roman

roman

povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
miercuri, 31 martie 2010
Nu toate cărţile unui scriitor sunt la fel de valoroase. La David Lodge, Terapia mi se pare vârful creaţiei autorului. La Ian McEwan nimic din ceea ce a scris nu egalează prima lui carte, Grădina de ciment.

La Philip Roth, Complexul lui Portnoy mi se pare mult mai bună decât celelalte (Sânul este chiar slabă). Corecţii este mult mai bună decât Al 27-lea oraş de Jonathan Franzen. Platforma lui Houellebecq este mult mai reuşită decât Posibilitatea unei insule sau Extinderea domeniului luptei.

American Psycho de Bret Easton Ellis este mult peste Glamorama. Măreţele maimuţe este un roman mai bun decât Cum trăiesc morţii, Cucul şi Pupăza sau Cartea lui Dave (Will Self).

Sectanţii de Iuri Mamleev este mai reuşită decât Ceilalţi. La Vladimir Sorokin, Ziua opricinului conţine mult mai multă ironie şi savoare decât Inimile celor patru. Kremlinul de zahăr pare chiar o pastişă după Ziua opricinului, astfel încât dacă te apuci de lectura acestei cărţi ai impresia că ai şi citit-o deja.

Inegalitatea privind valoarea cărţilor scriitorilor amintiţi mai sus (sigur că mai sunt mulţi alţii) este un fenomen oarecum normal, nimeni nereuşind să scrie numai şi numai capodopere – cu excepţia lui Shakespeare.

La noi sare în ochi cazul scriitorului foarte talentat Petru Dumitriu, care pe lângă Cronica de familie (un roman excepţional) a scris şi  Drum fără pulbere (roman de propagandă comunistă, complet fals) cu care şi-a făcut pulbere opera literară şi onoarea.
marți, 30 martie 2010
Deodată l-am auzit pe Dionisie vorbind. Credeam că doarme şi sforăie, aşa cum era întins pe spate pe canapea. Avea pe burtă cartea lui Adrian Marino, deschisă cu paginile-n sus.

-         Vezi că mai e o gură de bere în frigider!

-         Dar tu n-ai frigider!

-         La tine în frigider ! Marino spune despre cultura română că după o jumătate de secol de totalitarism aceasta practic aproape nu mai există în parametrii săi clasici. Poţi să bei pentru moartea culturii noastre.

-         De ce să beau ? Ăsta e un lucru trist.

-         Atunci bea pentru că e trist.

-         Dar ce s-a-ntâmplat ?

-         Mai nimic. Tocmai asta-i problema! Marino insistă permanent în carte pe lipsa de preocupări ideologice. Despre excesul de „poezie” şi „literatură” ca formă predilectă de expresie.

-         Dar ideologia este ideologie iar arta e artă! am spus.

-         A crea personaje ca  Nicoară Potcoavă urmând teoria marxistă înseamnă a crea personaje false, necredibile.

-         Păi atunci ar fi trebuit să dezvolte puţin ce înţelegea el prin ideologie. Un sistem de valori.

-         Evident. El vroia o serie de condiţii pentru realizarea unei culturi normale, de nivel european : consolidare, seriozitate, continuitate, capacitate de generalizare,de analiză şi sinteză. Detesta permanenţa improvizaţie, sincronizarea şi spiritul de eternă compilaţie. Lipsa de interes şi de recepţie pentru valorile general recunoscute.

-         Şi care erau cauzele acestei situaţii ?

-         Aceleaşi ca şi acum : o pseudocultură jurnalistică în esenţă, verbalizată şi televizată, lipsită de orice substanţă. Dar de mare impact şi audienţă.

-         Uite ce e : toate astea sunt efecte, manifestări ale unor atitudini şi nu cauze.

-         Marino explică foarte clar : punctul nevralgic al crizei culturale române actuale este lipsa unui  mesaj ideologic liberal, organizat, sistematic şi bine difuzat.

-         N-ai mai spus chestia asta cu lipsa ideologiei ?

-         Da. Se cam repetă în carte.

-         De ce ?

-         Ei, aşa, poate că Marino era cam pisălog.

-         Mie cuvântul ăsta îmi sună cam urât. Poate psiholog.

