roman

roman

povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
duminică, 28 februarie 2010
Pe acelaşi palier de bloc s-a mutat un nepot de-al nostru, într-o garsonieră. Se numeşte Dionisie, este tânăr, absolvent de filozofie şi lucrează pe cont propriu. Zugrăveli şi instalaţii. Nu are firmă, pune bileţele cu telefonul scris pe ele în metrou, pe ziduri, pe stâlpi.

„Vezi că te cheamă nepotu’ “ , mi-a zis într-o după amiază nevasta. „Păi e mai tânăr ca mine, să vină el dacă are ceva de spus” am zis. „ Nu poate, e ocupat ! Eu zic să te duci tu, să nu se chinuie băiatu’!” „Cu ce să se chinuie ?” m-am mirat eu dar m-am dus.

Dionisie stătea cocoţat pe o scară de aluminiu cu două laturi, în formă de „V” întors, cu o bidinea  în mâna stîngă şi cu o carte în mâna dreaptă.

-  Ce faci acolo, zugrăveşti ?

-  Da. Citesc. Nu vezi ce scrie acesta aici ? Şi atunci de ce se mai ofuscau vadimiştii că Patapievici a spus că se pişă pe România; ai văzut ce scrie Adrian Marino ?

-   N-am apucat ! am răspuns mirat că nepotul nu-şi alesese o poziţie mai comodă pentru lectură, pe canapea sau pe scaun.

-  Să-ţi citesc ! (Nu mă invită să stau jos) : „Mentalitatea românească nu asimilează ideea de normă abstractă, generală, impersonală. Regulile şi principiile legaliste nu sunt luate în serios. Fiindcă, în primul rând, ele nu sunt înţelese, nu sunt asimilate de un sistem mental şi social mental şi social unde totul este şi rămâne personalizat şi rezolvat de la un capăt la altul prin aranjamente strict individuale”.

-  Unde scrie asta ?

- În capitolul „Altă Românie”, pagina 415. Mai departe: „Pentru românul obişnuit, un principiu ca dura lex sed lex rămâne total de neînţeles. Chiar absurd, total inadmisibil. O noţiune fără sens.[…] Incapabili de a ne ridica la concept, de a percepe generalul, schema abstractă, “legea” în toate sensurile cuvântului, ne determină să plutim mereu în haos şi dezorganizare. Dacă există o ţară, mai bine spus o populaţie şi o societate, unde se verifică din plin conceptual de “anomie” al lui Durkheim, aceasta este România eternă şi adevărată.

-  Chiar aşa ?!

- “Suntem ţara în care rigoarea, legalitatea, ordinea depersonalizată şi uniformizată n-au intrat nici pe departe în mentalitatea colectivă […]. Suntem ţara unde absolutul este imposibil. Condamnaţi, se pare în eternitate,doar la relativ, tranzacţional şi conjunctural. Avem compromisul şi adaptarea în sânge. Din care cauză, n-am dat – şi probabil nu vom da niciodată – filozofi sistematici, reci, uscaţi, strict conceptuali.Suntem […] ţara unde principiile generale, obiective, n-au, de fapt, nicio valoare şi nicio tradiţie.”

-  Asta ai mai spus o dată ! am zis eu.

-  Nu eu, el. Marino. „Suntem o ţară născută sub semnul improvizaţiei eterne.O permanentă cârpeală, de azi pe mâine. Uitaţi-vă, nu mai departe, la spectacolul deplorabil al străzilor şi şoselelor româneşti, cu gropi asfaltate, pe ici pe colo. Nimic solid, totul „fuşerit”, într-o brambureală şi neorganizare continuă.” Poţi să-l contrazici?

-  Nu. Chiar mă miră că această carte a fost scrisă cu ani buni în urmă (ani „buni” vine vorba), când nici nu exista Oprescu primar general, care le-a zis în şedinţă drumarilor că trebuie să plimbe maşinile de curătat zăpada dintr-un loc în altul, cu lamele ridicate, să închidă gura presei.

- Mai departe: „Metoda de bază a existenţei românului este combinaţia şmecherească practicată în proporţii de masă.Că, din această cauză, suntem o ţară haotică şi neorganizată, fără nicio preocupare de precizie, pe care inundaţiile (un singur exemplu) o iau prin surprindere, an după an, nu poate fi decât inevitabil.”

-  Eşti sigur că omul ăsta a murit ?

-  Evident. Mai departe: „Pe scurt, o ţară inconsistentă, slabă, fragilă şi dezorganizată. O “Valahie de mucava”, practic neguvernabilă.”. Ce spui ?

