povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
luni, 25 ianuarie 2010

Bloggerul Tiberiu Lovin a cam încurcat-o. El a făcut public conţinutul unui mail care a circulat în reţeaua internă a Societăţii Române de Radio, un text care suna cam aşa: “Dragă, eşti aşa bună că aş vrea să te pup, da’ nu vreau să intre lumea la bănuieli. Jurnalistul ăla virtual o să ne implore să-l iertăm. Cu dragoste, a ta amică veşnică. PS. Lumea încă nu ştie ce geniale suntem şi rele, dar acum le-am dovedit. Sîc!”.

Datele de mai sus le-am obţinut de pe blogul lui visurat. Conflictul mi se pare neinteresant, după cum a spus şi Mircea Badea în emisiunea lui de duminică 24 ianuarie 2010. Cred că este primul caz în care un blogger este acţionat în instanţă pentru scrisul său de pe blog.

Internetul este singurul loc în care nimeni nu este condamnat (pedepsit) pentru injuriile scrise şi emise. Deşi se pare că nimeni nu face ordine pe Internet, iată că a apărut un caz. E bine sau nu e bine ?
miercuri, 20 ianuarie 2010

În Cotidianul din 19 ianuarie 2010 apare următoarea ştire:
O versiune nouă a romanului "Anna Karenina" de Lev Tolstoi, în care apar roboţi şi androizi, va fi lansată de Quirk Books din SUA. Editura americană a înregistrat deja un mare succes cu volumul "Mândrie, prejudecată şi zombie".

Oare aceste adaptări – care seamană cu o bătaie de joc – vor aduce cititori către operele originale ?

Aceşti realizatori caută o poveste. Întrebarea este de ce nu se organizează concursuri de scenarii originale, sau de ce nu scriu ei ceva nou ? De ce se reciclează eternele poveşti? Vremea pe care o trăim este plină de evenimente surprinzătoare.

Oare de ce nu se găsesc mari creatori (sau chiar mai mici) în literatură sau în film, care să descifreze direcţia în care se mişcă omenirea în general şi arta în special? Sunt multe voci care spun că romanul va dispărea. La film nu e problemă, că se va extinde tehnica 3D. In mod sigur filmele porno 3D vor avea un mare succes comercial (deşi eu cred că vor arăta ca nişte filmări de operaţii de apendicită).

Sau se vor realiza ecranizări întitulate: „Romeo şi Julieta din material plastic”, „Iosif şi fraţii săi marţieni”, „Război şi pace pe Lună” sau „Hamlet în Cosmos”. Există însă destule personaje actuale care pot fi surse de inspiraţie pentru scrierea unor cărţi ale epocii noastre.

Misterele medievale lovesc din nou: flacăra violet, persoane malefice, obiecte cu proprietăţi supranaturale. Meşterul Aleodor Manolea încărcat cu o energie inexplicabilă. Dacă s-a scris Cartea cu Apolodor (Gellu Naum), de ce nimeni nu s-a apucat să-l imortalizeze pe domnul Aleodor Manolea? Titlul este deja gata : Cartea cu Aleodor.
luni, 18 ianuarie 2010
La Los Angeles filmul Avatar a câştigat Globurile de Aur (ediţia 2010) la două dintre cele mai importante categorii - cel mai bun film şi cel mai bun regizor.

Povestea este foarte simplă. El este de-al nostru, pământean get beget şi puşcaş marin iar ea este pandoreancă. Sigur că povestea are şi un context. Dar totul este imagine. Şi ai nevoie de nişte ochelari ca ai lui Vadim Tudor.

Când s-a proiectat primul film făcut de fraţii Lumière şi trenul venea de pe ecran spre oamenii din sală, unii au vrut să fugă. Acum la filmul Avatar cu tehnica 3D, ai senzaţia că eşti chiar acolo, în mjlocul bătăliei.

Dar e realitate sau e senzaţie ? Dacă l-am întreba pe George Berkeley ne-ar răspunde că nu există realitate. Noi trăim numai nişte percepţii din capul nostru. Elevii filozofului l-au lovit cu pietre şi nu l-au lăsat să se vaiete, spunându-i că are doar nişte senzaţii, în realitate nu-l loveşte nimeni cu nimic.

