roman

roman

povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
vineri, 30 aprilie 2010
Dacă citeşti această carte poţi să ai impresia că ai luat-o razna. Te trezeşti într-o societate de troglodiţi, de oameni suferind de foame, de frig şi de boli, dar care nu e străină de mijloacele tehnice moderne – maşini, automate etc. Şi acest loc se află situat în inima Londrei. Acest centru citadin, fost  Hampstead, a rămas numai o insulă numită acum Ham.

Apoi, parcurgând paginile te-ntorci în timp şi ajungi în Londra anilor 2002 – 2003. Un şofer de taxi, Dave Rudman, copleşit de probleme familiale, de necesitatea lucrului fără pauză pentru a-şi plăti rata la maşină, de alcoolul şi stupefiantele care le folosea în exces, începe să vadă lumea ca într-un coşmar. Totul capătă dimensiuni colosale, parbrizul taxiului devine bolta cerească, volanul –  o cruce pe care zaci răstignit, soarele – lampa de ceaţă :-O.

Nu mai foloseşte orele pentru delimitarea timpului, ci stabileşte trei perioade ale zilei: primul tarif în primele ore de lucru ale dimineţii, al doilea după prânz şi al treilea pentru perioada nopţii.

Am vrut să las naibii lectura asta a unei proze bezmetice, dar curiozitatea m-a îndemnat să merg mai departe. Iar m-am catapultat în viitor şi-am dat de aceleaşi personaje ca în timpurile noastre din Londra. Dar nişte aspecte deveneau groteşti. Uciderea lui Pişpirel. Pentru mâncare. I se spunea că n-o să mai dureze mult şi după ce va fi înjunghiat nu va mai simţi nimic.

Pişpirel vorbea cam peltic şi greoi. Ca un motoi. Iar sacrificarea lui va salva de la la foame zeci de londonezi din insula Ham. Plus că se va prepara din el celebrul ulei de motoi, atât de folosit şi de apreciat. Societatea este condusă acum de nişte persoane cu mare autoritate, precum Şoferul sau Taximetristul.

Termenul cerut de protocol pentru adresarea către aceste persoane era Retrovizorie care însemna Excelenţă sau Sfinţenie. ^:)^Cine era vinovat de necredinţă faţă de Dave era tras pe volan într-o piaţă publică. După această pedeapsă  puţini mai scăpau cu viaţă.

În Londra la început de veac, taximetristul Dave Rudman scrie o carte în care stabileşte principiile de bază ale societăţii viitoare. Scrie această carte în timp ce ajunsese într-un spital de psihiatrie:O). După câteva sute de ani de la dispariţia lui Dave cartea este descoperită şi devine biblia noii societăţi.

Cartea lui Will Self (sau a lui Dave?) este o satiră. Şi parcă e scrisă cu bisturiul; autorul născoceşte o lume plină de prejudecăţi, călăuzită de credinţe absurde şi măcinată de fapte abominabile.

Această lume imaginată este, în mod paradoxal, foarte credibilă. Deoarece mentalităţile unor oameni fără minte, superstiţiile, răutăţile, ipocrizia şi cruzimea sunt uşor de recunoscut şi depistat chiar în prezent. Este clar că Will Self este un mizantrop. Şi că urmează viziunea lui Jonathan Swift.
joi, 29 aprilie 2010
Femeia dăduse o petrecere pentru sărbătorirea zilei de naştere a soţului. Lume multă şi elegantă, casă luxoasă şi imensă. El avea salariul destul de bun ca profesor – probabil că tocmai primise  mărirea de 50 % de la statul lor de peste ocean, iar soţia – medic, avea şi ea venituri serioase.^:)^ Ca toţi medicii români (care lucrează în Canada).

El întârzie la petrecere spunând că pierduse avionul. Ea intră la bănuieli. Ca să scape de chinul îndoielii, ea plăteşte o prostituată de lux să se ocupe de soţul ei. Şi soţia capătă certitudini: tipa care primise sarcina de a-l corupe (aici s-ar potrivi un cuvânt mai neaoş) îi poveşteşte cu lux de amănunte (sau fara lux, dar cu amănunte la greu).