-         Nu.  Pisălog.  Asta-i limba română.  Marino vorbeşte de o acţiune cam în genul  cărţilor lui Raymond Aron, Hannah Arendt, Alain Besançon  şi ale altora de  aceeaşi orientare.

Critica obsesia unora de a fi prezenţi săptămânal în publicistică şi dădea exemple:

H. R. Patapievici şi Alexandru George. Îi lăuda că aveau multă dreptate în articolele lor politico - ideologice.

-        Păi îi lăuda ori îi critica ?

-        Spunea că adunate în volum, textele celor numiţi nu se leagă, nu se grupează, nu se articulează într-o demonstraţie coerentă, cu direcţie precisă.

-         Aici avea dreptate. Dar n-a mai apucat să citească şi ce-a scris de curând Patapievici despre manele. Cred că ar fi rămas mască !
duminică, 28 martie 2010
În adolescenţă am citit mult Jules Verne, Victor Hugo, Walter Scott, Alexandre Dumas. Nu mai ştiu pe la ce vârstă am aflat că voi muri, ca orice om. Poate pe la nouă sau zece ani. Chestia nu m-a înspăimântant deloc, socotind-o o problemă mult prea îndepărtată. Orice adult după ce-a trecut de copilărie trăieşte veşnic cu gândul că până la urmă totul se va sfârşi.

Faptul că lumea va exista în continuare şi fără el nu-l consolează cu nimic. Pe de altă parte, un sentiment neclar dar puternic îţi dă o anume siguranţă : vei muri cât mai târziu şi cât mai nechinuit, pentru că te consideri nevinovat. Cei care mor tineri sunt condamnaţi de comportarea lor păcătoasă. Au omorât pe cineva, au violat, au comis nelegiuri.

Rămâne o mare întrebare: de ce mor în catastrofe naturale sau în accidente oameni nevinovaţi ? Copii de vârste fragede ?  Pedeapsa lui Dumnezeu, sună răspunsul. Pentru ce sunt pedepsiţi nevinovaţii ? Chestia este de neînţeles. Există teorii privind sacrificiile sau alte explicaţii religioase care mie mi se par fără nicio logică. Omul obişnuit îşi vede de treburile lui şi nu se ocupă de aceste probleme. Dar ele nu dispar din mintea lui.

După scriitorii romantici am dat de Balzac. Maturitatea îţi aduce un câştig: nu mai poţi să înghiţi povestea contelui de Monte Cristo. Nu-ţi dă nimeni adresa unei insule plină de comori. Mai simplu ar fi să-ţi spună cineva numele câştigătoare la loto.

Balzac s-a ocupat de lucruri serioase şi nicidecum de astfel de bazaconii.

Oamenii din cărţile lui sunt normali şi nu-şi schimbă condiţia peste noapte. Ariviştii sunt arivişti, curtezanele rămân curtezane,  ocnaşii rămân ocnaşi toată viaţa (nu ca Edmond Dantes). Iată un scriitor care spune adevărul – îţi zici cu satisfacţie.

Când ajungi la Flaubert eşti consternat. Este scriitorul care face incizii în suflet. E mai tare ca toţi. Şi aşa mai departe, fiecărei vârste i se potriveşte un tip de lectură. Dar cu cât afli mai mult din cărţi, cu atât eşti mai trist. Ajungi chiar să-ţi placă să fii zguduit.

Nimeni nu e interesat de o poveste de dragoste normală şi fericită. Plângi citind Anna Karenina şi-ţi place să plângi. Nu mai eşti în stare să citeşti “Copiii căpitanului Grant” şi să te entuziasmezi. Nu mai crezi că tânărul    d'Artagnan învinge singur în luptă patru soldaţi ai lui Richelieu.

Ai câştigat raţiune dar ţi-ai pierdut avântul şi bucuria. Perioada în care citeam Dumas şi Jules Verne nu se va mai întoarce niciodată, cu toate că mai am cărţile la îndemână. Mă întreb : de ce ne place tristeţea ?
miercuri, 24 martie 2010
Cred că o carte complicată, o confesiune plină de sensuri şi delicate probleme de conştiinţă ca Viaţa unui om singur de Adrian Marino ar trebui analizată de persoane potrivite.

Dar iată că în luptă se aruncă un tip necizelat cultural şi superficial ca Rogozanu, care mi-a câştigat o definitivă repulsie când a declarat la o emisiune de la televizor că el n-o să se apuce niciodată să citească prăfuitele opere ale lui Octavian Paler. Halal critic literar !