Care ar fi meritul lui James Cameron ? Că a inventat o floră şi o faună stranii şi senzaţionale. Insulele plutitoare. Pe locuitorii Pandorei – cam ca nişte oameni - pisici. Nişte cârcotaşi comentează că ideea este furată din ciclul de romane scrise de fraţii Boris şi Arkadi Strugatki, în anii "60 ai secolului trecut, in URSS, sub titlul "Lumea la amiază”.

Unele aspecte îţi stârnesc zâmbetul dacă n-ar veni peste tine lumea aceea de pe ecran vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie. Părerea mea este că filmul Avatar este o poveste pentru copii de toate vârstele iar noua tehnică este un element indispensabil. Mai precis, fără procedeul 3D această peliculă ar fi fost un dezastru.
joi, 14 ianuarie 2010

Regizorul Michael Radford ecranizează în 2004 piesa de teatru „Neguţătorul din Veneţia” de Shakespeare, cu o distribuţie de mare clasă, din care fac parte Al Pacino, Jeremy Irons, Joseph Fiennes si Lynn Collins.


Veneţia 1596. Un oraş puternic, liberal, strălucitor, cosmopolit. Oricine putea să trăiască în el, dar evreii nu aveau voie să aibă proprietăţi şi erau obligaţi să locuiască în ghetou. Se ocupau cu cămătăria, considerată ilegală de către creştini. Antonio, un neguţător creştin de vază, îi cere evreului Shylock un împrumut de 3000 de ducaţi pentru a-i da tânărului nobil Bassanio.

Bassanio avea nevoie de aceşti bani pentru a o putea cere în căsătorie pe frumoasa nobilă veneţiană Portia. Tatăl fetei îi impusese acesteia înainte de moartea sa să nu ia drept soţ decât pe acela care va trece de o anumită încercare: să aleaga din trei cufere - de plumb, de argint şi de aur, - pe baza unor indicii scrise, pe acela care conţine portretul fetei.

După prezentarea unor pretendenţi nemaipomenit de comici, apare Bassanio care ghiceşte şi câştigă. Până aici toate bune şi frumoase. Dar lui Antonio i se-ntâmplă un necaz: i se scufundă corăbiile şi profitul lui trece pe zero. Nu mai are bani pentru a restitui datoria către Shylock.

Evreul, foarte înrăit datorită modului în care era tratat de veneţieni, inclusese o clauză ciudată în contractul de împrumut: dacă Antonio nu restituie banii în termen de trei luni, Shylock va lua o bucată din carnea acestuia drept plată (în cantitate de o livră).

Antonio ajunge la mâna evreului pe care-l dispreţuia profund: nu are bani.


Are loc procesul prin care Shylock vrea să-şi obţină preţul împrumutului nerestituit – bucata de carte din corpul bietului Antonio. Îşi scoate chiar arma cu lama lucitoare, cu aspect ameninţător ca a unui de cuţit de măcelărie. Vinovatul urma să fie chiar măcelărit efectiv.

Shylock are un discurs magistral prin care îşi justifică neîndurarea şi din care răzbate toată ura adunată de poporul său prigonit peste tot în lume. Antonio îşi desface pieptul, fiindcă Shylock spusese că vrea livra de carne din dreptul inimii datornicului.

Apare un avocat cu o intervenţie miraculoasă. El spune că în legile veneţiene scrie că nimeni nu are voie să verse nicio picătură de sânge creştin. Să taie, dar să nu curgă sânge, dacă poate. Şi că nu are voie decât exact o livră, nici un gram mai mult. Altfel i se confiscă toată averea şi viaţa-i va depinde de Antonio şi de îndurarea Dogelui.

Tocmai când ajunsese să lovească, Shylock se înmoaie ca o cârpă, înspăimântat. Din leu ajunge şoricel. Este înfrânt de mecanismul implacabil al legii – tocmai de acela pe care se baza „să-şi facă dreptate” şi totodată să se răzbune cu sete.

Scena este magnifică şi incredibilă pentru nişte români care privesc spre ecran. Iată cum se respecta legea în acele timpuri înapoiate. În România chiar şi-n prezent dacă ai dreptate trebuie să mituieşti tot completul de judecată, pe grefieri, pe gardieni, pe femeia de serviciu.

Oare s-a căit atunci Shylock că n-a fost milos la începutul procesului, când Bassanio adusese banii datoraţi, 6000 de ducaţi care includeau şi dobânda ? A regretat oare că în loc să accepte banii, a vrut o răzbunare cruntă ?

