Yehudi găseşte un mic cerşetor pe străzile din Saint Louis şi îl transformă într-o celebritate. Maestrul îşi dedică toată priceperea în iniţierea şi formarea micului orfan, astfel încât acesta ajunge la nişte performanţe incredibile. „Aveam doisprezece ani când am mers prima oară pe apă. Omul îmbrăcat în negru m-a-nvăţat s-o fac şi n-o să m-apuc acum să pretind c-am prins schema peste noapte” povesteşte eroul de la început. Lui Walter Rawley maestrul îi promise că-l va învăţa să zboare.

Walt nu dorea acest lucru; el dorea doar o viaţă normală. Dar nu era după el. Destinul său era hotărât: va ajunge cineva, o mare personalitate, bogat şi adulat de lume. Ce-ar putea să facă un om ca să obţină o astfel de poziţie ? Să devină preşedintele S.U.A ? Să fie star de cinema ? Vedetă rock ? Sfânt de peşteră ? (pentru că există şi sfinţi de deşert, de vârf de munte, de junglă etc.). Nu. El va fi precum Iisus. Va face minuni şi va fi el însuşi o minune.

La început a fost simplu. Micuţul Walt a fost adăpostit în casa lui Yehudi (o fermă). Acolo însă constată că era şi locul său de muncă. Iar muncile sale au fost teribile. El nu pricepea contrastul dintre dragostea cu care era înconjurat şi duritatea probelor la care era supus. În afară de acest aspect, cel mai ciudat era faptul că maestrul nu-i preda  nimic în direcţia învăţatului zborului, punându-l la încercări care n-aveau nicio legătură cu acesta.

La unul din antrenamente Yehudi îl îngroapă de viu. Walt mărturiseşte : „…după ce ai petrecut un răstimp în măruntaiele de dincolo, […] lumea n-o să ţi se mai  pară niciodată la fel. Devine nespus de frumoasă. Să simţi ţărâna deasupra ta e un lucru […], dar adevărata groază nu începe decât mai târziu, după ce ai fost dezgropat şi poţi să te ridici şi să păşeşti din nou.” Maestrul mai are şi alte groaznice metode de „a-l învăţa să zboare”. Din când în când, în camera lui nevăzut de nimeni, Walt face salturi ridicole de la pământ. Până la urmă tânărul îl întreabă pe maestrul său când vor începe lecţiile propriu-zise. „Oho, mai e foarte mult până acolo”. Între timp ei cutreieră America făcând diferite numere de circ. Şi viaţa lor este deosebit de grea, un coşmar.

Walt nu are voie la nicio bucurie, la viaţă personală şi nici nu are acces la ceva de acest gen. Spre sfârşit Walt spune:

”Trebuie să-nveţi să încetezi să fii tu însuţi.  Cu asta începe şi totul urmează de-aici. Trebuie să te laşi evaporat. […] Puţin câte puţin, începi să cântăreşti mai puţin decât nimic. Închizi ochii; îţi întinzi braţele; te laşi evaporat. Şi apoi, puţin câte puţin, te desprinzi de pământ.

Uite-aşa.”

Îmi pare rău că trebuie să stric vraja acestor fraze de la sfârşitul cărţii. Vreau doar să spun că romanul acesta al lui Auster mi-a dat o senzaţie de nesfârşită melancolie şi o apăsare pe inimă, dar nu una  dureroasă, ci una uşoară ca un fulg. Ca un balsam imaterial.
duminică, 3 octombrie 2010
Sunt încă mulţi oameni care se întreabă la ce folosesc cărţile. Te distrează sau te-nvaţă ceva ?  Sunt întrebări la care nu se găsesc răspunsuri în cărţi. Problemele de viaţă sunt uneori aşa de complicate şi atipice  încât nicio carte nu are soluţii pentru dilemele tale. Sunt multe case fără biblioteci. Când ai greutăţi te rogi la Dumnezeu. Dar cine nu crede în divinitate ?  Aici ar interveni filosofia, concepţia proprie despre lume.

Oferă credinţa sau filosofia o împăcare cu ideea morţii ?

Romanul lui Irvin D. Yalom are desigur o poveste. Deşi este vorba de filosofie, cartea este o ficţiune scrisă cu aplomb şi talent.

Medicul psihiatru Julius Hertzfeld se trezeşte brusc în faţa morţii. I se depistează un cancer în fază avansată. De fapt, i se mai dă un an de zile. Problema lui este cum să trăiască această scurtă perioadă. Ce să facă să scape de panică? El se ocupă de câţiva pacienţi pe care-i tratează prin metoda folosirii unui grup.  O etapă importantă în carte o constituie întâlnirea lui Julius cu Philip Slate. Un admirator al lui Shopenhauer. Aflăm multe lucruri despre filosof. Şi apropo de aspectul ridicat la început - la ce folosesc cărţile ?- personajul Philip ne spune că opera principală a lui Shopenhauer „Lumea ca voinţă şi reprezentare” abia a ajuns să  fie tipărită. Singura lucrare bine vândută a fost Parerga şi paralipomena . În această carte de mici dimensiuni Shopenhauer dă nişte sfaturi de viaţă. Frazele lui încep să circule pe buzele tuturor. Cartea este utilă. Dacă ai probleme gândirea lui Shopenhauer te ajută. Parerga şi paralipomena oferă lecţii despre cum să gândim independent, cum să evităm alienarea supranaturalului, cum să avem o părere bună depre noi înşine. Păi nu e extraordinar ?  Deşi dacă ne uităm în jur cred că noi românii nu avem nevoie de partea asta. Se pare că la noi nu există proiecte pe termen lung. Aşa cum guvernările noastre încep mereu drumuri şi poduri noi în loc să le termine pe cele începute cu ani de zile în urmă, tot astfel la nivel individual românul nu-şi propune obiective de lungă durată. Şi aici nu e vorba de vreo concepţie de viaţă bazată pe contemplaţie, ci pur şi simplu de lene. De ce are atâta forţă această pornire caracteristică zonei balcanice ? Cum de preferă cineva să moară de foame în loc să iasă din starea plăcută de moleşeală şi să facă un efort cât de mic pentru a-şi câştiga existenţa ? Povestea lui Ion Creangă despre leneşul dus la spânzurătoare este o proză  care oferă generoase interpretări filosofice. În fond, leneşul nu punea nici un preţ pe viaţă şi nu-i era frică de moarte.

Eroul cărţii lui Irvin D. Yalom nu se mai întreabă ce este fericirea. Îl preocupă numai supravieţuirea. Philip Slate, prietenul său, îi spune că singurul filosof care a arătat omenirii cum e mai bine să trăieşti a fost Shopenhauer. Într-un grup de terapie intensivă Shopenhauer ar cultiva următoarele principii :

-         Să nu dai curs nici iubirii, nici urii constituie jumătate din înţelepciunea lumii: să nu spui nimic şi să nu crezi nimic, cealaltă jumătate;

-          Singura modalitate de a dobândi superioritatea în relaţiile cu ceilalţi oameni este de a lăsa să se vadă că eşti independent de ei;

-         Să uiţi, în orice clipă, trăsăturile urâte ale caracterului unui om este ca şi cum ai arunca bani câştigaţi cu greu. Trebuie să ne protejăm faţă de familiaritatea prostească şi prietenia prostească.

Philip încearcă să se comporte conform acestor principii.  Ele sunt caracteristice unui mizantrop. Analizându-şi viaţa pe care a trăit-o pacientul Philip spune că aceasta a fost  constituită numai din necazuri şi momente nefericite.  Julius îi întreabă pe fiecare din participanţi dacă şi-ar lua viaţa de la început. Ai vrea să treci din nou prin tot ceea ce ai trecut sau ai vrea să retrăieşti altfel ? Majoritatea răspunde că nu doreşte o existenţă repetată.  O viaţă e destul.
vineri, 1 octombrie 2010
Puţine cărţi au în vizor viaţa la locul de muncă. Evenimentele petrecute într-o mare companie corporatistă de publicitate pot constitui un spectacol palpitant, în care dramatismul alternează cu aspectele comice. Povestea este spusă de un personaj comun, autorul folosind persoana întâi plural. A mizat pe această noutate şi a câştigat. Personajele sunt foarte bine conturate, atmosfera este vie şi palpitantă.

Dacă te uiţi din stradă la un bloc de peste 60 de etaje din Chicago nu îţi imaginezi că în fiecare zi acolo în interior au loc mici drame, conflicte, supărări şi împăcări, intrigi şi iubiri. De regulă salariaţii se adună în biroul lui Benny Shassburger, un personaj pitoresc spre care se scurg toate bârfele, după care el le transformă într-o poveste. Are talent de narator şi ştie tot ce mişcă în clădire: cine cu cine se culcă, cine e bolnav dar îşi ascunde suferinţa pentru a-şi păstra locul de muncă etc. Benny mai este iniţiatorul unui fel de joc sau casă de pariuri: ghicirea celui care va muri primul în intervalul de timp următor. Câştigă de regulă şi primeşte de la toţi ceilalţi câte zece dolari.

La un moment dat se primeşte o comandă: să se facă un spot publicitar în care o bolnavă de cancer trebuie să fie făcută să râdă. Fiecare se pune pe treabă, citesc cărţi de specialitate, dar pe măsură ce aprofundează subiectul devin tot mai trişti şi mai disperaţi că nu iese ideea salvatoare. Grupul de elită de la „creaţie”, format din Joe Pope, Karen Woo, Genevieve Latko –Devine, Chris Yop, Jim Jackers, Tom Mota şi alţii se agită de frica managerului Lynn Mason.

Exasperat că nu-i vine nicio idee, unul dintre ei îi dădu un telefon maică-sii, ceea ce făcea foarte rar, şi-o întrebă tam-nesam: „ Mamă, să zicem că tu ai cancer. Spune-mi ce crezi că te-ar putea face să râzi ?”. Femeia îi răspunse stupefiată: „De-aia mi-ai dat telefon după o tăcere de zece luni ? Nu vrei să vorbim de altceva?” Lucrurile iau o turnură din ce în ce mai dramatică în momentul în care încep concedierile. Lucrau ei zece ore pe zi dar aveau de toate: casă luxoasă, servitori acasă, maşină bună, concedii minunate.

Devenind dintr-odată şomeri se puteau trezi că banca le-a luat casa şi maşina, familiile se destrămau, nivelul lor de trai scădea vertiginos. Oricum nu ca al nostru, fiindcă mulţi disponibilizaţi continuau să aibă haine ca lumea şi să mănânce pe săturate. Iar până la urmă îşi găseau un nou job. Cel mai crunt aspect al situaţiei concediaţilor şi cel mai greu de suportat era faptul că ei nu mai făceau parte din familia de la serviciu, care devenise mult mai importantă decât cea de acasă.