Dragostea ei este la fel de puternică după vreo 18 ani de la căsătorie ca la început. Tremură şi se excită în baie la gândul respectiv. Care femeie nu este sfâşiată de dragoste după 18 ani de plătit facturi şi dus copiii pe la şcoli ?  Este înnebunită sexual după bărbat-su şi se rezolvă cu o fata profesionistă şi bisexuală. Normal, nu ?

Este ca şi cum ai fi îndrăgostită de Băsescu şi te culci cu Boc. Este vorba de filmul Chloe regizat de Atom Egoyan. Aş putea să mă dau şi mare cunoscător de filme spunându-vă cum se numesc actorii, în ce filme au mai jucat, dacă au divorţat sau nu, dacă şi-au eutanasiat câinele sau nu şi multe altele documentându-mă de pe Goagăl, dar nu are rost. Vreau să vă spun că mie povestea mi-a plăcut. Nu v-am zis că în realitate soţul nu se culcase cu fata. :))Tare, nu ?
luni, 26 aprilie 2010
Un jalnic comic francez a făcut mişto de români, spunând că salutul nostru constă în întinderea palmei a cerşeală şi în bâiguirea unor cuvinte în franceză: „S’il vous plait, monsieur !”

Amărâtul acela care îşi câştigă pâinea ultragiind un popor harnic, cinstit şi muncitor ca al nostru, ar merita o lecţie. Eu am fost în Franţa şi am văzut cerşetori români, dar aceştia mi-au vorbit frumos, româneşte.

M-au însoţit un timp fără să spună nimic, după care mi-au spus că sunt români din Vaslui şi pot să-mi arate Arcul de Triumf. „Nu-i acesta din faţa noastră ?” am întrebat. „Ba da !” au zis şi le-am dat doi euro fiindcă îmi făcuseră şi serviciul de a-mi arăta Parisul.

Este adevărat că am auzit şi cerşetori care spuneau: „S’il vous plait, monsieur!”, dar aceştia erau francezi. Ştiu asta chiar de la ei. Când i-am întrebat de unde sunt mi-au răspuns clar că sunt din Montmartre. În româneşte.
miercuri, 7 aprilie 2010
Peisajul era mirific. Un lac în mijlocul unei fost crater. Micul lac este înconjurat de creste muntoase frumos împădurite. În mijlocul lacului o insulă. Să ne apropiem : nu e o insulă, este un templu cu acoperişul asemenea unei corăbii cu faţa-n jos şi streşinile întoarse puţin în sus (ca la pagode). Acolo locuieşte un sfânt. Un bătrân budist. Învăţătorul are în îngrijire un băieţaş în varstă de vreo saşe - şapte ani.

Probabil că trebuie să-l educe. Băiatul ia barca şi se duce pe mal în pădure. Printre copaci un râuleţ vijelios formează mici cascade în căderea sa spre lac. Pietre de forme pitoreşti decorează locul şi mici bazine naturale te îmbie să-ţi bagi picioarele în ele. Băieţelul prinde un peşte şi-i leagă o piatră de coadă. Apoi îi dă drumul în apa cristalină şi râde de se prăpădeşte văzând chinul peştelui.

De undeva de sus apare ca o fantomă Învăţătorul, care priveşte şi tace. Nu intervine aşa cum ar proceda orice european civilizat să-i facă observaţie imediat puştiului că nu e bine să chinui animalele.  Metodele asiatice sunt lente şi profunde.  Băieţelul mai prinde o broască şi-i leagă o piatră de corp, după care  râde dându-i drumul să se zbată prin apă.

Apoi năzdrăvanul face acelaşi lucru cu un şarpe. Ajunge acasă (adică la templul din mijlocul lacului) dar Învăţătorul nu-i spune un cuvânt. Însă a doua zi dimineaţă puştiul se trezeşte din somn constatând că avea fixat în spate un pietroi uriaş. Învăţătorul îi spune : „Te vei duce şi vei elibera toate animalele. Dacă vreunul dintre ele a murit cumva, vei purta în spate toată viaţa acest pietroi”.