Filmul este foarte bine realizat, jocul actorilor a fost de excepţie, folosirea decorurilor extraordinară şi culoarea peliculei ca a picturilor lui Caravaggio. Mie mi-a plăcut şi muzica. Orice s-ar spune însă, meritul cel mai mare în acest film îl are, paradoxal, Shakespeare.
miercuri, 13 ianuarie 2010

Criticul literar Harold Bloom se întreabă în cartea sa Canonul occidental de unde a apărut ideea de a crea o operă literară pe care lumea nu o va lăsa, cu bună ştiinţă, să moară ? Ea nu putea exista la evrei, unde scrierile canonice erau considerate periculoase pentru profani. Harold Bloom spune: Învăţătura lui Cristos a înlocuit pentru creştini Tora şi cel mai important lucru la Cristos era învierea. În ce moment al literaturii laice au început oamenii să vorbească despre poezii şi povestiri „nemuritoare”?

Chestia e că acest moment a apărut cândva, demult. Harold Bloom face o listă cu scriitorii şi operele cele mai importante şi valoroase. Autorii sunt: Shakespeare, Homer, Dante, Cervantes, Montaigne, Tolstoi, Rabelais, Proust, Kafka, Beckett, Thomas Mann, Goethe, Hölderlin, Whitman, Milton, Emily Dickinson, Pynchon şi încă mulţi alţii.

El decretează că nu se vor mai realiza în viitor lucrări mai bune. Criticul mai precizează că nu trebuie să ne aşteptăm vreodată ca vreo negresă dintr-o ţară africană subdezvoltată să creeze vreo operă literară de nivelul poeziei lui Dante sau Milton. Sigur, Sigur.

În afară de aceasta este de menţionat aspectul că nu ne ajunge o viaţă pentru a parcurge toate lucrările literare valoroase, chiar dacă am citi tot timpul fără să mai facem altceva.

Atunci de ce mai citim cărţi noi? Ce aşteptăm de la ele? De ce ne lăsăm manipulaţi de reclamă şi de tehnicile de marketing ?
marți, 12 ianuarie 2010


Pentru descrierea istoriei eroului său Thomas Mann a ales formula unui jurnal: romanul Doctor Faustus este subîntitulat Viaţa compozitorului Adrian Leverkühn povestită de un prieten. Autorul intră în pielea profesorului de filosofie Serenus Zeitblom şi relatează despre strania existenţă a compozitorului începând de la formarea sa în oraşul Kaisersaschern pe Saale şi până la moartea lui.

Sunt precizate cu  minuţiozitate împrejurările în care s-a născut Adrian Leverkühn, familia, anii de şcoală, preocupările, pasiunile, framântările copilăriei, adolescenţei, amintirea profesorilor cei mai de seamă printre care se distinge Wendell Kretzchmar care preda muzica şi era o somitate în domeniu. Adrian era un tânăr de o mare moralitate şi timiditate, determinate în mare parte de puternica sa spiritualitate, care intra în contradicţie cu cerinţele trupului.

Ajungând la un moment dat la Leipzig – Adrian a călătorit mult în tinereţea sa - îi cere hamalului care-i căra bagajele să-i găsească urgent o gazdă fiind epuizat după drumul făcut şi nimeşte într-o casă deochiată! El descrie faza într-o scrisoare către prietenul său Zeitblom :Mi-ascund emoţia încremenit, privesc în jur şi văd un pian deschis, un prieten, mă reped furtună peste covor drept la el şi, din picioare, atac două-trei acorduri, le mai ştiu şi acum pentru că aveam ideea sonoră în gând […] luminându-se ea în ruga sihastrului în finalul de la Freischütz […]. În vremea asta numai ce se apropie de mine o ocheşică, într-o corseletă spaniolă, cu nasu-n vânt, cu gura mare şi ochii ca migdala, Esmeralda, şi cu braţul mi-atinge leneş obrazul. Mă-ntorc, zvârl scaunul deoparte cu genunchiul, îmi croiesc drum îndărăt peste covor prin iadul desfătărilor, pe lângă ţaţa flecară, trec prin vestibul şi cobor în stradă fără să ating măcar parmaclâcul de alamă.