Unul dintre disponibilizaţi, Tom Mota, provoacă un eveniment pe care-l urmăreşti cu sufletul la gură. Este partea cea mai palpitantă din carte. Însă tot romanul curge foarte uşor la citit.
Joshua Ferris este un autor foarte talentat. Acest roman de debut, Şi atunci ne-au terminat, a fost premiat cu PEN/Hemingway Award for Best First Novel şi Barnes and Noble Discover Award.
Vi-l recomand şi sunt sigur că vă va face mare plăcere.
luni, 13 septembrie 2010
Cartea à la Mateiu

O să risc un truism: fără Mateiu Caragiale ca personaj, cartea aceasta n-ar fi existat! Este un omagiu adus personajului cu propriile sale vorbe. Așa cum Craii... și celelalte cîștigă mult – în fascinație – de pe urma existenței hors-norme, cum ziceam, a autorului lor, tot așa cartea lui Iovan se hrănește din toate ipotezele pe care misteriosul Mateiu Caragiale le-a suscitat încă din timpul vieții.
Paradoxul este că această “despuiere” cotidiană pe care o întreprinde la-fel-de-misteriosul Iovan (autor discret, secret, rar și retractil) nu-i răpește personajului Mateiu aura de mister. Mistificarea prelungește misterul: ieșit din scenă “sub pecetea tainei”, Mateiu revine în avanscenă în chip de fantomă textuală, amalgamînd în propria-i umbră toate acele ipoteze antume și adăugîndu-le, fertil, cîteva ipoteze literare materializate după moartea autorului: în primul rînd, desigur, intertextul borgesian și, nu mai puțin, acela – mai apăsat ludic – mirceahoriasimionescian: volumul (el însuși sui-generis) al lui Iovan pare un titlu posibil din Bibliografia generală...
Recunosc a nu fi citit, pînă la această carte apărută în 2008, decît un alt titlu al lui Iovan: irezistibila, inimitabila și inenarabila Comisie specială. Am citit-o în anii 80, uluit să descopăr un autor și un op care “surfau” cu grație vulgata literară a epocii; Comisia specială este – din punctul meu de vedere – nu doar cea mai devastatoare analiză (la microscop!) a etosului acelui timp, ci și o “deconstrucție” (profund subversivă) a literaturii aceleia... Aproape experimental, aproape “proces-verbal”, romanul – căci roman este! – ia limbajul denunțurilor mărunte și, punîndu-l cu îngrijire și meticulozitate în pagini, sucește gîtul retoricii aferente: un tur de forță care anunța, deja, un scriitor prodigios.
Ultimele însemnări... este poate, din acest punct de vedere, mai puțin spectaculos. E (ca să fac o comparație “deplasată”) precum Tarantino care, după genialele “suciri ale gîtului” din Reservoir Dogs și Pulp Fiction, revine la narațiunea bătrînească odată cu Inglourious Basterds. La fel, cartea lui Iovan se întoarce la străvechea convenție a scrisorilor/însemnărilor/manuscriselor găsite ca gaj al autenticității acestora – numai că “sucește” ordinea: în loc ca dovada să fie prezentată la început, ea e plasată la sfîrșit, introducînd (în aceeași bună tradiție narativă) autorul însuși (i.e. Ion Iovan) în trama epicii. Cum spuneam: ca strategie de construcție, metoda este cît se poate de eficace; ca verosimilitate însă, mă tem că ipoteza “fiului din flori” al lui Mateiu – conceput cu o evreică mai tînără, Emma – nu stă în picioare. Nu mai știu cine, și unde, încerca să-și imagineze cum s-ar fi adaptat Mihail Sebastian – prezent în Ultimele însemnări... în chip de “Iosef-Sebastian” și privit cu afecțiune de “Mateiu” - regimului comunist instaurat după 1947: ar fi fugit din țară, ca mulți alți evrei? S-ar fi “pliat” pe comandamentele politico-literare ale epocii, la fel ca – iarăși – mulți alți scriitori evrei de stînga? Îndrăznesc să cred că o continuare a legendei Mateiu dincolo de 1936 (anul morții) cu cel puțin 15-20 de ani ar fi fost, poate, mai savuroasă – deși, firește, la fel de improbabilă ca și ipoteza fiului său postum... Dacă nu s-ar fi sinucis în secunda 2 a abdicării Regelui, e de presupus că ar fi încercat, și el, să fugă din România. Dar, cunoscînd aversiunea lui Mateiu atît față de ideea sinuciderii, cît și, mai ales, a unei “puteri populare” căreia nici măcar nu i-a putut anticipa nocivitatea, e de presupus – de asemenea – că dilema lui ar fi fost teribilă.
Și totuși: întîlnirea – pe masa de operație a Istoriei – a Stilului Mateiu I. Caragiale (cu tot ce avea acesta “reacționar” și irepetabil) cu “stilul” proletariatului învingător (cu tot ce avea acesta “revoluționar” și ireversibil) ar fi făcut – poate – un “bestseller” absurd-grotesc de cea mai adîncă ironie... alș
duminică, 12 septembrie 2010
Personajul „Mateiu”

Chiar fără notațiile dezvăluitoare ale lui Iovan care ni-l apropie pe Mateiu aproape epidermic, zi de zi, de la 1 ianuarie 1935 la 16 ianuarie 1936, ni-l închipuim pe acesta de tot uscat, “maricizat”, mineralizat – un hedonist căruia nu-i vor fi rămas decît două plăceri pe lume: mania grandorii și gastronomia fină. Pe prima o rezolvă ținînd, compulsiv, evidența celor cîteva decorații primite de-a lungul timpului, primenindu-și garberoba cu piese hors-pair, privind fix spre constelațiile aristocratice și transformînd Sionu – conacul de la Fundulea al nevestei – într-un soi de “palazzo eminamente agrar” de tot rîsul, cu „nobila” flamură galben-verde, concepută de Mateiu, fîlfîind peste ostrețe și crescătoria de curcani; pe cea de-a doua, dejunînd nesmintit la Capșa și trăgînd cu ochiul, pofticios, la delicatesele culinare puse-n vitrină la “Niculescu”... Este o existență veramente vegetativă, de mic parazit social (ceea ce a fost toată viața), pe care imaginația Artistului o transmută necontenit, cu mult zel, în “aur” fantasmal. De fapt, Mateiu Caragiale a trăit – dintotdeauna – în propria sa ficțiune, care l-a ajutat să suporte mai ușor inadvertențele realității. A fost un dandy, într-adevăr, dar unul paradoxal: unul ce refuza, scîrbit, o “vulgaritate” a luxului la care nici nu avea acces. Aerul acela guindé, contrafăcut, pe care i l-a remarcat Călinescu – comparîndu-l cu “un majordom în concediu duminical” - reiese și din “autoportretul” făcut de Iovan, chit că acesta l-a pictat în culori mult mai tandre decît cărbunele călinescian. Dar impresia finală este aceeași: fascinat de o nobilime la care n-a ajuns decît printr-un mariaj de formă, Mateiu a ratat totul în viață – mai puțin statura (și statutul) de Personaj. A fost un nefericit, un (am spune azi) loser auto-iluzionat; iar sfîrșitul - “dramatizat” cu pudoare și înțelegere de Iovan – i-a fost de o tristețe cu atît mai usturătoare cu cît pare “repetiția” finalului din Bietul Ioanide al aceluiași Călinescu. Mai tineți minte? Tot romanul se așteaptă moartea bătrînului și mereu-suferindului profesor Conțescu, căruia mai tînărul Gonzalv Ionescu aștepta să-i ia locul; or, atunci cînd se anunță “A murit, a murit!”, lumea – pe bună dreptate – crede că a murit Conțescu și clatină din cap. “Nu Conțescu, nu Conțescu, a murit Gonzalv Ionescu!” - sună, dacă-mi amintesc bine, ultima replică a cărții.
Mateiu Caragiale a fost un Gonzalv Ionescu: a avut ghinionul să moară, bietul, înaintea bătrînei Marica... alș
sâmbătă, 11 septembrie 2010
Acum cîțiva ani, atunci cînd au apărut în România literară fragmente din ceea ce avea să devină cartea Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoțite de un inedit epistolar precum și indexul ființelor, lucrurilor și întîmplărilor în prezentarea lui Ion Iovan (volumul ar fi putut concura și la titlul de “cartea cu cel mai lung titlu din literatura română”!), țin minte că am mușcat cu ingenuitate momeala aruncată de ingeniosul prozator și distins matein și am recomandat călduros, în Dilema, ceea ce credeam că erau file autentice din jurnalul lui Mateiu I – sau “Întîiul”, cum a tălmăcit la fel de ingeniosul Șerban Foarță (un fel de Ion Iovan în poezie) inițiala “fiului risipitor” de Caragiale... Ca mine, însă, vor fi fost mulți: versiunea apocrifă imita atît de bine stilul autorului Crailor... încît, în absența unor cunoștințe precise de istorie literară mateină – anume, faptul că notațiile jurnaliere ale lui Mateiu însuși s-au pierdut -, ai fi putut băga mîna-n foc că “însemnările” erau chiar ale acestuia.
Un exemplu: “25 martie - ziua Bunei Vestiri, ziua ivirii mele pe lume. Acum cincizeci de ani se năștea, în casa Mariei de pe strada Frumoasă, pruncul Mateiu.
Când pot, trec prin zonă; construcția se află la numărul 14, nu la capătul ce dă spre Pod, ci la celălalt, care se afundă în mahalaua Buzeștilor. Leagănul prunciei mele s-a nimerit sub acoperișul unei înjghebări pricăjite, la care n-au tras pașii unei odrasle boierești, ci pașii unui deșucheat amploiat la RMS, une tique.
Dar nu vreau să-mi stric aniversarea. Primesc de la Boïcesco, prin commissionnaire, un exemplar din Le Trésor héraldique al lui La Porte, într-o legătură splendidă. Măciucescu vine personal să me felicite punându-mi în brațe o duzină de butelii Löwenbräu în cutia lor originală, cu leul aurit pe capac.” (op. cit., pag. 76; a se observa trimiterile deloc discrete ale lui “Mateiu C.” la Nașterea bethleemică - “casa Mariei”, “pruncul”, “acoperișul unei înjghebări pricăjite”... )
Cartea apărută, finalmente, la (unde altundeva?) Editura Curtea Veche are 550 pagini, încheindu-se cu epistolarul amintit în titlu, semnat “Jean Mathieu Zilverstein”. Acesta ar fi, ne îndeamnă să credem Ion Iovan, fiul din flori al lui Mateiu Caragiale – al treilea “bastard” din familie, ținînd cont că nu doar Mateiu a fost fiul nelegitim (născut Constantinescu, devenit Caragiale) al lui Ion Luca, ci și dramaturgul era născut în afara căsătoriei. Alle gute Dinge sind drei, îți vine să exclami. Este, însă, singurul “hic” al acestei cărți pe drept cuvînt entuziasmante, extravagante și fără pereche: deși, din punct de vedere compozițional, surprinzătorul epistolar are logica sa, în “desenul din covor” găsindu-se nenumărate “rime” - literar-politice – între România interbelică și cea din iunie 1990 (cînd Zilverstein, spre ghinionul său, vizitează Bucureștiul), ipoteza unui Mateiu producînd o progenitură în ultimul an al vieții sale, juisiv scăpat din ghearele “Sionoaicelor” (soția, Marica, și sora ei, Florica) și, mai ales, făcînd tam-nisam rabat de la etica dandy - care presupune și impune sterilitate – este destul de neverosimilă, pe lîngă că e cam telenovelistică... alș

P.S. Două mici “cochilii” în această, altminteri, extrem de fin-riguroasă țesătură: într-un loc, Mateiu grafiază “l’haineuse”, deși corect-franțuzește este “la haineuse” (și nu-l bănuim a nu fi scris într-o franceză perfectă). Iar foarte aproape de final, printr-un lapsus calami inexplicabil, Ion Iovan îl face să scrie “maieu” (!) – cum găsim și în Întîlnire cu un necunoscut al lui Liiceanu; e de presupus că Mateiu însuși ar fi grafiat fie “maillot”, fie “maiou”...
vineri, 3 septembrie 2010
Să nu spuneţi că ajungând într-un loc nou, într-un oraş sau peisaj dintr-o ţară străină, nu aţi avut niciodată senzaţia că aţi mai fost pe acolo. Remo Bodei arată ce spunea Bergson şi anume că în senzaţia de déjà vu nu retrăim întregul trecut într-o succesiune rapidă de imagini fotografice: apare doar un moment din acesta şi e confundat astfel cu prezentul.