Băiatul ia barca şi se duce în pădure. Găşeşte peştele mort. Descoperă broasca şi se bucură nespus că era vie. Îi dezleagă pietroiul şi-i dă  drumul să zburde şi să-şi guste viaţa. Apoi caută şarpele şi-l găşeşte mort. Puştiul începe să plângă de mama focului. Timpul trece repede.

Vine toamna. Puştiul crescuse şi devenise un tânăr dornic de baruri, anturaj şi distracţie. Dar locurile erau foarte frumoase dar nici vorbă de lume, localuri sau internet. Sau prieteni de vărsta lui. Dar iată că la templu este adusă o fată bolnavă. Fata avea nevroză şi Învăţătorul trebuia s-o vindece.

S-o pună să mănânce natural, să o înveţe să repire natural şi să se roage. Să intre în armonie cu natura. Dar şi tânărul vroia să intre în consonanţă cu natura, şi cum se săturase pănă-n gât de peisajul pur şi nepopulat, pune ochii pe fată.  :D/ Fata era şi ea foarte naturală, tânără şi frumoasă. Nu trece mult timp şi tânărul se pune pe ea. La propriu. Şi ca prin minune, rugăciunile au ajutat-o şi fata s-a vindecat. Şi pleacă în lume.

Dar învăţătorul este foarte supărat pe tânăr că o sedusese pe fată. Adică avusese contact sexual cu ea. (ca să nu mă exprim mai pe şleau  pentru a nu fi în disonanţă cu puritatea morală a Învăţătorului, cu frumuseţea dată de Budha tuturor fiinţelor din film şi din lume etc).

Sfântul sihastru îl alungă pe tânăr de la templu. Dar află despre el şi despre soarta lui dintr-un petic de ziar. De aici nu vă mai spun nimic. Toate lucrurile merg foarte prost.  ~X( Din film nu rezultă de ce lucrurile merg foarte rău în această lume. Poate că totul a pornit de la chinuirea unui peşte nevinovat ? Nu se ştie.

Dar titlul filmului spune multe: Primăvară, Vară, Toamnă, Iarnă şi iar Primăvară. Iar primăvară ? Adică lucrurile se repetă. Şi tot aşa, în sens rău. De ce? Dacă natura, locurile şi oamenii pot fi aşa frumoase, de ce faptele sunt aşa nefaste ? Doar Învăţătorul ar putea şti. Dar Sfântul şi-a dat foc. Nasol.
luni, 5 aprilie 2010
Cam în perioada în care Daniel Defoe lucra la  celebrul roman  Robinson Crusoe Jonathan Swift a scris Călătoriile lui Gulliver, publicat  în 1726. Era epoca marilor calătorii şi descoperiri de teritorii noi şi implicit a descrierii acestora în jurnale de călătorie şi în romane.

Conceput în patru părţi foarte diferite, cele mai cunoscute sunt „Călătoria în Liliput” şi „ Călătoria în Brobdingnag” , adică „Aventurile lui Gulliver în ţara piticilor” şi „ Aventurile lui Gulliver  în ţara uriaşilor ”, făcute celebre datorită popularizării acestor întâmplări prin desene , broşuri pentru copii (variante prescurtate), dându-se acestor părţi tenta unor simple poveşti.

Părţile celelalte, a treia şi a patra sunt mai puţin ştiute  (Călătoria în Laputa, Balnibarbi, Glubbdubdrib, Luggnagg şi Japonia  şi Călătoria în ţara houyhnhnmilor ) deşi acestea cuprind cele mai interesante, moderne şi şocante pagini.

Cartea lui Swift începe într-un mod cât se poate de realist, ca un jurnal de călătorie, cu un erou obişnuit, un tânăr care după studii medicale pleacă pe mare. Însă în drumurile lui nimereşte în locuri ciudate. În ţara piticilor şi în ţara uriaşilor. Apoi ajunge în regatul Balnibarbi de pe o insulă unde capitala era Lagado.

Vizitând marea Academie din Lagado, Gulliver descrie ceea ce vede acolo. Un învăţat căuta să prefacă gheaţa în praf de puşcă. Un arhitect ingenios  născocise un nou sistem de a construi casele, începând cu acoperişul şi mergând spre temelie  ~X(.