Aflat mai târziu în Italia, în pensiune la Manardi, are loc întâlnirea cu diavolul. Discuţia lui Adrian Leverkühn cu diavolul, redată sub formă de dialog reprodus după notiţele secrete ale viitorului mare compozitor, sunt de un mare dramatism, concentrare de idei, concepte şi mai ales dispute pe teme religioase, muzicale şi ale artei în general şi ale talentului individual în special. În mod paradoxal şi ironic, diavolul insistă pe valoarea inspiraţiei venită de la Dumnezeu şi blamează eforturile şi rezultale datorate exclusiv transpiraţiei bietului creator.

Pe scurt, el se angajează să-i dea lui Adrian inspiraţia divină fără de care nu se pot crea opere nemuritoare. Leverkühn avea 21 de ani şi diavolul îi mai dă 24 de ani de viaţă, după care va veni să-l ridice. Dar în aceşti 24 de ani nu-i va lipsi bogăţia şi gloria şi va realiza nişte lucrări muzicale de excepţie.

Diavolul îi pune însă nişte condiţii: îi interzice iubirea, pentru că încălzeşte.”Viaţa ta trebuie să fie rece – de aceea n-ai voie să iubeşti pe nimeni.” îi spune el. „Iluminarea îţi lasă puterile spirituale absolut intacte, ba chiar ţi le stimulează uneori, încât ajung la clarviziuni extatice – şi de unde să fie stoarse, la urma urmelor, dacă nu din scumpul tău suflet şi din nepreţuita–ţi viaţă sentimentală?”

Adrian Leverkühn acceptă pactul cu diavolul fiindcă vicleanul nici nu-i lasă timp de gândire. Lucrurile încep însă să-i meargă foarte bine. Compoziţia lui Apocalipsa cum figuris – omagiu adus lui Dürer are un succes imens în epocă şi-l aşază pe piedestalul celebrităţii. Dar interdicţia de a iubi îi aduce necazuri. Se îndrăgosteşte de o femeie extraordinară, Marie Godeau, dar din păcate de aceeaşi femeie se amorezase şi prietenul său cel mai bun, Rudolf Schwerdtfeger.

Rudolf era un mare violonist şi un bărbat fermecător, cu mare succes la femei, acaparat de Ines Rodde, soţia unui anume doctor Helmut Institoris, estet, istoric de artă, docent la şcoala Politehnică. Adrian îl roagă pe Rudolf să facă demersuri pe lângă Marie Godeau în intenţia de a se căsători cu ea. Dar femeia celebră şi frumoasă se îndrăgosteşte de Rudolf şi declară că nu-l iubeşte pe Adrian.

Încurcătura se termină dramatic fiindcă Ines Rodde îl omoară pe Rudolf, din gelozie. Dar Adrian Leverkühn rămâne fără să ajungă la soţia pe care o dorise şi fără prietenul său cel mai bun. Îi rămâne numai muzica. El continuă să compună lucrări extraordinare, una după alta, ajungând cel mai mare şi adulat compozitor din epocă.

El compune Lamentările lui Faustus, o muzică stranie cu uriaşe efecte de contrast, cu o intrare tragică a corului a capella care are maximum de forţă după coborârea lui Faust în infern, piesă orchestrală pentru grand-ballet şi un galop de o fantastică multiplicitate ritmică – o explozie de lamentări după o infernală orgie de veselie.

Cartea lui Thomas Mann schimbă sensul de slăbiciune şi decădere a puterilor asociat noţiunii de bătrâneţe, cu cel al unei forţe extraordinare de creaţie, romanul fiind scris la varsta de 68 de ani.

Mie mi-a produs aceeaşi plăcere de lectură ca şi în cazul Jocului cu margele de sticlă a lui Hermann Hesse. Doctor Faustus – care solicită un efort la citire – îţi lasă un bagaj cultural şi emoţional care te umple pentru toată viaţa. Efortul de lectură ţi se insinuează în minte şi-ţi îmbogăţeşte la propriu viaţa spirituală. Nevoia de a reciti cartea apare imediat ce ai terminat-o. Dacă o ai în bibliotecă îţi stârneşte mulţumirea similară celui ce posedă o comoară.
joi, 7 ianuarie 2010

Cărţile de călătorii ale lui Octavian Paler nu sunt simple jurnale de drum, ci conţin o mulţime de reflecţii, evaluări şi consideraţii culturale. Cu toate că stilul este foarte atractiv, scrierile par a fi nişte eseuri sau nişte cursuri de estetică. Ochiul lui Paler este unul de observator atent şi pătrunzător până-n esenţa lucrurilor.

