roman

roman

povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
miercuri, 28 iulie 2010
Gustav Aschenbach pleacă din Germania într-o vacanţă  la Veneţia. Dorea să-şi încarce bateriile pentru a-şi recăpăta inspiraţia de a compune. Este un om înstărit şi pretenţios. Se instalează la cel mai luxos din Lido – insula situată în lagună vizavi de Palatul Dogilor. Loc ideal pentru plajă. Aschenbach era preocupat de arta sa. Venise în vacanţă cu o grămadă de cărţi şi de gânduri.

Pe plajă îi atrage atenţia un tânăr nespus de frumos. Este un adolescent polonez de un farmec extraordinar. Acest tânăr nu face nimic neobişnuit: se joacă pe plajă cu alţi tineri, vine la masă împreună cu familia lui etc. Dar nici nu trebuie să se remarce prin vreo faptă deosebită; e de ajuns că există şi este nemaipomenit de frumos. Uneori Aschenbach se trezeşte că-l urmăreşte fascinat prin Veneţia, ascunzându-se după coloane şi tânjind. Este copleşit de ceea ce i se întâmplă: bărbatul aproape bătrân se îndrăgosteşte de blondul adolescent. Când reuşeşte să schimbe nişte priviri cu băiatul, Aschenbach este fericit. Imediat devine deznădăjduit.

Nu poate să şi iubească şi să şi creeze în acelaşi timp. Şi mai ciudat este faptul că iureşul sentimentelor îl ducea spre o fiinţă de acelaşi sex. Lucrurile n-ar fi putut merge niciodată până la capăt. Prizonier al propriei mentalităţi de tip nordic, rece şi distant,  nu se poate lăsa în voia sentimentelor. Nu este un dionisiac. El era un om calculat şi pedant, neacordându-şi plăceri care l-ar putea îndeparta de la calea sa de muzician.

Între timp în Veneţia pătrunde holera adusă de navigatori din Asia. Autorităţile caută să ascundă orice informaţie care ar putea să alunge turiştii. Frământările lui Aschenbach cad pe un teren vulnerabil din punct de vedere fizic. Inima lui este solicitată tot mai mult. Visează urât, are deseori slăbiciuni aparent inexplicabile, temperatură şi dureri de cap. Nu se poate împotrivi pasiunii sale şi la un moment dată îi declară tânărului că-l iubeşte.

Într-o zi pe plajă privind spre frumosul băiat, moare.

Am văzut şi filmul realizat de Visconti în 1971. Foarte bine făcut, dar cred că fără citirea povestirii lui Thomas Mann este cam greu de înţeles.
luni, 26 iulie 2010
-         Alex Leo Şerban şi Răzvan Rădulescu au analizat,  în emisiunea Cinemas (gazdă fiind Florin Barbu), miza cinematografiei româneşti.  A rezultat pe de o parte că filmele noi româneşti nu sunt suficient difuzate şi pe de alta că publicul nu are o cultură sau mai bine zis o bază pentru a putea a putea înţelege cum trebuie noile filme. În mod just Alex Leo Şerban  a punctat aspectul manifestat de spectatorul contemporan care nu mai are răbdare la scene statice, fără un ritm alert. Spunea de Eclipsa - filmul lui Antonioni făcut prin 1970 – în care ultimele secvenţe seamănă cu o poză în care la răstimp foarte mare de timp se mai modifică vreun colţişor de imagine. :-w

-         La emisiunea „Ca la carte” realizată de Cristi Tabără, regizorul Mircea Daneliuc se laudă cu filmele sale. Poate că pe bună dreptate. Glissando, Croaziera şi Proba de microfon au fost filme îndrăzneţe la vremea lor. Dar nu ştiu dacă vor trece proba timpului. M-am întrebat ce filme realizate în perioada comunistă au fost pelicule importante care să mai stârnească interes şi-n ziua de azi. Pădurea spânzuraţilor (Liviu Ciulei) a fost un film bun. Reconstituirea (Lucian Pintilie) de asemenea. La public au avut succes filmele lui Sergiu Nicolaescu, datorită reţetei de pelicule de acţiune dar şi  din cauza  contribuţiei esenţiale a unor actori foarte înzestraţi cum au fost Gheorghe Dinică, Jean Constantin  etc. Totuşi, aceşti minunaţi actori erau mult mai potriviţi pentru scena de teatru decât pentru platourile de filmare. Doar Sergiu Nicolaescu era adecvat pentru jocul plat, B-) previzibil, dar el  n-ar fi putut juca niciodată în Hamlet (ca Ion Caramitru).

Aş fi curios dacă aţi putea numi trei filme bune (necomerciale) realizate înainte de 1989. Sau măcar două. Hai, chiar unul !


marți, 20 iulie 2010
„Plagiatul nu e decât un citat deghizat sau abuziv. Un citat care nu-şi spune numele”. Iată ce definiţie frumoasă a dat  Jean- Luc Hennig plagiatului. Sunt redate în carte numeroase cazuri în care autorul caută să demonstreze că toată lumea copiază de la toată lumea.

Shakespeare de la Christopher Marlowe, Burroughs de la Arthur Rimbaud şi de la Conrad, Baudelaire de la De Quincey (Mâncătorul de opiu), Cioran de la La Rochefoucauld, Lous-Rene des Forets (autorul romanului Vorbăreţul) de la Benjamin Constant şi din Kleist etc.