Cineva propunea ca oricine e primit de un prim-ministru, după ce şi-a spus păsul cât mai pe scurt şi în cuvinte cât mai limpezi, la plecare să-l ciupească pe sus-amintitul ministru de nas, să-i tragă un picior în pântec, să-l calce pe bătături, să-l tragă de urechi de trei ori, să-i înfigă un ac în partea posterioară sau să-l pişte de braţ până îl face numai vânătăi, ca  să-l împiedice să uite cele discutate :-S.

N-ar fi fost şi o metodă excelentă pentru negocierea sindicatelor cu prim-ministrul Boc ?

Se mai cerea  ca fiecare senator din marele consiliu al unei naţiuni, după ce îşi expune punctul său de vedere şi-l sprijină cu argumente, să fie obligat să voteze împotriva propriei sale păreri ; în felul acesta rezultatul nu  ar putea fi decât prielnic pentru binele obştesc”. Nu aduce  a Kafka ?

Mai exista un proiect care  propunea  desfiinţarea tuturor cuvintelor , ceea ce, după cum se arăta, ar fi foarte prielnic sănătăţii şi ar însemna o mare economie de timp. Se ştie că fiecare cuvânt pe care-l rostim micşoreaza într-o oarecare măsură plămânii prin roadere, şi în felul acesta ne grăbeste sfârşitul. Or, cum cuvintele nu sunt decât “nume ale lucrurilor”, ar fi mult mai potrivit ca toţi oamenii să poarte la ei lucrurile de care au nevoie pentru a se face înteleşi”.

Când e vorba însă de conversaţii mai scurte , un om işi poate duce lucrurile de care are nevoie în buzunare sau sub braţ ; acestea îi sunt de ajuns, iar atunci când e la el acasă, se descurcă de minune.

Nu seamană cu un text dintr-o piesă de Eugen Ionesco ?

În acel regat mai exista posibilitatea invocării unor mari personalităţi Gulliver dorea să profite să-i  vadă pe învăţaţii vremurilor de altătadată.

Iată un citat : “ Am propus ca Homer şi Aristotel să apară în fruntea comentariilor lor. Homer era înalt şi  arătos, se ţinea foarte drept pentru vârsta lui, iar ochii îi erau vioi şi pătrunzatori, cum nu mi-a fost dat să văd vreodată.

Aristotel umbla gârbovit şi se sprijinea într-un toiag. Era tras la faţă , cu părul rar şi lins, iar vocea-i suna a gol. Mi-am dat seama numaidecât că amândoi erau cu desăvârsire străini de cei din jurul lor, că nu-i văzuseră şi  nu auziseră niciodată de ei. Iar un duh al cărui nume nu-l voi da în vileag mi-a şoptit că acolo, pe tărâmurile acelea ale morţilor, aceşti comentatori se ţineau cât mai departe de autorii lor, încercând un simtământ de ruşine şi de vină pentru că răstălmăciseră în faţa posterităţii spusele acestor învăţaţi.

I-am prezentat pe Didymus si pe Eustatius lui Homer şi l-am făcut pe acesta să-i trateze mai bine decât o meritau poate, deoarece Homer îşi dădu seama îndată că le lipsea geniul de care e nevoie pentru a pătrunde spiritul unui poet. Aristotel îşi ieşi însă rău din sărite cănd îi vorbi despre Scotus si Ramus si îi făcui cunostinţă cu ei, ba chiar îi întrebă dacă şi ceilalţi din tagma lor erau la fel de nătângi ca ei.”

Alt citat:  “Am avut curiozitatea să iscodesc prin ce anume mijloace izbutiseră foarte mulţi oameni sa dobândeasca titluri de nobleţe şi moşii întinse. Au fost chemati mai mulţi oameni, şi chiar în urma unei cercetari superficiale am descoperit atăta murdărie, încât mă simt copleşit de mâhnire când mă gândesc la spusele lor.