De data aceasta, Costi Rogozanu publică în Suplimentul literar şi artistic Nr.265 din  20-03-2010 o recenzie a cărţii lui Adrian Marino Viaţa unui om singur. După ce face o trecere în zbor prin textul cărţii enuntând judecăţi primitive şi de umor involuntar ” …(gloria postumă îl lasă rece pe Marino)” sau  „Marino ne-a lăsat o lecţie de demolat statui” etc,  el conchide : „Cioran ar fi rămas mască”. Eu am rămas tablou.
luni, 22 martie 2010
Adam Walker a crescut în casa părintească împreună cu sora lui, Gwyn, în New-York. De mici şi până la vârsta adolescenţei, fratele şi sora au locuit în aceeaşi cameră, îşi împărtăşeau toate gândurile şi ideile, făceau baie împreună şi erau foarte intimi chiar şi când ajunseseră aproape adulţi. Adică nepermis de mult timp.

Romanul începe însă cu descrierea unei perioade în care Adam Walker era student la Universitatea Columbia unde cunoaşte un profesor care venise să predea temporar cursuri la facultate. Fiindcă nu prea am timp am să vă spun că acest profesor numit Rudolf Born avea o soţie foarte frumoasă şi dornică de sex cu care studentul Walker ajunge repede în pat. Şi asta cu o oarecare îngăduinţă sau chiar îndemn din partea lui Born. De fapt femeia, Margot, nu era chiar soţie, doar trăia cu profesorul Born. Margot devine o profesoară excelentă de sex pentru Adam, fiind şi mai mare ca el cu zece ani.

Adam Walker vrea să devină scriitor. Romanul lui Auster este delicios complicat astfel încât nici nu ne familiarizăm bine cu şirul naraţiunii că mereu se produce câte-o întoarcere în timp sau se introduce un nou  personaj. Astfel, pe la pagina 67 apare un prieten din copilărie al lui Adam, un anume Jim, pe care Walker nu-l mai văzuse de 38 de ani (!) şi care primeşte un manuscris de la Adam pentru a da un verdict cu privire la calitatea prozei. De acolo aflăm câte ceva despre prima etapă a vieţii lui Walker. Este partea întâi a lucrării, întitulată Vara.

Iată un citat din acest capitol : « Cu vigoarea şi rezistenţa celor paisprezece ani pe care îi aveai, ţi-ai revenit rapid după degajarea accidentală şi, când sora ta ţi-a cuprins uşor cu mâna penisul reînsufleţit (sublim extaz, inexprimabilă plăcere), ai continuat cu lecţia de anatomie parcurgându-i şi alte zone ale corpului cu mâinile şi cu gura. [...] ...simfonia de sunete pe care le-aţi scos de – lungul nopţii, separat şi împreună : gemete şi scâncete, oftaturi şi ţipete şi apoi Gwyn a avut primul ei orgasm. [...] În cazul tău, după acea singură greşeală de la început, te-ai bucurat să simţi mâna surorii tale cuprinzându-ţi penisul, mişcându-se în sus şi-n jos în timp ce tu zăceai pe spate, cufundat într-o ceaţă de excitaţie crescândă şi apoi gura ei, mişcându-se tot în sus şi în jos, gura ei cuprinzându-ţi  penisul întărit din nou... »

Gata, ajunge ! Că n-o să vă dau toată cartea. Adam Walker şi-a iubit sora şi ea l-a iubit mult pe el astfel încât incestul nu i-a apăsat deloc pe conştiinţă. Poate că ăsta e mesajul central al acestui roman, anume că dragostea nu ţine cont de niciun fel de convenţii şi tabuuri, deşi mai există un filon adânc explorat, şi anume al complexităţii caracterului lui Rudolf Born ; acesta ucisese un tânăr care-l atacase pe el şi pe Walker pentru a-i jefui.

Born a susţinut că l-a rănit doar pe acel tânăr şi nu a fost niciodată dovedit drept asasin, deşi tânărul fusese găsit mort în urma unor multiple înjunghieri. Chestiunea rămâne nelămurită. O altă surpriză o constituie faptul că Jim o contactează pe Gwyn după moartea lui Walker şi-o întreabă dacă episodul cu incestul a fost adevărat sau pură ficţiune din cartea pe care o scrisese Adam.

