povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
joi, 27 mai 2010


Românii s-au schimbat fundamental în prezent faţă de perioada interbelică ? În fotografiile epocii lumea care trecea pe Calea Victoriei era elegantă şi se distingeau figuri vesele, destinse. Când apărea câte-un ţăran (recunoscut după port), omul avea ţinuta dreaptă şi capul sus, privind semeţ în jur. Nu arăta precum cocoşaţii de la CAP. Era altă lume.

Acum dacă te abordează vreun provincial ponosit să întrebe săracu’ de vreo stradă din Bucureşti, îl priveşti cu suspiciune. Dimineţile nu se poate să nu auzi înjurături prin mijloacele de transport în comun şi expresii ca « Ce fă, te-ai sculat cu fundu-n sus ? » şi altele. Înghiontelile şi luptele pentru scaune sunt mai ceva decât bătăliile fetelor în bazinele cu noroi.

Capetele şoferilor scoase pe ferestrele maşinilor din traficul nostru infernal împroaşcă blesteme apocaliptice. Nimeni nu cedează niciun centimetru în favoarea altuia. Motoarele automobilelor hârăie, mârăie, roţile scrâşnesc, clacsoanele te asurzesc; este o minune că la capătul unei străzi strangulate de aglomeraţia de maşini nu rezultă un maldăr imens ca o instalaţie modernă dintr-o expoziţie de artă modernă.

După amiază oamenii întorşi de la serviciu arată ca ieşiţi din abataje. Figuri nervoase şi obosite, voci ţipând în telefoanele mobile : « Încălzeşte dracu’ mâncarea aia că vin acasă, vaco ! » etc.

La coborârea din metrou toată lumea vrea să iasă în acelaşi timp pe uşă, concomitent cu altă mulţime care vrea să intre.

Toate acestea contrastează incredibil de mult  cu ceea ce povesteşte Alex Leo Şerban :

Aici, străduţele sînt atît de înguste încît, pe unele porţiuni, tramvaiul 28 (= cel mai celebru tramvai din lume) circulă numai pe o linie, are semafor şi trebuie să aştepte să se facă verde ca să poată reporni. Inevitabil, dacă o maşină, o furgonetă (nu mai zic vreun camion) se aventurează pe linia de tramvai, se blochează totul: riveranii scot capul pe geam, călătorii din tramvai îşi lungesc gîturile, vatmanul face manevre mici şi prudente, şoferul încurcă-lume îşi ajustează oglinda retrovizoare (sau face marşarier), iar unii trecători se opresc să dirijeze manevrele; ce este formidabil e că nimeni nu se înfurie, nu înjură, nu ţipă: toată lumea dă un sfat, o părere, o mînă de ajutor pentru deblocarea străzii - cu solicitudine şi bună-dispoziţie. Fatalitatea i-a obişnuit cu astfel de situaţii, iar înţelepciunea care vine din fatalitate i-a învăţat că e mai bine să conlucreze decît să se certe. (Fragment din Scrisori din Lisabona (4) publicat de Alex Leo Şerban în Liternet.)
miercuri, 19 mai 2010
Mugur Isărescu a rămas omul cel mai credibil al momentului. E adevărat că atunci când vorbeşte te loveşte somnul. Curajul lui de a spune adevărul despre deficitul bugetar – mult mai mare decât cel declarat de guvernul mincinos prin vocaţie – merită apreciat.

Dar ceea ce a spus de curând este stupefiant: că înainte de 1989 erau numai 800.000 de bugetari, pe când în prezent s-a ajuns la 1.400.000. Cu alte cuvinte, în comunism sectorul privat trebuia să susţină prin taxe şi impozite un număr mult mai mic de bugetari paraziţi, care oricum nu faceau nimic pentru societate [-( .

Teoria marxistă: toate bunurile materiale sunt create de muncitori şi ţărani, iar intelectualii stau la căldurică şi beau coca-cole cu pălăriuţe prin birouri. Dacă medicii şi profesorii erau consideraţi intelectuali, funcţionarii şi miliţienii nu erau pomeniţi nicăieri.