Sperjurul , asuprirea, corupţia, frauda, linguşirea şi alte metehne de felul acesta se numărau printre  cele mai scuzabile meşteşuguri, şi după cum se şi cuvenea, am fost plin de îngăduinţă faţă de ele.

Când însă unii au mărturisit că-si datorează mărirea şi bogaţia desfrâului sau incestului; alţii, prostituării soţiilor şi fiicelor lor; alţii, trădării de ţară şi rege; alţii, otrăvirii; cei mai multi, strâmbătăţii pentru a-i nimici pe cei nevinovati – să fiu iertat dacă toate acestea au făcut să scadă adânca mea veneraţie pe care am nutrit-o faţă de persoanele de rang înalt^:)^.”

Nu sună a ceva cunoscut din realitatea zilelor noastre ? Ironia lui Swift rezultă din faptul că el prezintă aceste metehne în cadrul unei poveşti fantastice.

Partea a patra a cărţii, Călătoria în ţara houyhnhnmilor, este una din cele mai strălucitoare şi spirituale naraţiuni din istoria romanului de până acum. Houyhnhnmii sunt de fapt nişte cai înzestraţi cu raţiune şi sunt stăpânii locului, iar slujitorii lor sunt un fel de animale numite yahoo (fără com !), cu aspect de oameni.

Houyhnhnmii sunt dotaţi cu toate virtuţile care pot împodobi o fiinţă umană. Gulliver este luat drept yahoo şi în multe cazuri recunoaşte şi el că este întrecut în calităţi de către acele fiinţe cu corp de cal. Într-o discuţie cu ei,

Gulliver încearcă să argumenteze totuşi superioritatea alcătuirii corpului uman. I se reproşează că are numai două picioare, că mîinile-i sunt prea scurte şi unifuncţionale. De  toată savoarea este scena în care Gulliver vede o iapă albă trecând o aţă printr-un ac :-O   .  Este o secvenţă care trimite la teatrul absurdului.

Ce fel de roman este Călătoriile lui Gulliver ? Desigur că este o alegorie. Prin călătoriilor sale Gulliver  parcurge un drum cu etape simbolice, aducând în prim plan probleme politice, literare, filozofice. Dar mai este un roman modern care poate fi foarte uşor asimilat operelor lui Kafka, Ionesco sau Beckett. Să nu uităm însă că a fost scris pe la 1700.
vineri, 2 aprilie 2010
Într-o cafenea din Barcelona o femeie tânără şi frumoasă stă aplecată la o masă peste un caiet scolăresc, în care scrie : zece lucruri pe care trebuie să le fac înainte de a muri. Femeia are 23 de ani, este mamă a două fetiţe şi are un soţ iubitor. Ea află în urma unor analize medicale că mai avea două luni de trăit.

Printre cele zece lucruri pe care le stabileşte că vrea să le facă este şi acela de a se culca şi cu un alt bărbat decât cu soţul ei. Ca să afle cum e. Înregistrează nişte casete cu sfaturi pentru fetele sale. Încredinţează casetele doctorului care o trata, rugându-l să predea fetelor înregistrările la anumite date: când copilelele vor avea 5 ani, apoi 10 ani, apoi 15, apoi 17.

Pe acele casete mama anticipează viaţa pe care fetele ei o vor trăi cu toţii împreună, spunându-le ce să facă la primul sărut, la ce băieţi să fie atenţi, să nu-şi neglijeze dieta şi silueta, să aibă grijă de pisoii din casă, să-şi iubească tatăl, să-l înţeleagă dacă va găsi o altă femeie, să nu le dispară niciodată zâmbetul de pe buze aşa ca acum.

„Viaţa să se desfăşoare fără mine, fără tristeţe, ca şi cum aş fi acolo. Nu fiţi supărate, că supărarea nu schimbă lucrurile.” Filmul aruncă în joc o problemă cutremurătoare pentru orice om tânăr şi împlinit: ce-ai face dacă-ai ştii că vei muri peste două luni ? Unii nici nu au curajul să abordeze astfel de gânduri. Isabel Coixet a făcut din acest subiect un film care te loveşte ca un duş rece şi cu toate că este trist de undeva răzbate un fel de lumină.