Ea neagă şi e stupefiată. Nici ea nici cititorul nu e edificat: au fost întâmplările acelea adevărate, sau nu ?  Poate cineva să se joace cu realitatea în aşa hal încât nimeni să nu mai poată ajunge la certitudini ?  Paul Auster poate.

Pe ultima copertă, Kirkus Rewiew afirmă : « Probabil cel mai bun roman al lui Auster de până acum ». Subscriu.
duminică, 21 martie 2010
Desigur că nu fac. Sunt mai degrabă reality show. Transmit ele vreun sentiment ? Vreo stare de poezie ? Au vreun impact intelectual ? Au valoare artistică ? Hai să analizăm următoarea situaţie:

El s-a îndrăgostit de ea. La prima întânire, mâna pe picior. La a doua întâlnire, mâna pe  picior plus pupat. Şi stop. Relaţia fizică n-a mai progresat deloc. Din cauza ei care nu admite contacte sexuale până la casătorie.

Ea e foarte frumoasă, foarte elegantă şi câştigă foarte bine lucrând numai de noapte la un cazino. Maşină ultra. El are facultate, doctorat şi fineţe intelectuală, dar n-are serviciu. A lucrat la un ziar care s-a desfiinţat.Locuieşte cu părinţii deşi are peste 30 de ani. Părinţii au pensii nesimţite.

Ea vine cu maşina şi-l  ia pe la ora cinci după amiaza şi se duc în Herăstrău. Se privesc ore-n şir în ochi fără o vorbă. Ea îi dă voie la un sărut clasic spre sfârşit, după care îl conduce la troleibuz. El vrea să o însoţească seara până la locul ei de muncă. “Nu e nevoie, dragul meu!” refuză ea.

El o urmăreşte şi descoperă ceva şocant: ea face filme porno. Are loc o ceartă. Ea îi spune că nu vrea să moară de foame ca toate proastele care au făcut facultăţi. Când ajunge în camera lui de acasă el începe să urle continuu. Vecinii fac reclamaţii. Părinţii îl dau afară din casă. Lui îi e foame şi somn.

Doarme o lună în Gara de Nord după care se duce să se împace cu fata pe care o iubeşte. Ea zice : “Bine, dar fără morală” “ Mă iubeşti ? “ întreabă el suflând într-o pungă argintie. “Nu te am decât pe tine !” îi spune ea. Îl ia acasă la ea. Cât timp e plecată, el face curăţenie în casă şi găteşte.

“Ascultă, tu n-ai de gând să aduci un ban în casă ?” îl întreabă ea. “Ba da, dar tu n-ai de gând să-mi acorzi iubire fizică ? “  “Nu. Dragostea noastră trebuie să fie pură. Îţi iei serviciu, ne logodim şi abia atunci vei avea acces la corpul meu întreg.!”

El caută de lucru dar nu-i convine să fie gunoier sau hingher. Ea îi spuse : “Uite ce e : vino să lucrezi cu noi. N-ar fi exclus să fim parteneri. Poate cu încă un băiat sau doi. Şi atunci mă vei putea avea cum vrei tu!” “Cum, împreună cu alţi doi bărbaţi în acelaşi timp ?” “De ce nu ? Ce mai contează dacă îţi împlineşti iubirea ? Şi mai câştigi şi bani !”

Ce părere aveţi, va accepta el propunerea ?
joi, 18 martie 2010
În articolul  „Ce este un forum? ” publicat în Adevarul literar şi artistic din 16 martie 2010 Andrei Pleşu face o caracterizare ironică şi pertinentă a tipurilor de „forumişti”. Sunt total de acord cu ceea ce spune Andrei Pleşu.

Problema care mă frământă (mă preocupă, fizic rămân neatins!) este următoarea: cum pot fi anihilaţi cei care vor numai conflicte aiurea, vor numai să atace fară argumente sau sunt obsedaţi de sângeroase resentimente?

De ce trebuie neapărat băgaţi în seamă toate aceste personaje toxice? Ca să respectăm corectitudinea politică în artă şi filozofie ?!  Părerea mea este că aceste voci dezgustătoate trebuie astupate. Că trebuie ceuzurate fără milă. Ce ziceţi ?
luni, 8 martie 2010
Bidineaua lui Dionisie era îmbibată în soluţia de zugrăvit şi când el făcea manevra de a întoarce pagina mi-era teamă să nu mânjească volumul.