Activiştii de partid care aveau alura culturală a lui Vanghelie, intrau la intelectuali #-o. Ei aveau bibliotecă acasă şi operele complete ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Rezultă  potrivit unei concluzii obţinută privind spre trecut, că intelectualii erau nişte paraziţi. Nişte oameni graşi care erau hrăniţi de cei care produceau ceva: pâine, cuie, oţel.

Nu e nimeni absurd să spună că paraziţii erau hrăniţi cu oţel, dar profitau de el din plin. România ocupa primul loc în lume la producţia de oţel, cu pierderi de un milion de dolari pe zi. Dar ce importanţă avea acest lucru >:P? (Pierderile!)

Oţelarii munceau asudaţi iar funcţionarii huzureau la umbră mişcându-şi pixurile pe hârtie şi persiflând cetăţenii. Ca şi acum. Singurul intelectual care se sacrifica pentru popor era şeful statului :-t . Ca şi acum.

Revenind la afirmaţiile lui Mugur Isărescu, trebuie amintit un fapt cert: în comunism nu existau privaţi :-??. Numai private.  Toţi oamenii muncii erau bugetari. Adică vreo 14.000.000 de suflete câte aveau vârsta adecvată pentru muncă. Cifra e cu bătaie. Societatea îi susţinea pe toţi – e adevărat că la un nivel mizerabil de trai .
luni, 17 mai 2010
O gaşkă de adolescenţi drogaţi ajung la marginea oraşului şi găsesc o vilă izolată şi drăguţă numită „Acasă”. Pretextând că au nevoie de ajutor pentru unul dintre ei pătrund în casă unde găsesc un bărbat şi o femeie. Alex, conducătorul grupului, caută prilejuri de distracţie. Bărbatul era scriitor. Alex rupe foile scrise şi le împrăştie prin toată camera.

Bărbatul care vociferează primeşte cîteva scatoalce zdravene şi este imobilizat în aşa fel să-şi vadă soţia. Femeia este tânără şi frumoasă. Este lovită şi ea. Apoi este violată pe rând de toţi cei patru atacatori. O, Fra. Aventurile sunt descrise chiar de Alex care se declară Prietenul şi Umilul Povestitor al nostru.

Limbajul, un jargon anglo-rus, este delicios. Cu toate că faptele comise de cei patru găşkari sunt abominabile Alex are un mod de a povesti care te atrage de partea lui. Fetiţele sunt numite dievuşke, femeile tinere – zune, adolescentele - puiance iar poliţiştii – miliţoi.

Alex îşi ironizează şi-şi dispreţuieşte părinţii. Este neîndurător cu ei. În fiecare seară el dispărea spre tâlhărille sale iar a doua zi le dădea părinţilor ceva bani. Banii erau furaţi dar părinţii credeau că el lucrează pe undeva. În schimb, când Alex apare de la închisoare numai după doi ani în loc de 14 la cât fusese condamnat, îşi găseşte camera ocupată de un tip căruia părinţii lui îi acordaseră dragostea lor, iar pe el îl aruncă în stradă.

Iar Alex se simte foarte hororrshow. Cum ajunge Alex să scape mai repede din închisoare după ce primise o pedeapsă lungă pentru că omorâse o bătrână ? Nu vă mai spun pentru că ştiţi desigur toată treaba.

Ceea ce frapează la un asemenea scelerat ca Alex este cultura lui muzicală. În afară de rock el era mare amator de Mozart, Bach, Beethoven. La un moment dat când intră într-un magazin de discuri şi cere Mozart 40, vânzătorul – deşi la curent cu muzica la modă – rămâne interzis. O, Fra.

Autorul are un umor irezistibil. M-am gândit la cartea lui Bret Easton Ellis,  – American Psycho. Acolo, criminalul psihopat scotea ochii cerşetorilor cu un gest extrem de firesc (pentru el) ca şi cum ar fi curăţat ardei pentru gătit. Dar gândurile asasinului din cartea lui Ellis n-au nimic amuzant.

Într-un mod de neînţeles reflecţiile lui Alex în timpul celor mai scabroase violenţe sunt  pline de umor. El aplica „bătrânul viol” şi împărţea pumni skor-rapid.

Cartea lui Anthony Burgess arată ce însemnă „liberul arbitru”. Nu face filozofie, ci îţi prezintă pe viu dilema omului care trebuie să aleagă între bine şi rău.