Opera de artă face să coexiste gândirea raţională, care discerne şi argumentează pe baza criteriilor de adevăr şi fals, şi logica dorinţei, care neagă orice distincţie, fie ea şi temporală, şi echivalează asimetriile.  Literatura construieşte un context de plauzabilitate a implauzibilului, suspendă adeziunea la criteriile de judecată  şi ne impinge să credem în incredibil.

Când ne acaparează o carte trăim două vieţi: una reală şi cotidiană, şi alta virtuală, în care pătrundem în momentul când deschidem cartea. Cine a citit Oraşele invizibile de Italo Calvino nu se poate să nu-şi depoziteze în minte palate urcate în vărf de stâncă, pieţe încadrate de clădiri monumentale, statui imense şi ciudate de oameni şi zei etc. De aceea dacă vizitezi piramidele de la Gizeh şi Sfinxul din Egipt sau piaţa San Marco din Veneţia nu se poate ca unele imagini „imprimate” din carte în mintea ta să nu se suprapună peste realitatea mirifică şi concretă care-ţi apare în faţa ochilor.

Este analizată şi concepţia lui Nietzsche legată de fenomenul déjà vu şi anume cel al eternei reîntoarceri : tot ceea ce trăim retrăim; tot ceea ce vedem am mai văzut  o dată; fiecare nouă cunoştinţă e o re-cunoştinţă. „ Noul e întotdeuna vechi şi vechiul întotdeuna nou.”. Şi Eminescu are un vers foarte asemănător : „Toate-s vechi şi nouă toate”.

Dar „Revoluţia portocalie” din Ucraina din 2004 sau Revoluţia televizată din aprilie 2009 din  Republica Moldova nu semănau cu Revoluţia română din 1989 ?

Găsesc însă un mai mare miracol decât fenomenul déjà vu scrierile unor autori care la o vârstă de sub 30 de ani au creat un univers cât se poate de real cu eroi de vârstă mult mai înaintată. De exemplu Elias Canetti care  încă de la  26 de ani a văzut în amănunţime cum arăta şi ce simţea personajul său din romanul Orbirea, savantul Peter Kien, care era bătrân. Dacă senzaţia de  déjà vu este legată de o trăire a trecutului, cum poate un scriitor fără experienţă de viaţă să prevadă în detaliu viitorul ?
luni, 16 august 2010
La ProTV Internaţional, care se prinde la bulgari, am văzut un interviu de pe litoralul românesc. Nişte românaşi se plângeau de murdăria de pe plajă. “Dar dumneavoastră unde aţi depus gunoiul ? “ a intrebat reportera. “Păi colea aşa! “ au zis ei arătând nişte pet-uri de lângă prosoapele pe care stăteau (prosoape pe care era imprimat câte-un nume de hotel).

La bulgari toată lumea aruncă gunoiul la coş.

Nemţii în Bulgaria au construit hoteluri şi au venit cu sistemul lor de management.

Noi suntem un popor care ne facem singuri rău şi p-ormă ne plângem.

Nişte poze din staţiunea bulgărească “Sfinţii Constantin şi Elena” şi un filmuleţ cu valuri:

[caption id="attachment_3045" align="aligncenter" width="500"] Pe plaja la bulgari (I)[/caption]

[caption id="attachment_3046" align="aligncenter" width="500"] Pe plaja la bulgari (II)[/caption]

[caption id="attachment_3047" align="aligncenter" width="500"] Priveliste din balconul hotelului[/caption]

[caption id="attachment_3048" align="aligncenter" width="500"] Terasa in bazar[/caption]

 
miercuri, 11 august 2010
Sunt in statiunea Sfintii Constantin si Elena  din Bulgaria. Hotelul este minunat, plaja este minunata si eu sunt minunat de serviciile de aici. Cum de totul e asa de bine si de ieftin pe cand in Romania pe litoral - e invers. Cum s-a schimbat pe litoralul bulgaresc mentalitatea socialista cu un mod de o face lucrurile la fel ca in Spania sau Grecia ? Partea proasta e ca aici sunt multi rusi. In sistemul all inclusive poti sa mananci si sa bei si intre mese (nu pe jos!), adica aproape tot timpul. Asa ca rusii dupa ce se ghiftuiesc la micul dejun se asaza la coada la bufetul de gustari si bauturi, consumand cu o harnicie de stahanovisti: bere, vin, tarii, pizze, sandvisuri, cartofi prajiti, inghetata. La ora unu se muta la restaurant. Nu prea i-am vazut pe plaja, dar cred ca se duc mai pe seara. De fapt, pe aici sunt si destui romani. Dar si bulgarii (gazde) sunt ai naibii, aduc mereau mancare si bautura in cantitati mult mai mari decat ar putea vreo natiune indarjita sa bage la ghiozdan !
marți, 3 august 2010
Volumul „Târfe asasine” conţine povestiri. L-am citit cu mare interes şi plăcere. Începusem un roman de Roberto  Bolano, „Nocturnă în Chile”, dar l-am abandonat. Ca şi-n cazul lui Thomans Mann, povestirile sunt mult mai incitante decât romanele.

În povestirea Întoarcerea, eroul principal, un bărbat tânăr, îşi pierde cunoştinţa în timpul unui dans dintr-o discotecă. Are un atac de cord şi moare. De fapt el nu ştie exact dacă a murit sau nu fiindcă înţelege cu minuţiozitate tot ce i se întâmplă. Vede acum se încearcă să i se facă respiraţie artificială şi alte  metode de resuscitare, dar degeaba. Prietena lui plânge peste pieptul său.

Este chemată poliţia. Un doctor declară decesul său. Este dus la morgă. Depus pe o targă şi acoperit cu o prelată neagră până peste faţă, este închis într-o cameră împreună cu alte cadavre şi minutele trec foarte greu. După cîteva ore apare un grup format din tineri îmbrăcaţi în halate albe. Tinerii au cercei în urechi, poartă tatuaje şi par cam dubioşi.

Eroul nostru se gândeşte că la morgă lucrează probabil nişte oameni puţin ciudaţi. Să faci autopsii şi fel de fel de lucruri cu nişte cadavre dovedeşte o oarecare perversitate şi sadism. Tinerii se ocupă de corpul său şi-l face frumos. Apoi îl închid în sac şi îl cară spre o maşină. Îl duc undeva. Mortul nu mai înţelege nimic. În curând ajung la o reşedinţă foarte frumoasă şi cadavrul este depus într-un salon luminat romantic. Cadavrul înţelege că este noapte.

De undeva apare gazda şi mortul tresare de surpriză : este Villeneuve, celebrul şi bogatul creator de modă. Tinerii dispar după ce dezveliseră cadavrul şi-l aşezaseră pe un pat. Atăta cam grăsuţ şi cu pielea bine întinsă, lină. Poate şi catifelată.

Villeneuve se dezbracă şi se lungeşte lângă cadavru. Bine, spun eu cadavru, dar pentru celebrul creator de modă acela nu era un corp de om mort. Era ceva deosebit de apetisant din punct de vedere sexual şi faptul se petrece. Ce fapt ? Să trecem. La sfârşit mortul îi spune : „Să-ţi fie ruşine !”.  Era prima dată când cadavrul vorbea. Villeneuve se scuză în toate felurile. „Te iert!” îi spuse mortul.

Povestirile lui Roberto  Bolano sunt scrise în general în cheie  realistă. Bolano plonjează în mijlocul unor momente din viaţa reală pe care le dilată până când scoate la iveală nişte aspecte stranii, dar verosimile. Asta cu excepţia situaţiei când povestirile încep cu fapte reale şi se continuă în fantastic, ca în cazul povestirii Întoarcerea.
duminică, 1 august 2010
În emisiunea „Ca la carte” din 1 august, realizatorul Cristi Tabără a pus în discuţie cartea Înghite Platon, nu Prozac !. Ideea principală a carţii este, dacă am înţeles bine, nedumerirea faptului că în actualitate nu se mai foloseşte filosofia pentru explicarea unor fenomene ale cetaţii şi nici în tratarea unor anomalii mintale.

În antichitate, Socrate făcea folosofie în piaţă printre oamenii simpli.Omul modern s-a blazat. Aurora Liiceanu a amintit o glumă a lui Einstein care spunea că la întrebările copiilor : de ce îmbătrânim ? de ce murim ? unde mergem după moarte ?, niciun adult nu le-a dat lămuriri :-??aşa că până la urmă s-au lăsat păgubaşi toată viaţa să se mai ocupe de aceste dileme. Omul modern caută să-şi trăiască viaţa cât mai din plin şi nu se-ncurcă să se întrebe: De unde venim? Cine suntem? Încotro mergem? ca în celebrul tablou al lui Paul Gauguin.

S-a discutat problema modului în care un bolnav psihic trebuie să se trateze: cu medicamente sau cu Platon ? Autorul cărţii subliniază faptul că medicii psihiatri trimit pacientul direct la farmacie în loc să depisteze daca omul nu are cumva o problema filosofică. Dar ce-i aceea ? Neliniştea că omul moare. Ce-ar putea să facă un medic în faţa acestei probleme ? Să-l mintă ? Nu se poate. Este zona în care niciun om nu poate fi manipulat. Să-l trimită la preot ? Nimeni nu mai crede în viaţa veşnică. Cade şi chestia asta.

Lou Marinoff , autorul cărţii, este de părere că filosofia este singura disciplină care poate ajuta. Cum anume ? Să te facă să gândeşti. Să-ţi iei din timpul trăit şi să gândeşti mai mult. Aici ar interveni filosofia practică. Să te pregăteşti de moarte. Să fii antrenat în acest exerciţiu de gândire până mori şi scapi de problemă. m/

Ar putea fi o soluţie, dar ce facem cu oamenii proşti ? Un studiu recent arată că 40% dintre români cred că Soarele se învârte în jurul Pământului. Cum să le porneşti maşinăria gândirii profunde la cei care n-au nici motor ? Pe de altă parte oamenii aceştia sunt deja fericiţi. Nu-i chinuie gândul la moarte. Îşi trăiesc pur şi simplu viaţa. „Fericiţi cei săraci cu duhul !” :D/
miercuri, 28 iulie 2010
Gustav Aschenbach pleacă din Germania într-o vacanţă  la Veneţia. Dorea să-şi încarce bateriile pentru a-şi recăpăta inspiraţia de a compune. Este un om înstărit şi pretenţios. Se instalează la cel mai luxos din Lido – insula situată în lagună vizavi de Palatul Dogilor. Loc ideal pentru plajă. Aschenbach era preocupat de arta sa. Venise în vacanţă cu o grămadă de cărţi şi de gânduri.