Mai există situaţia în care anumiţi autori au folosit negri. Se afirmă în carte că Alexandre Dumas a apelat la un scriitor necunoscut, Auguste Maquet, să-l „ajute” în realizarea cărţilor sale, astfel că Maquet ar fi scris de la un capăt la celălalt Cavalerul d’Harmental, Contele de Monte-Cristo şi Cei trei muşchetari. Greu de crezut !:P

Un biograf american al lui Brecht a afirmat într-o carte că Opera de trei parale ar fi în proporţie de 80% lucrarea lui Elisabeth Hauptmann. Jean - Luc Hennig spune că de fapt piesa este inspirată din Opera calicilor de John Gay, tradusă din engleză de Hauptmann şi adaptată împreună cu Brecht, care nu a adăugat decât o scenă. Sunt multe alte exemple, analizate cu ironie.

Autorul insinuează ideea că înmulţirea formelor de copiere sau furt a ideilor a dus la o cantitate mare de opere literare, atât de mare încât aceste opere au ajuns la un număr imens  de oameni care citează, conferenţiază, parafrazează etc., astfel încât pasaje sau lucrări întregi pot fi considerate proprietatea tuturor şi atunci nuaţa de furt este diminuată sau îşi pierde importanţa.

Însă eu mă întreb : dacă toţi au furat de la cineva, nu însemnă că iniţial au existat mari creatori?
marți, 13 iulie 2010
[caption id="attachment_2901" align="alignleft" width="113" caption="Filip Florian"][/caption]

Într-un interviu difuzat pe TV Cultural luat de Cristina Liberis lui Filip Florian,  scriitorul a spus că pe la vârsta de 30 de ani a renunţat la jurnalism şi s-a dedicat literaturii. El a declarat că are venituri mult mai mici decât cele pe care le obţinea ca jurnalist şi a renunţat la multe tabieturi şi „plăceri”. În schimb se simte mult mai bine fiindcă face ceea ce-i place. Îşi stabileşte  singur programul de lucru, de citit, de orice.

Şi trăieşte numai din scris – ceea ce este un vis. Autorul „Degetelor mici” a dovedit că este un scriitor talentat şi de succes, fiind tradus în multe limbi străine. Dar mai preciza că din cărţile publicate n-ar putea trăi şi că este esenţială invitarea lui în alte ţări să citească din lucrările sale. Lecturile în faţa unui public numeros din Germania, Franţa  îi aduc  venituri serioase şi se miră că la noi nu prea se practică aşa ceva.

Procedeul este foate căutat în Europa, publicul fiind dornic să-l vadă pe autor citind din cărţile pe care acesta le-a scris. În mod sigur şi la noi ar avea succes astfel de reprezentaţii. Chestia ţine de o simplă problemă de organizare. Dar la noi problemele de organizare sunt cele mai grele.

Sute de oameni au lucrat să ridice un dig care să protejeze Galaţiul de creşterea nivelului apelor Dunării, în timp ce un simplu lucrător a dat soluţia care a salvat oraşul de inundaţie: deschiderea ecluzelor spre canalul Dunăre – Marea Neagră. Niciun specialist nu a avut această idee extrem de simplă iar premierul Boc încărca de zor pământ într-un sac. Dacă era lăsat în pace domnul Boc ar fi umplut şi la această oră saci cu moloz, pănă ar fi fost luat de ape.
vineri, 9 iulie 2010
M-am repezit să citesc Curcubeul gravitaţiei de Thomas Pynchon de cum a apărut în librării. (Desigur că am citit acasă, nu în librării). Încă de la primele 50 de pagini s-au ivit  mai multe piste de naraţiune care par a avea legătură unele cu altele şi o mulţime de personaje.

M-am trezit că gândurile imi fug de la carte şi mi-am amintit ce spunea Donald Morrison în cartea „Ce mai rămâne din cultura franceză”, şi anume că degradarea literaturii a început cu Noul Roman. În special datorită dispariţiei personajului. Personajele şi acţiunea rămân valenţele esenţiale pentru un roman. Sau cum spunea Nicolae Manolescu într-un editorial din România literară,  un roman nu trebuie să fie un joc de rebus.

Cititorul nu trebuie chinuit cu fel de fel de jocuri inventate de scriitor, ci trebuie delectat. Doar dacă nu ai ceva cu sărmanii cititori şi vrei să-i terorizezi. Terorism de scriitor. Dar iată că a apărut postmodernismul şi a adus cu el "kilograme" de personaje. Mai ales în cărţile lui Pynchon.

Am citit şi „V” şi declar cu mâna pe inimă (sau pe carte) că în acest roman (tot al lui Pynchon) sunt conturate câteva personaje care n-au legătură cu firul narativ principal. Dar există şi fire secundare care se pierd fără vreo finalitate. Întrebat în legătură cu unele pasaje din cărţile sale, Pynchon s-a gândit un timp după care a răspuns : „Să fiu al naibii, dar nici eu nu ştiu ce-am vrut să spun !”.

Cu toate acestea cărţile lui Pynchon îţi provoacă la lectură un fel de încântare. La fel ca şi cum ai asista la un foc de artificii. Însă lectura cere efort. Până să mă lămuresc cum e cu această problemă am lăsat la o parte Curcubeul gravitaţiei şi-am luat din raft o scriere clasică.
luni, 5 iulie 2010
Nu în Italia. Sunt prea mulţi români. Nu într-o ţară nordică. Mie îmi place marea. Însă o mare în care să poţi să faci baie. Mediterana este cea mai „bine făcută” în acest sens. Insulele greceşti sunt o minune. Eu am fost în Santorini, dar n-aş locui acolo. Poate că mai potrivită ar fi Germania. Dar nu Berlinul care are o „cantitate” mare de români cam ca zum. Pentru cine nu ştie ce este „zum” este cu atât mai bine. Nu, nu e o vuvuzelă. Grozavă mi se pare Austria. Dacă Viena se trage la Mediterana  precis că voi pleca acolo.