Iătă ce mai scrie domnul Marino, zise el. Citez : „Dacă nu avem vocaţia construcţiei, avem în schimb – şi încă din plin - vocaţia negaţiei, a nihilismului distructiv. La drept vorbind, singurele contribuţii româneşti la cultura europeană şi universală sunt de ordin negativ. Dadaismul lui T. Tzara, absurdul dizolvant al lui Eugen Ionescu (să  ne amintim şi de al său atât de caracteristic volum Nu), nihilismele pe bandă rulantă ale lui E.M.Cioran sunt cele mai elocvente şi concludente exemple.”

- Aici eu cred că se cam înşală. Eugen Ionescu este celebru pentru piesele sale de teatru, absolut insolite  şi a fost membru al Academiei franceze. Are locul lui în Pantheon, alături de marile figuri ale culturii franceze şi implicit ale lumii întregi. Nu este renumit pentru volumul Nu. Iar Cioran a fost declarat cel mai mare stilist al limbii franceze.

- Ascultă mai departe. Pagina 418. „O furie demolatoare mereu refulată ţâşneşte, parcă prin toţi porii, când nici nu te aştepţi. Stilul băşcălios de mărunt golănaş de periferie al lui Mircea Dinescu, Academia Caţavencu, în ansamblul său, ilustrează foarte bine acest detestabil „ specific naţional”. Amuzant, uneori, pentru o clipă, el este odios în esenţă. Fiindcă poluează şi trivializează totul. Terfeleşte toate valorile, bagatelizează toate intenţiile bune.”

-  Vezi, acum se despart. O grupare,  compusă din Doru Buşcu,  Ioan T. Morar :^o şi încă vreo doi - trei, rămâne în orientarea pro-băsesciană. Alta cică va  scoate un Caţavencu independent %-( . Adică fără finanţarea lui Vântu.

-  Mai departe, zise Dionisie fără să renunţe la poziţia lui incomodă pe scara de zugrav. „Mă întreb încă odată – desigur naiv – de unde „vine” această defulare negativă, aş spune chiar „demonică”? Voluptatea perversă a calomniei şi înjosirii cu orice preţ ? Plăcerea sadică şi „luciferică” a răului, a distrugerii ? A anihilării şi reducerii la neant a tot ceea ce este frumos, pozitiv, bun, „sfânt”?”

- Ei, am zis eu, aici e aici. Deocamdată e doar o afirmaţie. Poate Adrian Marino să argumenteze ştiinţific această înclinaţie ?

- Păi uite ce zice: „Nu numai că nu suntem, în esenţă, un popor creştin, dar cred că ne-am format într-o zonă unde gnozele dualiste, bogomilice, au lăsat urme foarte adânci.”

-  Asta e prea de tot: ne scoate şi păgâni ! Dar Ştefan cel Mare şi Sfânt ?

-  Nu te grăbi, că era repede vărsătoriu de sânge şi afemeiat. Noi l-am făcut „sfânt”, prin Decret.

- Şi cine poate combate un Decret ? Uite ce spune despre hărnicia proverbială a românului. Citez „Trebuie să combat […] încă o prejudecată tenace: poporul român nu este „muncitor”.  N-aş spune, totdeauna, neapărat şi „leneş”. Dar, în orice caz, fără nicio noţiune a productivităţii muncii în sensul occidental al cuvântului”.

- Ei, ei, am sărit eu. Dar cine s-a dus să le spele vasele şi să le facă paturile nemţilor, italienilor şi spaniolilor cărora le e lehamite şi să se spele singuri pe dinţi ?

- Mă fac că nici n-am auzit ce-ai spus, răspunse Dionisie. Ascultă ce zice Marino: „…statul român a inventat o pletoră de funcţionari prost plătiţi (cu subînţelesul că „dacă nu curge, picură”), iar statul comunist a dat o lovitură de graţie : „ Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” devenită mentalitate şi deviză generală.”