Pe plajă îi atrage atenţia un tânăr nespus de frumos. Este un adolescent polonez de un farmec extraordinar. Acest tânăr nu face nimic neobişnuit: se joacă pe plajă cu alţi tineri, vine la masă împreună cu familia lui etc. Dar nici nu trebuie să se remarce prin vreo faptă deosebită; e de ajuns că există şi este nemaipomenit de frumos. Uneori Aschenbach se trezeşte că-l urmăreşte fascinat prin Veneţia, ascunzându-se după coloane şi tânjind. Este copleşit de ceea ce i se întâmplă: bărbatul aproape bătrân se îndrăgosteşte de blondul adolescent. Când reuşeşte să schimbe nişte priviri cu băiatul, Aschenbach este fericit. Imediat devine deznădăjduit.

Nu poate să şi iubească şi să şi creeze în acelaşi timp. Şi mai ciudat este faptul că iureşul sentimentelor îl ducea spre o fiinţă de acelaşi sex. Lucrurile n-ar fi putut merge niciodată până la capăt. Prizonier al propriei mentalităţi de tip nordic, rece şi distant,  nu se poate lăsa în voia sentimentelor. Nu este un dionisiac. El era un om calculat şi pedant, neacordându-şi plăceri care l-ar putea îndeparta de la calea sa de muzician.

Între timp în Veneţia pătrunde holera adusă de navigatori din Asia. Autorităţile caută să ascundă orice informaţie care ar putea să alunge turiştii. Frământările lui Aschenbach cad pe un teren vulnerabil din punct de vedere fizic. Inima lui este solicitată tot mai mult. Visează urât, are deseori slăbiciuni aparent inexplicabile, temperatură şi dureri de cap. Nu se poate împotrivi pasiunii sale şi la un moment dată îi declară tânărului că-l iubeşte.

Într-o zi pe plajă privind spre frumosul băiat, moare.

Am văzut şi filmul realizat de Visconti în 1971. Foarte bine făcut, dar cred că fără citirea povestirii lui Thomas Mann este cam greu de înţeles.
luni, 26 iulie 2010
-         Alex Leo Şerban şi Răzvan Rădulescu au analizat,  în emisiunea Cinemas (gazdă fiind Florin Barbu), miza cinematografiei româneşti.  A rezultat pe de o parte că filmele noi româneşti nu sunt suficient difuzate şi pe de alta că publicul nu are o cultură sau mai bine zis o bază pentru a putea a putea înţelege cum trebuie noile filme. În mod just Alex Leo Şerban  a punctat aspectul manifestat de spectatorul contemporan care nu mai are răbdare la scene statice, fără un ritm alert. Spunea de Eclipsa - filmul lui Antonioni făcut prin 1970 – în care ultimele secvenţe seamănă cu o poză în care la răstimp foarte mare de timp se mai modifică vreun colţişor de imagine. :-w

-         La emisiunea „Ca la carte” realizată de Cristi Tabără, regizorul Mircea Daneliuc se laudă cu filmele sale. Poate că pe bună dreptate. Glissando, Croaziera şi Proba de microfon au fost filme îndrăzneţe la vremea lor. Dar nu ştiu dacă vor trece proba timpului. M-am întrebat ce filme realizate în perioada comunistă au fost pelicule importante care să mai stârnească interes şi-n ziua de azi. Pădurea spânzuraţilor (Liviu Ciulei) a fost un film bun. Reconstituirea (Lucian Pintilie) de asemenea. La public au avut succes filmele lui Sergiu Nicolaescu, datorită reţetei de pelicule de acţiune dar şi  din cauza  contribuţiei esenţiale a unor actori foarte înzestraţi cum au fost Gheorghe Dinică, Jean Constantin  etc. Totuşi, aceşti minunaţi actori erau mult mai potriviţi pentru scena de teatru decât pentru platourile de filmare. Doar Sergiu Nicolaescu era adecvat pentru jocul plat, B-) previzibil, dar el  n-ar fi putut juca niciodată în Hamlet (ca Ion Caramitru).

Aş fi curios dacă aţi putea numi trei filme bune (necomerciale) realizate înainte de 1989. Sau măcar două. Hai, chiar unul !


marți, 20 iulie 2010
„Plagiatul nu e decât un citat deghizat sau abuziv. Un citat care nu-şi spune numele”. Iată ce definiţie frumoasă a dat  Jean- Luc Hennig plagiatului. Sunt redate în carte numeroase cazuri în care autorul caută să demonstreze că toată lumea copiază de la toată lumea.

Shakespeare de la Christopher Marlowe, Burroughs de la Arthur Rimbaud şi de la Conrad, Baudelaire de la De Quincey (Mâncătorul de opiu), Cioran de la La Rochefoucauld, Lous-Rene des Forets (autorul romanului Vorbăreţul) de la Benjamin Constant şi din Kleist etc.

Mai există situaţia în care anumiţi autori au folosit negri. Se afirmă în carte că Alexandre Dumas a apelat la un scriitor necunoscut, Auguste Maquet, să-l „ajute” în realizarea cărţilor sale, astfel că Maquet ar fi scris de la un capăt la celălalt Cavalerul d’Harmental, Contele de Monte-Cristo şi Cei trei muşchetari. Greu de crezut !:P

Un biograf american al lui Brecht a afirmat într-o carte că Opera de trei parale ar fi în proporţie de 80% lucrarea lui Elisabeth Hauptmann. Jean - Luc Hennig spune că de fapt piesa este inspirată din Opera calicilor de John Gay, tradusă din engleză de Hauptmann şi adaptată împreună cu Brecht, care nu a adăugat decât o scenă. Sunt multe alte exemple, analizate cu ironie.

Autorul insinuează ideea că înmulţirea formelor de copiere sau furt a ideilor a dus la o cantitate mare de opere literare, atât de mare încât aceste opere au ajuns la un număr imens  de oameni care citează, conferenţiază, parafrazează etc., astfel încât pasaje sau lucrări întregi pot fi considerate proprietatea tuturor şi atunci nuaţa de furt este diminuată sau îşi pierde importanţa.

Însă eu mă întreb : dacă toţi au furat de la cineva, nu însemnă că iniţial au existat mari creatori?
marți, 13 iulie 2010
[caption id="attachment_2901" align="alignleft" width="113" caption="Filip Florian"][/caption]

Într-un interviu difuzat pe TV Cultural luat de Cristina Liberis lui Filip Florian,  scriitorul a spus că pe la vârsta de 30 de ani a renunţat la jurnalism şi s-a dedicat literaturii. El a declarat că are venituri mult mai mici decât cele pe care le obţinea ca jurnalist şi a renunţat la multe tabieturi şi „plăceri”. În schimb se simte mult mai bine fiindcă face ceea ce-i place. Îşi stabileşte  singur programul de lucru, de citit, de orice.

Şi trăieşte numai din scris – ceea ce este un vis. Autorul „Degetelor mici” a dovedit că este un scriitor talentat şi de succes, fiind tradus în multe limbi străine. Dar mai preciza că din cărţile publicate n-ar putea trăi şi că este esenţială invitarea lui în alte ţări să citească din lucrările sale. Lecturile în faţa unui public numeros din Germania, Franţa  îi aduc  venituri serioase şi se miră că la noi nu prea se practică aşa ceva.

Procedeul este foate căutat în Europa, publicul fiind dornic să-l vadă pe autor citind din cărţile pe care acesta le-a scris. În mod sigur şi la noi ar avea succes astfel de reprezentaţii. Chestia ţine de o simplă problemă de organizare. Dar la noi problemele de organizare sunt cele mai grele.

Sute de oameni au lucrat să ridice un dig care să protejeze Galaţiul de creşterea nivelului apelor Dunării, în timp ce un simplu lucrător a dat soluţia care a salvat oraşul de inundaţie: deschiderea ecluzelor spre canalul Dunăre – Marea Neagră. Niciun specialist nu a avut această idee extrem de simplă iar premierul Boc încărca de zor pământ într-un sac. Dacă era lăsat în pace domnul Boc ar fi umplut şi la această oră saci cu moloz, pănă ar fi fost luat de ape.
vineri, 9 iulie 2010
M-am repezit să citesc Curcubeul gravitaţiei de Thomas Pynchon de cum a apărut în librării. (Desigur că am citit acasă, nu în librării). Încă de la primele 50 de pagini s-au ivit  mai multe piste de naraţiune care par a avea legătură unele cu altele şi o mulţime de personaje.

M-am trezit că gândurile imi fug de la carte şi mi-am amintit ce spunea Donald Morrison în cartea „Ce mai rămâne din cultura franceză”, şi anume că degradarea literaturii a început cu Noul Roman. În special datorită dispariţiei personajului. Personajele şi acţiunea rămân valenţele esenţiale pentru un roman. Sau cum spunea Nicolae Manolescu într-un editorial din România literară,  un roman nu trebuie să fie un joc de rebus.

Cititorul nu trebuie chinuit cu fel de fel de jocuri inventate de scriitor, ci trebuie delectat. Doar dacă nu ai ceva cu sărmanii cititori şi vrei să-i terorizezi. Terorism de scriitor. Dar iată că a apărut postmodernismul şi a adus cu el "kilograme" de personaje. Mai ales în cărţile lui Pynchon.

Am citit şi „V” şi declar cu mâna pe inimă (sau pe carte) că în acest roman (tot al lui Pynchon) sunt conturate câteva personaje care n-au legătură cu firul narativ principal. Dar există şi fire secundare care se pierd fără vreo finalitate. Întrebat în legătură cu unele pasaje din cărţile sale, Pynchon s-a gândit un timp după care a răspuns : „Să fiu al naibii, dar nici eu nu ştiu ce-am vrut să spun !”.

Cu toate acestea cărţile lui Pynchon îţi provoacă la lectură un fel de încântare. La fel ca şi cum ai asista la un foc de artificii. Însă lectura cere efort. Până să mă lămuresc cum e cu această problemă am lăsat la o parte Curcubeul gravitaţiei şi-am luat din raft o scriere clasică.
luni, 5 iulie 2010
Nu în Italia. Sunt prea mulţi români. Nu într-o ţară nordică. Mie îmi place marea. Însă o mare în care să poţi să faci baie. Mediterana este cea mai „bine făcută” în acest sens. Insulele greceşti sunt o minune. Eu am fost în Santorini, dar n-aş locui acolo. Poate că mai potrivită ar fi Germania. Dar nu Berlinul care are o „cantitate” mare de români cam ca zum. Pentru cine nu ştie ce este „zum” este cu atât mai bine. Nu, nu e o vuvuzelă. Grozavă mi se pare Austria. Dacă Viena se trage la Mediterana  precis că voi pleca acolo.
sâmbătă, 26 iunie 2010
„Ce mai rămâne din cultura franceză” este un volum polemic. Scrisă (în prima parte) de un american bun cunoscător al literaturii franceze, Donald Morrison, cartea analizează starea culturii franceze în prezent. Şi concluzionează că literatura şi cultura franceză este în decădere.Adică se deosebeşte substanţial de trecut. „ Deşi francezii nu au inventat romanul, au dominat acest gen literar din secolul XIX - lea până în secolul XX : Stendhal, Balzac, Hugo, Dumas pere (să nu se înţeleagă fructe, ci tată ) et fils, Flaubert, Zola, Proust, Celine...” spune Morrison.

El mai spune că literatura franceză a început să de deterioreze pe la mijlocul secolului XX, odată cu apariţia Noului Roman. Pentru că Noul Roman îşi propunea să submineze convenţiile literare în vigoare – verosimilitatea şi intriga, folosind experimente ameţitoare şi confuze. Autoficţiunea a fost considerată o mare problemă .