-  E nasol. Mă dor picioarele.

-  Păi de ce nu stai jos ? Şi p-ormă la mine nu te gândeşti că stau răstignit pe scara asta torturat ca la Guantanamo ?
miercuri, 24 februarie 2010
Ce poţi să faci la o vârstă de peste 40 de ani când  eşti femeie trecută şi grasă,  cu şuncile atârnându-ţi de corp ca pe funiile de la măcelărie, nu ai nicio meserie, absolut nicio calificare, dar vrei să-ţi ajuţi nepotul care este pe moarte? Copilul are nevoie de o intervenţie medicală care necesită o cheltuială de 6000 de euro. Familia copilului bolnav nu are aceşti bani.

Femeia nepricepută la nimic se duce şi caută de lucru. Este respinsă de peste tot. „Fac orice, spăl şi W.C. – uri” spunea ea pe unde se ducea. Intră şi  într-un sexi-bar dar patronul o priveşte cu un dispreţ nedisimulat. Acesta căuta fete tinere şi frumoase iar băbăciunea din faţa lui îi stârnea scârbă. Ceva îl mână însă pe bărbat să încerce s-o ajute.

Acest patron de local de felurite plăceri sexuale o pune pe „mamaie” să masturbeze bărbaţi. Ea pleacă de acolo îngrozită dar se-ntoarce şi acceptă funcţia. Banii încep să se strângă dar lumea începe să clevetească. Irina ţine secretul ocupaţiei sale cât se poate de mult dar până la urmă îşi dezvăluie taina în compania unor prietene într-o scenă de o mare savoare.

După ce doamnele rămăseseră cu fălcile blocate pe „open” vreo jumătate de oră au început să curgă ironiile şi reproşurile, chiar jignirile. Una din doamnele în vârstă are curiozitatea să ştie dacă sculele bărbaţilor erau mari, iar când Irina îi indică o anume dimensiune doamna se umple de o încântare fără margini. Nici o altă ştire din lumea astea nu îi putea produce o plăcere atât de mare.

Nu vă mai spun ce se-ntâmplă că poate aţi văzut filmul. Ceea ce mă miră pe mine este de ce se cheltuiesc o mulţime de bani pe filmele comerciale, de ce se expun atâţia actori sărind de pe un acoperiş pe altul ca nişte cintezoi, de ce-şi riscă artişti de talent viaţa în cascadorii riscante când se pot face filme bune pe care le vezi cu sufletul la gură  fără să dai foc la clădiri şi maşini etc. Sigur, există un răspuns: depinde de regizor şi scenarist.

Recentul Avatar, folosind tehnica cea mai avansată, nu reuşeşte să aducă publicului o poveste atât de impresionantă şi plină de adevăruri ca Irina Palm.  Este şi o dovadă că tehnica nu va putea înlocui niciodată talentul artistic.
marți, 23 februarie 2010
Atrag atenţia prin această postare că Alex Leo Şerban publică în Liternet un minunat jurnal despre viaţa şi exilul său în Argentina. Pozele care însoţesc relatările sale sunt fotografii ale unor vise.Redau şi eu din ceea ce am găsit publicat  pe Liternet.

Sunt imagini din excursia făcută de Alex Leo Şerban  în nordul Argentinei, la graniţa cu Brazilia şi Paraguay. Unele, după cum spune Leo, par a fi secvenţe din filmul Avatar văzute fără ochelari 3D.

Îi mulţumesc lui Alex Leo Şerban pentru încântarea pe care ne-o produce serialul său şi îi  trimit pe această cale cele mai bune urări !











luni, 22 februarie 2010
M-am zbătut prin mulţimea din autobuz să ajung la locul liber. M-am aşezat mulţumit şi-am început să privesc cu satisfacţie în jur, când o pală de duhoare m-a lovit asemeni unui jet de gaze toxice lansat pe vreun front de luptă. Venea chiar de lângă persoana aşezată lângă mine, o femeie micuţă şi buhăită, înveşmântată într-un fel de plapumă.

Deodată o băbătie cam negricioasă strigă în direcţia mea: „ Daţi-o domnule jos, că nu se mai poate respira aici ! O să murim asfixiaţi din cauza nenorocitei !”. M-am lămurit de ce fusese locul liber. Îngrămădiţi ca nişte ca nişte sardele cei din jurul meu se ţineau cu mâinile de nas, sau îşi puseseră fularele la gură.