- Auzi, ştii ce nu-mi place mie la Marino ăsta ? am spus. Că nu se ocupă de literaţii, de filozofii şi gânditorii noştri, şi-i tot dă zor cu mentalităţi, bogomili şi alte parascovenii…

- Oho, aici greşeşti. Se ocupă şi de aceştia, şi încă tare de tot:-t! Stai să vezi!  zise Dionisie aruncând bidineaua cât acolo, prin cameră. Apoi se lungi pe canapea murmurând „Cred că ai dreptate, românul este foarte muncitor din fire” şi-n câteva minute l-am auzit sforăind.
miercuri, 3 martie 2010
Tânărul coboară de pe scuter şi se duce acasă. În faţa uşii nu-şi scoase cheia (poate n-o avea la el) şi încearcă să forţeze intrarea cu ajutorul unor unelte de spărgător. Aflându-se în interiorul apartamentului se poartă de parcă nu-şi aminteşte locul. Încet, ne lămurim : nu era locuinţa tânărului. Se dusese la telefon să asculte mesajele : « suntem plecaţi în concediu pentru trei zile... »

E clar, e un hoţ ordinar. Altfel, e frumuşel şi seamănă cu  Johnny Depp. Face baie, îşi spală hainele murdare şi seara se culcă în patul comod al unei familii străine. Dimineaţa îşi găteşte mâncarea cu ceea ce găseşte prin bucătărie. Îşi bagă nasul în toate oalele şi borcanele. Ce nenorocit ! Odihnit şi bine hrănit, pleacă.

De aici începe stupefacţia spectatorului român : ce fel de hoţ era acela care nu fură nimic din casă ? Mai şi spălase pe jos şi lăsase bucătăria lună. Dar ziua trece şi i se face din nou foame şi somn. Va găsi el o casă din care stăpânii sunt plecaţi. Vede o vilă frumoasă înconjurată de o grădină splendidă. Zăreşte un mic teren de antrenament pentru golf. Intră pe uşa neîncuiată a casei şi examinează locul.

De undeva se aude o voce din telefonul cu mesaje : « Răspunde dracului la telefon ! » . Se auzi de mai multe ori şi nimeni nu se duse să răspundă. Pentru el era clar : nu era nimeni acasă. Intră în fiecare cameră să se lămurească dacă este cineva pe acolo. Nimeni. Putea să-şi îndeplinească ritualul liniştit ; adică să-şi spele hainele, să facă baie şi să doarmă. Se dezbrăcă şi începu să umble gol prin casă.

Cineva însă îl privea pe furiş. El nu descoperise că în casă era totuşi cineva : stăpâna casei. O femeia tânără, delicată şi frumoasă, plină de vânătăi de la bătăile soţului. (Cred că e minunata actriţă care a jucat şi în  Lost,  Seung-yeon Lee ).

Când ea apare în faţa lui, el nu zice nimic. Ea nu zice nimic. Se privesc doar, se acceptă din priviri unul pe altul. Jumătate din film nimeni nu scoate o vorbă. Pare un film mut. Dar nu e. Ea se urcă pe scuterul lui şi părăseşte casa în care era snopită în bătăi de către soţul ei. Amândoi încep să practice modul de viaţă cel mai ieftin din lume. Pătrund în case străne, ascultă mesajele de pe telefon (« Suntem plecaţi o lună în California ! ») şi folosesc bucătăria respectivă. Este riscant, este ilegal, dar sunt liberi. Şi se iubesc. Dar şmecheria nu merge de multe ori. Se întâmplă mai multe lucruri, dar nu le mai povestesc.

Dar există nişte scene formidabile. Modul în care el aflat în închisoare îşi bate joc de gardian. Sau secvenţa în care participă la masă cu iubita lui acasă la ea în prezenţa soţului, fără ca acesta să-l vadă. Pentru prima dată ea e veselă şi râde tot timpul, ceea ce-l scoate din sărite pe soţul care n-o văzuse niciodată zâmbind  şi nu înţelege nimic.

Dar în cameră se mai află şi el, care se mişcă atât de abil şi fără zgomot în spatele soţului, încât acesta nu-l poate vedea ; îi tot spune soţiei : « Nu ţi se pare că mai e cineva în cameră ?  »

Se argumentează în mod subtil în acest film ideea că pentru libertate şi iubire trebuie să faci orice. Să rabzi bătăi crunte, să te antrenezi în perfecţionarea mersului fără zgomot, să loveşti cu precizie mingea de golf. Să nu ţii seama de convenţii sociale fiindcă toate sunt nişte manifestări de ipocrizie. Să trăieşti primejdios fiindcă merită.