A povesti o relaţie amoroasă, drumul cu metroul etc., totul devine foarte uşor.Nu e nevoie de documentare, de dezvoltarea unor personaje universale. Acum toată lumea are impresia că poate scrie. Şi hop –ţop, postări pe Internet.

Aceeaşi viziune despre cultura franceză se găseşte în partea a doua a volumului – „Preocuparea pentru grandoare” – scrisă de Antoine Compagnon – în care autorul francez confirmă teoria lui Donald Morrison: cultura franceză e pe moarte. Compagnon arată că din lista scriitorilor traduşi în alte limbi decât franceză şi premiaţi, - Pascal Quignard, Michel Huellebecq, Yasmina Reza, Marie NDiaye, Julia Kristeva, Edouard Glissant,  Maryse Conde,  Assia Djebar, Jean Echenoz, Alain Mabanckou, - niciunul nu atinge grandoarea şi anvergura unor Flaubert, Proust etc.

M-a mirat faptul că nimeni nu-l pomeneşte pe Michel Tournier.

În postfaţa semnată de Horia Roman Patapievici, mi se pare că am găsit o opinie mai realistă. El spune : „În primul caz ( premisa declinului cultural) problema care se pune este cea a existenţei marilor artişti, care, fireşte, e diferită de chestiunea influenţei lor ori a influenţei culturii lor, pur şi simplu.Dacă ne întrebăm câţi Balzac, Flaubert ori Proust mai are azi Franţa, e cazul să ne întrebăm […] şi câţi Dostoievski au ruşii ori câţi Melville, americanii. Căci e bine să nu ne minţim singuri : francezii nu erau conştienţi  la 1860 de norocul de a-l avea pe Flaubert, nici americanii pe Melville, nici ruşii pe Dostoievski.” Corect. Pentru validarea valorilor, se cere timp.
marți, 22 iunie 2010
Veneţia este oraşul iubirii. O pornire ciudată te-ndeamnă la dragoste şi duioşie faţă de aproapele tău.

Dacă s-ar plimba prin Veneţia fel de fel de personalităţi de la noi, poate că i-am vedea pe Băsescu îmbrăţişându-se cu Geoană, pe Năstase cu Boc, pe Elena Udrea cu Vanghelie, pe Teo Trandafir cu Aura Vasile – pardon, asta chiar am văzut ! :-bd

Şi acum pozele şi o plimbare pe Grand Canal.

[caption id="attachment_2566" align="aligncenter" width="500" caption="Vedere de pe vapor"][/caption]

[caption id="attachment_2570" align="aligncenter" width="500" caption="Tarabe, terase, porumbei..."][/caption]

[caption id="attachment_2571" align="aligncenter" width="500" caption="In fata Palatului ducal"][/caption]

[caption id="attachment_2572" align="aligncenter" width="500" caption="Strada din zona apropiata de piata San Marco"][/caption]

[caption id="attachment_2573" align="aligncenter" width="500" caption="Gondole pe canal"][/caption]

[caption id="attachment_2574" align="aligncenter" width="375" caption="Straduta ingusta"][/caption]

[caption id="attachment_2575" align="aligncenter" width="500" caption="Gondole, gondolieri, lume..."][/caption]

[caption id="attachment_2576" align="aligncenter" width="500" caption="Cu gondola la restaurant"][/caption]

miercuri, 16 iunie 2010
Sunt in Italia, in Lido  di Jesolo. Este plaja Venetiei. Un roman care sta aici de cativa ani m-a adus cu masina de la aeroportul Marco Polo. Tipul mi-a spus : “Va arat eu Venetia. Statuia lui Columb, ratele alea din Piata San Marco, totu’. Desi nu stiu daca e bine sa va pierdeti timpul. Daca vreti sa va simtiti bine, puteti sa veniti la mine in gradina sa punem un gratar si sa bem toata noaptea.” “ Da, i-am zis eu, asta e si visul meu” “Normal, stiu sa fac niste mici excelenti. Astia de pe aici nu stiu decat de calamari si fidele”. M-a intrebat cand sa vina sa ma ia pentru  Venetia. “Iti dau eu telefon” i-am zis si a doua zi am plecat cu un vapor spre Venetia, fara amicul meu. Din fericire n-am dat de niciun roman. Am stat destul de mult cu un pahar de vin alb (putin acidulat ) in Piata San Marco. Nu-mi venea sa cred ca o asa minunatie de cladire s-a construit chiar acolo. Eu as fi plasat-o in locul Teatrului National din  Bucuresti. Basilica San Marco este incarcata de sculpturi si picturi frumoase, dar am inteles ca niciunul dintre artisti nu era roman. Desi puteau sa apeleze… In fine, s-au descurcat si ei cum au putut. Am patruns pe niste stradute intortocheate spre interior.Erau multe magazine mici si inghesuite unde se vindeau fel de fel de prostii, mai ales masti de carnaval. Canale strabatute de gondole. Am observat ca gondolierii erau smecheri si impingeau deseori cu cate in picior in zidurile vechi in loc sa-si foloseasca vaslele lor. Pe stradutele inguste si intunecate, burdusite cu vitrine cu fel de fel de lighioane de mare ( de parca eram la Muzeul Antipa) niste vanzatori ne tot imbiau sa mancam.Unul chiar alergase dupa mine cu o tava in care era un peste urias. Si Georgica al meu imi spusese sa ma feresc de romani. Din loc in loc erau ghizi poligloti care se ofereau sa-ti arate orasul mergand pe jos. N-aveam eu pretentia sa ma care in carca dar pe jos puteam sa merg si eu. N-am vazut prin centrul acela o masina, o trasura ca la Viena, o motocicleta. Bine, era si imposibil ca un autobus sa mearga prin canalele de acolo. La un moment dat m-am bucurat ca se apropiase un vehicul pe care scria taxi. Dar numai soferul arata a taximetrist, masina era ca o barca. O salupa cu motor. Seara m-am intors pe platoul din fata de la Palatul Dogilor (oare cum se numeau nevestele dogilor ?) si am luat vaporul spre locul meu de plaja. Acum vreau sa fac plaja dar ploua marunt. Daca se face frumos am sa ma bronzez. Daca nu, voi mai veni la intrenet si o sa va mai spus cate ceva. Cu bine !
luni, 14 iunie 2010
Aşa că plec. Uraaaaaa m/!
duminică, 13 iunie 2010
Să vă spun ce s-a-ntâmplat chiar în sămbăta care a trecut:

M-am trezit din somn transpirat şi speriat.Visasem ceva urât şi auzisem un zgomot în apartament.N-am aprins veioza. Prin fereastră pătrundea ceva lumină de la razele lunii. Am auzit clar cum cineva deschide uşa de la intrare.M-am rostogolit din pat pe covor şi am înaintat de-a buşilea, cu inima cât un purice.Când s-a aprins lumina în sufragerie eu l-am lovit pe bărbat în frunte cu o sticlă de şampanie – pe jumătate plină – iar pe femeie...ei bine, dragii mei cititori, pe ea am admirat-o. Era de o frumuseţe rară, aparte. Ca să vă faceţi o idee vă spus că semăna leit cu  Lynn Collins  - actriţa din filmul Neguţătorul din Veneţia-.

Dar a făcut o greşeală: avea o fustă foarte scurtă şi un decolteu prea larg. Când s-a aplecat peste bărbatul rănit la cap (cine l-a pus să se expună!) i-am văzut femeii sânii. Ceea ce era prea de tot pentru mine sculat din pat la ora aia. Şi ca să nu mai lungesc vorba, am violat-o. Pentru că ea la început n-a vrut cu niciun chip. Nici la sfârşit. Poate puţin pe la mijloc, judecând după tonalitatea unor sunete pe care le scotea.

M-am îmbrăcat rapid şi i-am smuls femeii telefonul cu care încerca să sune la poliţie. Apoi i-am dat o palmă foarte aplicată şi convingătoare destinată să-i inducă nişte sentimente umane faţă de mine, să nu ajung pe mâna poliţiei formată de regulă din mari mitocani.

M-am dus într-un părculeţ din apropierea blocului şi m-am recules stând pe o bancă. Deodată am auzit sirenele unor maşini de poliţie. Cine ştie ce infractor făcuse vreo măgărie ! Vroiam să-mi analizez situaţia dar nu puteam să mă concentrez fiindcă femeia mă obseda.

O vedeam înaintea ochilor şi-i simţeam încă mirosul corpului. Mă gândeam fără să vreau numai la ea. Oh, Doamne ! În viaţa mea nu mai ţinusem în braţe o astfel de fiinţă. Şi am ceva experienţă cu femeile. Sau mai bine zis cu dragostea. Deşi problema începea să mă încurce. Una-i una şi alta-i alta. Foate rar se suprapun astea două : dragostea şi sexul. Trebuia să găsesc un mijloc să scap de ganduri.

N-aveam nimic de băut la mine. În jurul băncii erau două trei sticle de votcă, dar erau golite de nişte nemernici declasaţi care băuseră în parc. Deodată în faţa mea răsări un individ. Era cam trei noaptea, liniştea era absolută şi nu-mi explicam cum de nu-l auzisem pe bărbatul respectiv.

Deocamdată atât. Mai e dar nu mai am timp. Mă duc la Bookfest.
joi, 27 mai 2010


Românii s-au schimbat fundamental în prezent faţă de perioada interbelică ? În fotografiile epocii lumea care trecea pe Calea Victoriei era elegantă şi se distingeau figuri vesele, destinse. Când apărea câte-un ţăran (recunoscut după port), omul avea ţinuta dreaptă şi capul sus, privind semeţ în jur. Nu arăta precum cocoşaţii de la CAP. Era altă lume.

Acum dacă te abordează vreun provincial ponosit să întrebe săracu’ de vreo stradă din Bucureşti, îl priveşti cu suspiciune. Dimineţile nu se poate să nu auzi înjurături prin mijloacele de transport în comun şi expresii ca « Ce fă, te-ai sculat cu fundu-n sus ? » şi altele. Înghiontelile şi luptele pentru scaune sunt mai ceva decât bătăliile fetelor în bazinele cu noroi.

Capetele şoferilor scoase pe ferestrele maşinilor din traficul nostru infernal împroaşcă blesteme apocaliptice. Nimeni nu cedează niciun centimetru în favoarea altuia. Motoarele automobilelor hârăie, mârăie, roţile scrâşnesc, clacsoanele te asurzesc; este o minune că la capătul unei străzi strangulate de aglomeraţia de maşini nu rezultă un maldăr imens ca o instalaţie modernă dintr-o expoziţie de artă modernă.

După amiază oamenii întorşi de la serviciu arată ca ieşiţi din abataje. Figuri nervoase şi obosite, voci ţipând în telefoanele mobile : « Încălzeşte dracu’ mâncarea aia că vin acasă, vaco ! » etc.

La coborârea din metrou toată lumea vrea să iasă în acelaşi timp pe uşă, concomitent cu altă mulţime care vrea să intre.