Ajuns în Mexic, Octavian Paler trăieşte o sărbătoare culturală pe care ne-o împărtăşeşte. Comparaţiile între culturi şi civilizaţii îi stârnesc gânditorului analize surprinzătoare, încântătoare prin logica lor. Aflat pe platoul templului de sacrificiu al aztecilor, Paler se minunează de obiceiul sacrificării celor mai buni dintre tineri prin smulgerea inimii acestora pentru a fi arătată zeilor.

Şi Minotaurul din Creta >:) trebuia hrănit cu tineri, şapte fete şi şapte flăcăi anual, dar acolo sacrificiul făcut de grecii antici se datora pretenţiei acelei creaturi jumătate om şi jumătate taur, născută din degenerarea „sângelui” de zeu, şi nu era realizată cu marea convingere a aztecilor că după uciderea vlăstarelor celor mai reuşite din rasa lor zeii adevăraţi le vor da o viaţă mai bună.

Dacă tânărul şi imberbul Honorius Prigoană ar fi trăit în acea perioadă, ar fi fost numai bun de sacrificat :-t pentru binele public al vreunui sector din fosta citadelă mexicană Tenochtitlan…

Iar după cum se pomeneşte în Vechiul Testament, primii credincioşi se simţeau datori să-şi sacrifice pe fiul cel mai iubit, ceea ce se pare că s-a întâmplat de multe ori, până când Domnul le-ar fi dat voie evreilor ca în loc de odrasla iubită oamenii să înjunghie şi să verse sângele unui miel…

Cuceritorii spanioli ai lui Cortés au fost înspăimântaţi de obiceiurile barbare ale aztecilor, considerându-le nişte simple acte de cruzime ale unor înapoiaţi şi neînţelegând dragostea de moarte a aztecilor.

Paler scrie în Caminante: ”Problema sacrificiilor e într-adevăr mai complicată decât au rezolvat-o spaniolii, cutremurându-se de oroare şi incendiind în clipa următoare templele aztece. Teribila obligaţie de a ajuta soarele în misiunea lui izvora din credinţa că nu numai oamenii depind de zei, ci şi zeii depind de oameni, şi întreg universul. Obsedaţi de ordinea stelelor, aztecii erau convinşi că numai sacrificiile puteau prelungi o lume permanent ameninţată.”

Octavian Paler poveşteşte că la sosirea sa în Mexic a nimerit în plină fiesta. Poate că nimeni nu ştie să se bucure precum mexicanii. „Peste tot se vând cornete cu confetti, măşti şi pălării de pai multicolore. Se strigă, se cântă, se aruncă petarde.” spune Paler. Unii dansează pe străzi până la epuizare .

Care este motivul real al acestei manifestări, corespunzătoare conceptelor lui Dionisos ? Reînvierea naturii, care este un miracol. Dar dacă aztecii n-ar fi făcut mii de ani sacrificii umane, foarte preţioase, s-ar mai fi putut bucura acum?Ar mai fi explodat natura în mii de culori în timpul primăverii? Exuberanţa mexicanilor în timpul fiestei ajunge până la pierderea conştiinţei.

Dacă în prezent ar răsări în faţa lor Cortés cu soldaţii lui, le-ar da foc şi le-ar fura aurul. Dar aurul lui Moctezuma (ultimul împărat aztec) a fost luat demult, cu secole în urmă, şi dus în Spania. Acum nu mai există decât ruinele unei vechi civilizaţii, cu piramide construite în ciuda logicii. La fel ca şi cele din Egipt.

Paler se miră de nişte coincidenţe ciudate: cum au ajuns aztecii la sărbători dionisiace ? Ce caută spiritul grecesc în vechiul continent american ? Nu. Nu e spirit grecesc. Sunt concepţii proprii ale aztecilor.

În contemplarea civilizaţiilor vizitate prin călătoriile sale, Octavian Paler a formulat deseori concluzii caracteristice unui sceptic. În Caminante, cu toate că autorul face incizii dureroase în aspectele şi concepţiile de viaţă ale locuitorilor Mexicului şi în istoria lor, Paler se arată aproape un optimist. Ne transmite că viaţa poate avea un gust savuros, în ciuda unor cruzimi şi fapte abominabile. Paradoxal.