„ Şi bărbaţii ăştia nenorociţi nu zic nimic, în loc s-o dea jos!” continuă să ţipe femeia brunetă. Un bătrânel vorbi spre tavanul autobuzului „Eu am rugat-o odată să coboare, dar nici nu m-a băgat în seamă”. „Dar să-i spună cineva nesimţitului ăla de şofer, că văd că-l doare-n ştoi! ” nu se lăsă negricioasa matură. Un tip în haină de piele interveni : „ Ce să-i faci dom’ le, s-o iei în braţe s-o dai jos ?? Ce, vrei să fac hepatită ?”

Atunci un bărbat care aducea cu ziaristul Niţu, mă rog, n-are importanţă dacă nu-l ştiţi, începu să strige : „Băi oameni buni, femeia asta poate că n-are casă! ”  „Şi trebuie să se pişe în maşina noastră?” se auzi vocea unei femei bătrâne. Bărbatul reluă : „Îi vedem pe ăştia amărâţi, dar pe nenorociţii care ne-au adus aici nu-i vedeţi !” „ Păi de ce n-are casă ?” spuse şi un bătrân cu aspect firav. „Păi de ce n-are casă !?” strigă bărbatul care luase taurul de coarne, repetând spusele bătrânului. „Să vă spun eu de ce n-are ! Pentru că de 70 de ani suntem conduşi de comunişti !”.

Între timp mi-am pus şi eu batista la nas. De undeva din spatele maşinii o voce groasă, bărbătească, se pronunţă cu hotărâre : „ Lasă bă, că comuniştii era omenoşi” . „Aşa e !” se auziră mai multe afirmaţii. „Ia daţi-l jos din maşină!” strigă un tip care aducea cu Victor Ponta. Maşina opri în staţie. „Să coboare acela!” „Scoteţi-l din maşină!” „Neronorocitul!” „Împingeţi-l afară” se auziră mai multe îndemnuri. Omul coborî. Femeia care mirosea groaznic rămăsese lângă mine, privind în jur indiferentă.
luni, 15 februarie 2010
Nicolae Breban  răspunde în R.L. nr. 4 / 12 febr.2010 acuzaţiei formulate de Gheorghe Grigurcu în numărul anterior al revistei potrivit căreia autorul „Buneivestiri” s-ar fi dezis cu greu de ideologia comunistă. Nicolae Breban insistă pe afirmaţia lui Grigurcu din care rezulta că ar fi jucat tenis cu generalul Pleşiţă – fapt pe care îl neagă.

Căutând să se disculpe Breban se scufundă şi mai mult în „băltoacă”, dând amănunte din care rezultă clar tocmai că era un apropiat al conducătorilor comunişti, indiferent dacă a jucat sau nu tenis cu generalul Pleşiţă. În  afară de aceasta, N. Breban nu face nicio referire la remarcile lui G. Grigurcu cu privire la textul din Trădarea criticii:

„Mai ales scrierile Monicăi Lovinescu, publicate cu pompă de Editura Humanitas şi comentate de N. Manolescu ultra-elogios, nediferenţiat, ocolind falsurile şi uneori chiar minciunile care care se etalau pe zeci de pagini…”.

Breban se ofuschează foarte tare că nu este apreciat ca un anticomunist, cu toate că nu se dezice de ideile şi comportamentul său mai vechi [-( . Intelectual de marcă şi scriitor de talent, tendinţa lui de a păcăli lumea este penibilă. Ce deosebire extraordinară este între Nicolae Breban şi regretatul Octavian Paler !
joi, 11 februarie 2010
Un bătrân de 72 de ani  imobilizat într-un cărucior îşi târăşte zilele şi nopţile prin amintiri. Viaţa lui a fost plină de drame. Soţia lui a murit de  cancer. Nepoata lui, Katya, avea un soţ  pe nume Titus Small care fusese decapitat în Irak după invazia americanilor acolo. Era angajat doar şofer de camion la o firmă care deservea armata americană. Bâtrânul are insomnii. Este atât de chinuit încât ar vrea să se sinucidă.

Deodată se trezeşte într-o groapă cu pereţii ca de sticlă, din care nu poate să iasă. Cine se trezeşte acolo ? Bărbatul în uniformă militară de caporal. Nu-şi aminteşte cum a ajuns în acea groapă. De afară se aud împuşcături. Cineva în uniformă îl ajută să iasă din groapă. Este şeful lui, sergentul. Caporalul întreabă unde se află şi despre ce e vorba.