Toate acestea contrastează incredibil de mult  cu ceea ce povesteşte Alex Leo Şerban :

Aici, străduţele sînt atît de înguste încît, pe unele porţiuni, tramvaiul 28 (= cel mai celebru tramvai din lume) circulă numai pe o linie, are semafor şi trebuie să aştepte să se facă verde ca să poată reporni. Inevitabil, dacă o maşină, o furgonetă (nu mai zic vreun camion) se aventurează pe linia de tramvai, se blochează totul: riveranii scot capul pe geam, călătorii din tramvai îşi lungesc gîturile, vatmanul face manevre mici şi prudente, şoferul încurcă-lume îşi ajustează oglinda retrovizoare (sau face marşarier), iar unii trecători se opresc să dirijeze manevrele; ce este formidabil e că nimeni nu se înfurie, nu înjură, nu ţipă: toată lumea dă un sfat, o părere, o mînă de ajutor pentru deblocarea străzii - cu solicitudine şi bună-dispoziţie. Fatalitatea i-a obişnuit cu astfel de situaţii, iar înţelepciunea care vine din fatalitate i-a învăţat că e mai bine să conlucreze decît să se certe. (Fragment din Scrisori din Lisabona (4) publicat de Alex Leo Şerban în Liternet.)
miercuri, 19 mai 2010
Mugur Isărescu a rămas omul cel mai credibil al momentului. E adevărat că atunci când vorbeşte te loveşte somnul. Curajul lui de a spune adevărul despre deficitul bugetar – mult mai mare decât cel declarat de guvernul mincinos prin vocaţie – merită apreciat.

Dar ceea ce a spus de curând este stupefiant: că înainte de 1989 erau numai 800.000 de bugetari, pe când în prezent s-a ajuns la 1.400.000. Cu alte cuvinte, în comunism sectorul privat trebuia să susţină prin taxe şi impozite un număr mult mai mic de bugetari paraziţi, care oricum nu faceau nimic pentru societate [-( .

Teoria marxistă: toate bunurile materiale sunt create de muncitori şi ţărani, iar intelectualii stau la căldurică şi beau coca-cole cu pălăriuţe prin birouri. Dacă medicii şi profesorii erau consideraţi intelectuali, funcţionarii şi miliţienii nu erau pomeniţi nicăieri.

Activiştii de partid care aveau alura culturală a lui Vanghelie, intrau la intelectuali #-o. Ei aveau bibliotecă acasă şi operele complete ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Rezultă  potrivit unei concluzii obţinută privind spre trecut, că intelectualii erau nişte paraziţi. Nişte oameni graşi care erau hrăniţi de cei care produceau ceva: pâine, cuie, oţel.

Nu e nimeni absurd să spună că paraziţii erau hrăniţi cu oţel, dar profitau de el din plin. România ocupa primul loc în lume la producţia de oţel, cu pierderi de un milion de dolari pe zi. Dar ce importanţă avea acest lucru >:P? (Pierderile!)

Oţelarii munceau asudaţi iar funcţionarii huzureau la umbră mişcându-şi pixurile pe hârtie şi persiflând cetăţenii. Ca şi acum. Singurul intelectual care se sacrifica pentru popor era şeful statului :-t . Ca şi acum.

Revenind la afirmaţiile lui Mugur Isărescu, trebuie amintit un fapt cert: în comunism nu existau privaţi :-??. Numai private.  Toţi oamenii muncii erau bugetari. Adică vreo 14.000.000 de suflete câte aveau vârsta adecvată pentru muncă. Cifra e cu bătaie. Societatea îi susţinea pe toţi – e adevărat că la un nivel mizerabil de trai .
luni, 17 mai 2010
O gaşkă de adolescenţi drogaţi ajung la marginea oraşului şi găsesc o vilă izolată şi drăguţă numită „Acasă”. Pretextând că au nevoie de ajutor pentru unul dintre ei pătrund în casă unde găsesc un bărbat şi o femeie. Alex, conducătorul grupului, caută prilejuri de distracţie. Bărbatul era scriitor. Alex rupe foile scrise şi le împrăştie prin toată camera.

Bărbatul care vociferează primeşte cîteva scatoalce zdravene şi este imobilizat în aşa fel să-şi vadă soţia. Femeia este tânără şi frumoasă. Este lovită şi ea. Apoi este violată pe rând de toţi cei patru atacatori. O, Fra. Aventurile sunt descrise chiar de Alex care se declară Prietenul şi Umilul Povestitor al nostru.

Limbajul, un jargon anglo-rus, este delicios. Cu toate că faptele comise de cei patru găşkari sunt abominabile Alex are un mod de a povesti care te atrage de partea lui. Fetiţele sunt numite dievuşke, femeile tinere – zune, adolescentele - puiance iar poliţiştii – miliţoi.

Alex îşi ironizează şi-şi dispreţuieşte părinţii. Este neîndurător cu ei. În fiecare seară el dispărea spre tâlhărille sale iar a doua zi le dădea părinţilor ceva bani. Banii erau furaţi dar părinţii credeau că el lucrează pe undeva. În schimb, când Alex apare de la închisoare numai după doi ani în loc de 14 la cât fusese condamnat, îşi găseşte camera ocupată de un tip căruia părinţii lui îi acordaseră dragostea lor, iar pe el îl aruncă în stradă.

Iar Alex se simte foarte hororrshow. Cum ajunge Alex să scape mai repede din închisoare după ce primise o pedeapsă lungă pentru că omorâse o bătrână ? Nu vă mai spun pentru că ştiţi desigur toată treaba.

Ceea ce frapează la un asemenea scelerat ca Alex este cultura lui muzicală. În afară de rock el era mare amator de Mozart, Bach, Beethoven. La un moment dat când intră într-un magazin de discuri şi cere Mozart 40, vânzătorul – deşi la curent cu muzica la modă – rămâne interzis. O, Fra.

Autorul are un umor irezistibil. M-am gândit la cartea lui Bret Easton Ellis,  – American Psycho. Acolo, criminalul psihopat scotea ochii cerşetorilor cu un gest extrem de firesc (pentru el) ca şi cum ar fi curăţat ardei pentru gătit. Dar gândurile asasinului din cartea lui Ellis n-au nimic amuzant.

Într-un mod de neînţeles reflecţiile lui Alex în timpul celor mai scabroase violenţe sunt  pline de umor. El aplica „bătrânul viol” şi împărţea pumni skor-rapid.

Cartea lui Anthony Burgess arată ce însemnă „liberul arbitru”. Nu face filozofie, ci îţi prezintă pe viu dilema omului care trebuie să aleagă între bine şi rău.
vineri, 30 aprilie 2010
Dacă citeşti această carte poţi să ai impresia că ai luat-o razna. Te trezeşti într-o societate de troglodiţi, de oameni suferind de foame, de frig şi de boli, dar care nu e străină de mijloacele tehnice moderne – maşini, automate etc. Şi acest loc se află situat în inima Londrei. Acest centru citadin, fost  Hampstead, a rămas numai o insulă numită acum Ham.

Apoi, parcurgând paginile te-ntorci în timp şi ajungi în Londra anilor 2002 – 2003. Un şofer de taxi, Dave Rudman, copleşit de probleme familiale, de necesitatea lucrului fără pauză pentru a-şi plăti rata la maşină, de alcoolul şi stupefiantele care le folosea în exces, începe să vadă lumea ca într-un coşmar. Totul capătă dimensiuni colosale, parbrizul taxiului devine bolta cerească, volanul –  o cruce pe care zaci răstignit, soarele – lampa de ceaţă :-O.

Nu mai foloseşte orele pentru delimitarea timpului, ci stabileşte trei perioade ale zilei: primul tarif în primele ore de lucru ale dimineţii, al doilea după prânz şi al treilea pentru perioada nopţii.

Am vrut să las naibii lectura asta a unei proze bezmetice, dar curiozitatea m-a îndemnat să merg mai departe. Iar m-am catapultat în viitor şi-am dat de aceleaşi personaje ca în timpurile noastre din Londra. Dar nişte aspecte deveneau groteşti. Uciderea lui Pişpirel. Pentru mâncare. I se spunea că n-o să mai dureze mult şi după ce va fi înjunghiat nu va mai simţi nimic.

Pişpirel vorbea cam peltic şi greoi. Ca un motoi. Iar sacrificarea lui va salva de la la foame zeci de londonezi din insula Ham. Plus că se va prepara din el celebrul ulei de motoi, atât de folosit şi de apreciat. Societatea este condusă acum de nişte persoane cu mare autoritate, precum Şoferul sau Taximetristul.

Termenul cerut de protocol pentru adresarea către aceste persoane era Retrovizorie care însemna Excelenţă sau Sfinţenie. ^:)^Cine era vinovat de necredinţă faţă de Dave era tras pe volan într-o piaţă publică. După această pedeapsă  puţini mai scăpau cu viaţă.

În Londra la început de veac, taximetristul Dave Rudman scrie o carte în care stabileşte principiile de bază ale societăţii viitoare. Scrie această carte în timp ce ajunsese într-un spital de psihiatrie:O). După câteva sute de ani de la dispariţia lui Dave cartea este descoperită şi devine biblia noii societăţi.

Cartea lui Will Self (sau a lui Dave?) este o satiră. Şi parcă e scrisă cu bisturiul; autorul născoceşte o lume plină de prejudecăţi, călăuzită de credinţe absurde şi măcinată de fapte abominabile.

Această lume imaginată este, în mod paradoxal, foarte credibilă. Deoarece mentalităţile unor oameni fără minte, superstiţiile, răutăţile, ipocrizia şi cruzimea sunt uşor de recunoscut şi depistat chiar în prezent. Este clar că Will Self este un mizantrop. Şi că urmează viziunea lui Jonathan Swift.
joi, 29 aprilie 2010
Femeia dăduse o petrecere pentru sărbătorirea zilei de naştere a soţului. Lume multă şi elegantă, casă luxoasă şi imensă. El avea salariul destul de bun ca profesor – probabil că tocmai primise  mărirea de 50 % de la statul lor de peste ocean, iar soţia – medic, avea şi ea venituri serioase.^:)^ Ca toţi medicii români (care lucrează în Canada).

El întârzie la petrecere spunând că pierduse avionul. Ea intră la bănuieli. Ca să scape de chinul îndoielii, ea plăteşte o prostituată de lux să se ocupe de soţul ei. Şi soţia capătă certitudini: tipa care primise sarcina de a-l corupe (aici s-ar potrivi un cuvânt mai neaoş) îi poveşteşte cu lux de amănunte (sau fara lux, dar cu amănunte la greu).

Dragostea ei este la fel de puternică după vreo 18 ani de la căsătorie ca la început. Tremură şi se excită în baie la gândul respectiv. Care femeie nu este sfâşiată de dragoste după 18 ani de plătit facturi şi dus copiii pe la şcoli ?  Este înnebunită sexual după bărbat-su şi se rezolvă cu o fata profesionistă şi bisexuală. Normal, nu ?

Este ca şi cum ai fi îndrăgostită de Băsescu şi te culci cu Boc. Este vorba de filmul Chloe regizat de Atom Egoyan. Aş putea să mă dau şi mare cunoscător de filme spunându-vă cum se numesc actorii, în ce filme au mai jucat, dacă au divorţat sau nu, dacă şi-au eutanasiat câinele sau nu şi multe altele documentându-mă de pe Goagăl, dar nu are rost. Vreau să vă spun că mie povestea mi-a plăcut. Nu v-am zis că în realitate soţul nu se culcase cu fata. :))Tare, nu ?
luni, 26 aprilie 2010
Un jalnic comic francez a făcut mişto de români, spunând că salutul nostru constă în întinderea palmei a cerşeală şi în bâiguirea unor cuvinte în franceză: „S’il vous plait, monsieur !”