Este unul dintre filmele cele mai frumoase pe care le-am văzut. Mulţumesc AnaAyanei şi lui Liviu Drugă  pentru recomandarea lui.
marți, 2 martie 2010
Este posibilă dragostea între un bătrân de 72 de ani şi o femeie tânără de 30 de ani ? Nu, fiindcă el este prea zbârcit şi neputincios. Ba da, fiindcă femeile sunt cucerite şi de inteligenţă şi perseverenţă. Nu, deoarece în afară de sentiment, într-o relaţie cu o femeie ai nevoie şi de…. nu, nu, vă rog să nu fiţi vulgari în exprimare sau gândire >:P .

Ca bărbat, ai nevoie de o minimă forţă fizică, de siguranţă în mişcări, de o oarecare precizie şi rezistenţa de a nu cădea din pat dacă eşti uşor împins (din intenţii bune). Sau măcar să nu-ţi tremure mâna. Dacă vrei să-i dai o ceaşcă de cafea şi i-o trânteşti pe ochi ?! Totuşi se poate, fiindcă femeia îţi vede sufletul. Dar îţi vede şi petele stacojii de pe pielea gălbejită #:-S .

În romanul lui Coetzee, scriitorul bătrân este atras de o tânără frumoasă care locuia în acelaşi imobil. Se întâlnesc în spălătoria blocului şi el o priveşte fascinat iar ea se uită la el cu scârbă. El se gândeşte la zicerea conform căreia bătrâneţea este vârsta împlinirii şi înţelepciunii. Ea purta o cămăşuţă scurtă. Aiurea, îşi spuse el, mi-aş da pe loc o mână ca să mă aflu între picioarele fierbinţi ale acestei frumoase făpturi…

Bătrânul intră în vorbă cu ea, visează la ea. Apoi îşi aruncă toate forţele în joc şi-i propune o colaborare (aflând că ea nu avea nicio slujbă) : să-i dactilografieze nişte lucrări. „Ce lucrări?” întreabă ea. El îi explică: Păi cam aşa :

Despre Dostoievski. Seara trecută am recitit capitolul cinci din partea a doua a Fraţilor Karamazov, capitolul în care Ivan îşi înapoiază biletul de intrare în universul creat de Dumnezeu, şi m-am pomenit că plâng fără să mă pot stăpâni. De ce ? Nu pot să spun că împărtăşesc opiniile mai curând răzbunătoare ale lui Ivan. Dimpotrivă, după părerea mea, cea mai importantă contribuţie la etica politică a adus-o Isus când i-a îndemnat pe cei jigniţi şi umiliţi să întoarcă şi celălalt obraz, astfel rupând ciclul răzbunării şi al represaliilor. Şi atunci de ce mă face să plâng fără voia mea ?”

„Aha!” spuse ea. „Şi ce vă face să plângeţi ?”. Până la urmă frumoasa Anya acceptă slujba. Bătrânul o plătea pentru munca ei. Dar femeia nu era deloc impresionată de scrierile venerabilului. Era impresionată de el. Alain, prietenul Anyei, începe să râdă de ea. „Tu nu vezi că moşul ăsta vrea să ţi-o tragă ?

Nu vreau să vă povestesc tot conţinutul. Relaţia dintre personaje are o evoluţie în care fiecare se descoperă pe sine mai bine. În timp ce frumoasa Anya se aruncă tot mai mult în aventurile vieţii, bătrânul se-ndreaptă spre moarte. Singur. Nu avea pe nimeni. Iată un citat din finalul cărţii, cuprinzând gândurile Anyei :

„Am fost aria lui secretă, secretara, aşa-i spuneam (în glumă), şi el n-a negat-o niciodată. Dacă m-aş fi ostenit să ascult atentă într-o seară caldă de primăvară, sunt sigură că l-aş fi auzit prin puţul luftului îngânându-şi cântecul de dragoste. […] O să-l ţin de mână. Nu pot să merg cu tine, o să-i spun, e împotriva regulilor. Nu pot să merg cu tine, dar ceea ce pot face este să te ţin de mână până la poartă.”

O carte de o tulburătoare şi profundă frumuseţe, ca să mă exprim prin cuvinte  demonetizate ; n-am altele la îndemână.