Sergentul îi spune să-şi îndeplinească misiunea. Sunt în anul 2007 în plin de război de secesiune. „Nu-mi amintesc!” răspunse caporalul. Sergentul îi găseşte o scuză în  bubuiturile tunurilor şi încordarea psihică datorată războiului. Îi spune să meargă mai departe şi să-l omoare pe acel om odios din cauza căruia a început tot acel război.

Cum poate un singur om să declanşeze un război ? Simplu, îi răspunde sergentul. Totul e-n capul lui; omoară-l şi toată nenorocirea se va termina. „Atunci nici noi nu vom mai exista ?” întreabă caporalul. „N-are a face una cu alta” zice sergentul. Tânărul caporal care se numeşte Owen Brick s-a săturat de război. Îi e dor de casa lui şi de tânăra lui soţie, Flora. Nu vrea să omoare pe nimeni.

Dar se pare că soarta lui este hotărâtă de altcineva. Se întâlneşte cu tot felul de personaje care  ştiu ce misiune are el şi-l îndeamnă să acţioneze în continuare.

Romanul este captivant şi derutant. Deşi la început bătrânul care creează în mintea sa un soldat  pentru a-l folosi  drept unealtă de sinucidere (de fapt autorul cărţii inventează aşa ceva), se pare că la un moment nu mai ştie cum să-şi continue povestea. Şi Owen Brick nu mai ajunge la Brill (aşa-l chema pe bătrân). Romanul se continuă şi se sfârşeşte cu o lungă discuţie dintre bătrânul Brill şi fata lui, Miriam. Este o analiză a războiului şi a nenorocirilor de tot felul care pot podidi o familie americană.

Războiul civil inventat de autor purtat pe teritoriul SUA după anul 2001 şi dramele aferente găsesc o argumentare  (niciodată pomenită explicit)  în atentatul de la 11 septembrie. Datorită acelui eveniment totul capătă credibilitate, cu toate că este o naraţiune fantastică.

Citeşti amănuntele descrise  cu încordare şi interes, cu toate că ştii bine că după anul 2000 nu a avut loc în America niciun război de secesiune. Este meritul lui Paul Auster de a crea o lume paralelă cu cea reală, ale cărei trăiri, spaime şi probleme îţi provoacă frâmântări şi reacţii.

Privită cu mare luciditate, cartea îţi poate naşte întrebarea : „De ce să mă impresioneze pe mine toate astea, când sunt pure fantezii ?” Răspunsul ar putea veni dintr-o posibilă definiţie a literaturii: un produs al imaginaţiei care te emoţionează profund.
marți, 9 februarie 2010

În curând va apărea pe piaţă cartea de memorii ale regretatului Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”. Autorul a lăsat cu limbă de moarte (ce limbă o fi aia ?) dorinţa de nu i se publica volumul decât după cinci ani de la moartea sa.

Într-un articol din Evenimentul zilei din 8 februarie se spune : cartea dărâmă, pe un ton extrem de caustic şi de virulent, majoritatea personalităţilor noastre culturale, de la George Călinescu, căruia i-a fost asistent la Iaşi, la Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran, ajungând la „triada culturală de astăzi”, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici.

Ziarul sus-amintit dezvăluie câteva verdicte emise de Adrian Marino :

Despre Eugen Simion

„Eugen Simion, un carierist implacabil, un parvenit, un intelectual la prima generaţie. Cu unele calităţi şi un defect: parvenirea socială”.

„Cel puţin un Vadim, un Adrian Păunescu, oricât de respingători ar fi, sunt totuşi parcă mai sinceri în fanatismul lor abject decât acest ipocrit inegalabil.”

Despre Dinescu

„Biata Românie şi biata tânără democraţie românească, în care unii dintre purtătorii săi de cuvânt şi lideri de opinie sunt de calitatea unui golănaş suburban gen Dinescu.”

Despre Andrei Pleşu

„Mi se părea ridicol a fi exclus din literatura română de acest moralist cu lipsă la cântar care împrumută de la alţii titlul unei cărţi („Minima moralia”) fără s-o declare.”

Despre Gabriel Liiceanu

„Liiceanu devine conştiinţa naţiunii. Al său «Apel la lichele », supremul manual de etică civică. O astfel de mentalitate transformată în monopol cultural este plină de implicaţii nocive.”


Personal nu sunt de acord cu virulentele caracterizări ale lui Adrian Marino, care atacă singurele figuri remarcabile pe care le avem. Şi la fel de valoros a fost şi necruţătorul cărturar. Sigur că Adrian Marino a expus nişte argumente şi analize, dar mie mi se pare o atitudine de canibalism. Cred că pornirile viscerale i-au întunecat judecata obiectivă. Păcat.