Amărâtul acela care îşi câştigă pâinea ultragiind un popor harnic, cinstit şi muncitor ca al nostru, ar merita o lecţie. Eu am fost în Franţa şi am văzut cerşetori români, dar aceştia mi-au vorbit frumos, româneşte.

M-au însoţit un timp fără să spună nimic, după care mi-au spus că sunt români din Vaslui şi pot să-mi arate Arcul de Triumf. „Nu-i acesta din faţa noastră ?” am întrebat. „Ba da !” au zis şi le-am dat doi euro fiindcă îmi făcuseră şi serviciul de a-mi arăta Parisul.

Este adevărat că am auzit şi cerşetori care spuneau: „S’il vous plait, monsieur!”, dar aceştia erau francezi. Ştiu asta chiar de la ei. Când i-am întrebat de unde sunt mi-au răspuns clar că sunt din Montmartre. În româneşte.
miercuri, 7 aprilie 2010
Peisajul era mirific. Un lac în mijlocul unei fost crater. Micul lac este înconjurat de creste muntoase frumos împădurite. În mijlocul lacului o insulă. Să ne apropiem : nu e o insulă, este un templu cu acoperişul asemenea unei corăbii cu faţa-n jos şi streşinile întoarse puţin în sus (ca la pagode). Acolo locuieşte un sfânt. Un bătrân budist. Învăţătorul are în îngrijire un băieţaş în varstă de vreo saşe - şapte ani.

Probabil că trebuie să-l educe. Băiatul ia barca şi se duce pe mal în pădure. Printre copaci un râuleţ vijelios formează mici cascade în căderea sa spre lac. Pietre de forme pitoreşti decorează locul şi mici bazine naturale te îmbie să-ţi bagi picioarele în ele. Băieţelul prinde un peşte şi-i leagă o piatră de coadă. Apoi îi dă drumul în apa cristalină şi râde de se prăpădeşte văzând chinul peştelui.

De undeva de sus apare ca o fantomă Învăţătorul, care priveşte şi tace. Nu intervine aşa cum ar proceda orice european civilizat să-i facă observaţie imediat puştiului că nu e bine să chinui animalele.  Metodele asiatice sunt lente şi profunde.  Băieţelul mai prinde o broască şi-i leagă o piatră de corp, după care  râde dându-i drumul să se zbată prin apă.

Apoi năzdrăvanul face acelaşi lucru cu un şarpe. Ajunge acasă (adică la templul din mijlocul lacului) dar Învăţătorul nu-i spune un cuvânt. Însă a doua zi dimineaţă puştiul se trezeşte din somn constatând că avea fixat în spate un pietroi uriaş. Învăţătorul îi spune : „Te vei duce şi vei elibera toate animalele. Dacă vreunul dintre ele a murit cumva, vei purta în spate toată viaţa acest pietroi”.

Băiatul ia barca şi se duce în pădure. Găşeşte peştele mort. Descoperă broasca şi se bucură nespus că era vie. Îi dezleagă pietroiul şi-i dă  drumul să zburde şi să-şi guste viaţa. Apoi caută şarpele şi-l găşeşte mort. Puştiul începe să plângă de mama focului. Timpul trece repede.

Vine toamna. Puştiul crescuse şi devenise un tânăr dornic de baruri, anturaj şi distracţie. Dar locurile erau foarte frumoase dar nici vorbă de lume, localuri sau internet. Sau prieteni de vărsta lui. Dar iată că la templu este adusă o fată bolnavă. Fata avea nevroză şi Învăţătorul trebuia s-o vindece.

S-o pună să mănânce natural, să o înveţe să repire natural şi să se roage. Să intre în armonie cu natura. Dar şi tânărul vroia să intre în consonanţă cu natura, şi cum se săturase pănă-n gât de peisajul pur şi nepopulat, pune ochii pe fată.  :D/ Fata era şi ea foarte naturală, tânără şi frumoasă. Nu trece mult timp şi tânărul se pune pe ea. La propriu. Şi ca prin minune, rugăciunile au ajutat-o şi fata s-a vindecat. Şi pleacă în lume.

Dar învăţătorul este foarte supărat pe tânăr că o sedusese pe fată. Adică avusese contact sexual cu ea. (ca să nu mă exprim mai pe şleau  pentru a nu fi în disonanţă cu puritatea morală a Învăţătorului, cu frumuseţea dată de Budha tuturor fiinţelor din film şi din lume etc).

Sfântul sihastru îl alungă pe tânăr de la templu. Dar află despre el şi despre soarta lui dintr-un petic de ziar. De aici nu vă mai spun nimic. Toate lucrurile merg foarte prost.  ~X( Din film nu rezultă de ce lucrurile merg foarte rău în această lume. Poate că totul a pornit de la chinuirea unui peşte nevinovat ? Nu se ştie.

Dar titlul filmului spune multe: Primăvară, Vară, Toamnă, Iarnă şi iar Primăvară. Iar primăvară ? Adică lucrurile se repetă. Şi tot aşa, în sens rău. De ce? Dacă natura, locurile şi oamenii pot fi aşa frumoase, de ce faptele sunt aşa nefaste ? Doar Învăţătorul ar putea şti. Dar Sfântul şi-a dat foc. Nasol.
luni, 5 aprilie 2010
Cam în perioada în care Daniel Defoe lucra la  celebrul roman  Robinson Crusoe Jonathan Swift a scris Călătoriile lui Gulliver, publicat  în 1726. Era epoca marilor calătorii şi descoperiri de teritorii noi şi implicit a descrierii acestora în jurnale de călătorie şi în romane.

Conceput în patru părţi foarte diferite, cele mai cunoscute sunt „Călătoria în Liliput” şi „ Călătoria în Brobdingnag” , adică „Aventurile lui Gulliver în ţara piticilor” şi „ Aventurile lui Gulliver  în ţara uriaşilor ”, făcute celebre datorită popularizării acestor întâmplări prin desene , broşuri pentru copii (variante prescurtate), dându-se acestor părţi tenta unor simple poveşti.

Părţile celelalte, a treia şi a patra sunt mai puţin ştiute  (Călătoria în Laputa, Balnibarbi, Glubbdubdrib, Luggnagg şi Japonia  şi Călătoria în ţara houyhnhnmilor ) deşi acestea cuprind cele mai interesante, moderne şi şocante pagini.

Cartea lui Swift începe într-un mod cât se poate de realist, ca un jurnal de călătorie, cu un erou obişnuit, un tânăr care după studii medicale pleacă pe mare. Însă în drumurile lui nimereşte în locuri ciudate. În ţara piticilor şi în ţara uriaşilor. Apoi ajunge în regatul Balnibarbi de pe o insulă unde capitala era Lagado.

Vizitând marea Academie din Lagado, Gulliver descrie ceea ce vede acolo. Un învăţat căuta să prefacă gheaţa în praf de puşcă. Un arhitect ingenios  născocise un nou sistem de a construi casele, începând cu acoperişul şi mergând spre temelie  ~X(.

Cineva propunea ca oricine e primit de un prim-ministru, după ce şi-a spus păsul cât mai pe scurt şi în cuvinte cât mai limpezi, la plecare să-l ciupească pe sus-amintitul ministru de nas, să-i tragă un picior în pântec, să-l calce pe bătături, să-l tragă de urechi de trei ori, să-i înfigă un ac în partea posterioară sau să-l pişte de braţ până îl face numai vânătăi, ca  să-l împiedice să uite cele discutate :-S.

N-ar fi fost şi o metodă excelentă pentru negocierea sindicatelor cu prim-ministrul Boc ?

Se mai cerea  ca fiecare senator din marele consiliu al unei naţiuni, după ce îşi expune punctul său de vedere şi-l sprijină cu argumente, să fie obligat să voteze împotriva propriei sale păreri ; în felul acesta rezultatul nu  ar putea fi decât prielnic pentru binele obştesc”. Nu aduce  a Kafka ?

Mai exista un proiect care  propunea  desfiinţarea tuturor cuvintelor , ceea ce, după cum se arăta, ar fi foarte prielnic sănătăţii şi ar însemna o mare economie de timp. Se ştie că fiecare cuvânt pe care-l rostim micşoreaza într-o oarecare măsură plămânii prin roadere, şi în felul acesta ne grăbeste sfârşitul. Or, cum cuvintele nu sunt decât “nume ale lucrurilor”, ar fi mult mai potrivit ca toţi oamenii să poarte la ei lucrurile de care au nevoie pentru a se face înteleşi”.

Când e vorba însă de conversaţii mai scurte , un om işi poate duce lucrurile de care are nevoie în buzunare sau sub braţ ; acestea îi sunt de ajuns, iar atunci când e la el acasă, se descurcă de minune.

Nu seamană cu un text dintr-o piesă de Eugen Ionesco ?

În acel regat mai exista posibilitatea invocării unor mari personalităţi Gulliver dorea să profite să-i  vadă pe învăţaţii vremurilor de altătadată.

Iată un citat : “ Am propus ca Homer şi Aristotel să apară în fruntea comentariilor lor. Homer era înalt şi  arătos, se ţinea foarte drept pentru vârsta lui, iar ochii îi erau vioi şi pătrunzatori, cum nu mi-a fost dat să văd vreodată.

Aristotel umbla gârbovit şi se sprijinea într-un toiag. Era tras la faţă , cu părul rar şi lins, iar vocea-i suna a gol. Mi-am dat seama numaidecât că amândoi erau cu desăvârsire străini de cei din jurul lor, că nu-i văzuseră şi  nu auziseră niciodată de ei. Iar un duh al cărui nume nu-l voi da în vileag mi-a şoptit că acolo, pe tărâmurile acelea ale morţilor, aceşti comentatori se ţineau cât mai departe de autorii lor, încercând un simtământ de ruşine şi de vină pentru că răstălmăciseră în faţa posterităţii spusele acestor învăţaţi.

I-am prezentat pe Didymus si pe Eustatius lui Homer şi l-am făcut pe acesta să-i trateze mai bine decât o meritau poate, deoarece Homer îşi dădu seama îndată că le lipsea geniul de care e nevoie pentru a pătrunde spiritul unui poet. Aristotel îşi ieşi însă rău din sărite cănd îi vorbi despre Scotus si Ramus si îi făcui cunostinţă cu ei, ba chiar îi întrebă dacă şi ceilalţi din tagma lor erau la fel de nătângi ca ei.”

Alt citat:  “Am avut curiozitatea să iscodesc prin ce anume mijloace izbutiseră foarte mulţi oameni sa dobândeasca titluri de nobleţe şi moşii întinse. Au fost chemati mai mulţi oameni, şi chiar în urma unei cercetari superficiale am descoperit atăta murdărie, încât mă simt copleşit de mâhnire când mă gândesc la spusele lor.

Sperjurul , asuprirea, corupţia, frauda, linguşirea şi alte metehne de felul acesta se numărau printre  cele mai scuzabile meşteşuguri, şi după cum se şi cuvenea, am fost plin de îngăduinţă faţă de ele.

Când însă unii au mărturisit că-si datorează mărirea şi bogaţia desfrâului sau incestului; alţii, prostituării soţiilor şi fiicelor lor; alţii, trădării de ţară şi rege; alţii, otrăvirii; cei mai multi, strâmbătăţii pentru a-i nimici pe cei nevinovati – să fiu iertat dacă toate acestea au făcut să scadă adânca mea veneraţie pe care am nutrit-o faţă de persoanele de rang înalt^:)^.”

Nu sună a ceva cunoscut din realitatea zilelor noastre ? Ironia lui Swift rezultă din faptul că el prezintă aceste metehne în cadrul unei poveşti fantastice.

Partea a patra a cărţii, Călătoria în ţara houyhnhnmilor, este una din cele mai strălucitoare şi spirituale naraţiuni din istoria romanului de până acum. Houyhnhnmii sunt de fapt nişte cai înzestraţi cu raţiune şi sunt stăpânii locului, iar slujitorii lor sunt un fel de animale numite yahoo (fără com !), cu aspect de oameni.

Houyhnhnmii sunt dotaţi cu toate virtuţile care pot împodobi o fiinţă umană. Gulliver este luat drept yahoo şi în multe cazuri recunoaşte şi el că este întrecut în calităţi de către acele fiinţe cu corp de cal. Într-o discuţie cu ei,

Gulliver încearcă să argumenteze totuşi superioritatea alcătuirii corpului uman. I se reproşează că are numai două picioare, că mîinile-i sunt prea scurte şi unifuncţionale. De  toată savoarea este scena în care Gulliver vede o iapă albă trecând o aţă printr-un ac :-O   .  Este o secvenţă care trimite la teatrul absurdului.

Ce fel de roman este Călătoriile lui Gulliver ? Desigur că este o alegorie. Prin călătoriilor sale Gulliver  parcurge un drum cu etape simbolice, aducând în prim plan probleme politice, literare, filozofice. Dar mai este un roman modern care poate fi foarte uşor asimilat operelor lui Kafka, Ionesco sau Beckett. Să nu uităm însă că a fost scris pe la 1700.
vineri, 2 aprilie 2010
Într-o cafenea din Barcelona o femeie tânără şi frumoasă stă aplecată la o masă peste un caiet scolăresc, în care scrie : zece lucruri pe care trebuie să le fac înainte de a muri. Femeia are 23 de ani, este mamă a două fetiţe şi are un soţ iubitor. Ea află în urma unor analize medicale că mai avea două luni de trăit.

Printre cele zece lucruri pe care le stabileşte că vrea să le facă este şi acela de a se culca şi cu un alt bărbat decât cu soţul ei. Ca să afle cum e. Înregistrează nişte casete cu sfaturi pentru fetele sale. Încredinţează casetele doctorului care o trata, rugându-l să predea fetelor înregistrările la anumite date: când copilelele vor avea 5 ani, apoi 10 ani, apoi 15, apoi 17.

Pe acele casete mama anticipează viaţa pe care fetele ei o vor trăi cu toţii împreună, spunându-le ce să facă la primul sărut, la ce băieţi să fie atenţi, să nu-şi neglijeze dieta şi silueta, să aibă grijă de pisoii din casă, să-şi iubească tatăl, să-l înţeleagă dacă va găsi o altă femeie, să nu le dispară niciodată zâmbetul de pe buze aşa ca acum.

„Viaţa să se desfăşoare fără mine, fără tristeţe, ca şi cum aş fi acolo. Nu fiţi supărate, că supărarea nu schimbă lucrurile.” Filmul aruncă în joc o problemă cutremurătoare pentru orice om tânăr şi împlinit: ce-ai face dacă-ai ştii că vei muri peste două luni ? Unii nici nu au curajul să abordeze astfel de gânduri. Isabel Coixet a făcut din acest subiect un film care te loveşte ca un duş rece şi cu toate că este trist de undeva răzbate un fel de lumină.
miercuri, 31 martie 2010
Nu toate cărţile unui scriitor sunt la fel de valoroase. La David Lodge, Terapia mi se pare vârful creaţiei autorului. La Ian McEwan nimic din ceea ce a scris nu egalează prima lui carte, Grădina de ciment.

La Philip Roth, Complexul lui Portnoy mi se pare mult mai bună decât celelalte (Sânul este chiar slabă). Corecţii este mult mai bună decât Al 27-lea oraş de Jonathan Franzen. Platforma lui Houellebecq este mult mai reuşită decât Posibilitatea unei insule sau Extinderea domeniului luptei.

American Psycho de Bret Easton Ellis este mult peste Glamorama. Măreţele maimuţe este un roman mai bun decât Cum trăiesc morţii, Cucul şi Pupăza sau Cartea lui Dave (Will Self).

Sectanţii de Iuri Mamleev este mai reuşită decât Ceilalţi. La Vladimir Sorokin, Ziua opricinului conţine mult mai multă ironie şi savoare decât Inimile celor patru. Kremlinul de zahăr pare chiar o pastişă după Ziua opricinului, astfel încât dacă te apuci de lectura acestei cărţi ai impresia că ai şi citit-o deja.

Inegalitatea privind valoarea cărţilor scriitorilor amintiţi mai sus (sigur că mai sunt mulţi alţii) este un fenomen oarecum normal, nimeni nereuşind să scrie numai şi numai capodopere – cu excepţia lui Shakespeare.

La noi sare în ochi cazul scriitorului foarte talentat Petru Dumitriu, care pe lângă Cronica de familie (un roman excepţional) a scris şi  Drum fără pulbere (roman de propagandă comunistă, complet fals) cu care şi-a făcut pulbere opera literară şi onoarea.
marți, 30 martie 2010
Deodată l-am auzit pe Dionisie vorbind. Credeam că doarme şi sforăie, aşa cum era întins pe spate pe canapea. Avea pe burtă cartea lui Adrian Marino, deschisă cu paginile-n sus.

-         Vezi că mai e o gură de bere în frigider!

-         Dar tu n-ai frigider!

-         La tine în frigider ! Marino spune despre cultura română că după o jumătate de secol de totalitarism aceasta practic aproape nu mai există în parametrii săi clasici. Poţi să bei pentru moartea culturii noastre.

-         De ce să beau ? Ăsta e un lucru trist.

-         Atunci bea pentru că e trist.

-         Dar ce s-a-ntâmplat ?

-         Mai nimic. Tocmai asta-i problema! Marino insistă permanent în carte pe lipsa de preocupări ideologice. Despre excesul de „poezie” şi „literatură” ca formă predilectă de expresie.

-         Dar ideologia este ideologie iar arta e artă! am spus.

-         A crea personaje ca  Nicoară Potcoavă urmând teoria marxistă înseamnă a crea personaje false, necredibile.

-         Păi atunci ar fi trebuit să dezvolte puţin ce înţelegea el prin ideologie. Un sistem de valori.

-         Evident. El vroia o serie de condiţii pentru realizarea unei culturi normale, de nivel european : consolidare, seriozitate, continuitate, capacitate de generalizare,de analiză şi sinteză. Detesta permanenţa improvizaţie, sincronizarea şi spiritul de eternă compilaţie. Lipsa de interes şi de recepţie pentru valorile general recunoscute.

-         Şi care erau cauzele acestei situaţii ?

-         Aceleaşi ca şi acum : o pseudocultură jurnalistică în esenţă, verbalizată şi televizată, lipsită de orice substanţă. Dar de mare impact şi audienţă.

-         Uite ce e : toate astea sunt efecte, manifestări ale unor atitudini şi nu cauze.

-         Marino explică foarte clar : punctul nevralgic al crizei culturale române actuale este lipsa unui  mesaj ideologic liberal, organizat, sistematic şi bine difuzat.

-         N-ai mai spus chestia asta cu lipsa ideologiei ?

-         Da. Se cam repetă în carte.

-         De ce ?

-         Ei, aşa, poate că Marino era cam pisălog.

-         Mie cuvântul ăsta îmi sună cam urât. Poate psiholog.

-         Nu.  Pisălog.  Asta-i limba română.  Marino vorbeşte de o acţiune cam în genul  cărţilor lui Raymond Aron, Hannah Arendt, Alain Besançon  şi ale altora de  aceeaşi orientare.

Critica obsesia unora de a fi prezenţi săptămânal în publicistică şi dădea exemple:

H. R. Patapievici şi Alexandru George. Îi lăuda că aveau multă dreptate în articolele lor politico - ideologice.

-        Păi îi lăuda ori îi critica ?

-        Spunea că adunate în volum, textele celor numiţi nu se leagă, nu se grupează, nu se articulează într-o demonstraţie coerentă, cu direcţie precisă.

-         Aici avea dreptate. Dar n-a mai apucat să citească şi ce-a scris de curând Patapievici despre manele. Cred că ar fi rămas mască !
duminică, 28 martie 2010
În adolescenţă am citit mult Jules Verne, Victor Hugo, Walter Scott, Alexandre Dumas. Nu mai ştiu pe la ce vârstă am aflat că voi muri, ca orice om. Poate pe la nouă sau zece ani. Chestia nu m-a înspăimântant deloc, socotind-o o problemă mult prea îndepărtată. Orice adult după ce-a trecut de copilărie trăieşte veşnic cu gândul că până la urmă totul se va sfârşi.

Faptul că lumea va exista în continuare şi fără el nu-l consolează cu nimic. Pe de altă parte, un sentiment neclar dar puternic îţi dă o anume siguranţă : vei muri cât mai târziu şi cât mai nechinuit, pentru că te consideri nevinovat. Cei care mor tineri sunt condamnaţi de comportarea lor păcătoasă. Au omorât pe cineva, au violat, au comis nelegiuri.

Rămâne o mare întrebare: de ce mor în catastrofe naturale sau în accidente oameni nevinovaţi ? Copii de vârste fragede ?  Pedeapsa lui Dumnezeu, sună răspunsul. Pentru ce sunt pedepsiţi nevinovaţii ? Chestia este de neînţeles. Există teorii privind sacrificiile sau alte explicaţii religioase care mie mi se par fără nicio logică. Omul obişnuit îşi vede de treburile lui şi nu se ocupă de aceste probleme. Dar ele nu dispar din mintea lui.

După scriitorii romantici am dat de Balzac. Maturitatea îţi aduce un câştig: nu mai poţi să înghiţi povestea contelui de Monte Cristo. Nu-ţi dă nimeni adresa unei insule plină de comori. Mai simplu ar fi să-ţi spună cineva numele câştigătoare la loto.

Balzac s-a ocupat de lucruri serioase şi nicidecum de astfel de bazaconii.

Oamenii din cărţile lui sunt normali şi nu-şi schimbă condiţia peste noapte. Ariviştii sunt arivişti, curtezanele rămân curtezane,  ocnaşii rămân ocnaşi toată viaţa (nu ca Edmond Dantes). Iată un scriitor care spune adevărul – îţi zici cu satisfacţie.

Când ajungi la Flaubert eşti consternat. Este scriitorul care face incizii în suflet. E mai tare ca toţi. Şi aşa mai departe, fiecărei vârste i se potriveşte un tip de lectură. Dar cu cât afli mai mult din cărţi, cu atât eşti mai trist. Ajungi chiar să-ţi placă să fii zguduit.

Nimeni nu e interesat de o poveste de dragoste normală şi fericită. Plângi citind Anna Karenina şi-ţi place să plângi. Nu mai eşti în stare să citeşti “Copiii căpitanului Grant” şi să te entuziasmezi. Nu mai crezi că tânărul    d'Artagnan învinge singur în luptă patru soldaţi ai lui Richelieu.

Ai câştigat raţiune dar ţi-ai pierdut avântul şi bucuria. Perioada în care citeam Dumas şi Jules Verne nu se va mai întoarce niciodată, cu toate că mai am cărţile la îndemână. Mă întreb : de ce ne place tristeţea ?