roman

roman

povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
luni, 13 septembrie 2010
Cartea à la Mateiu

O să risc un truism: fără Mateiu Caragiale ca personaj, cartea aceasta n-ar fi existat! Este un omagiu adus personajului cu propriile sale vorbe. Așa cum Craii... și celelalte cîștigă mult – în fascinație – de pe urma existenței hors-norme, cum ziceam, a autorului lor, tot așa cartea lui Iovan se hrănește din toate ipotezele pe care misteriosul Mateiu Caragiale le-a suscitat încă din timpul vieții.
Paradoxul este că această “despuiere” cotidiană pe care o întreprinde la-fel-de-misteriosul Iovan (autor discret, secret, rar și retractil) nu-i răpește personajului Mateiu aura de mister. Mistificarea prelungește misterul: ieșit din scenă “sub pecetea tainei”, Mateiu revine în avanscenă în chip de fantomă textuală, amalgamînd în propria-i umbră toate acele ipoteze antume și adăugîndu-le, fertil, cîteva ipoteze literare materializate după moartea autorului: în primul rînd, desigur, intertextul borgesian și, nu mai puțin, acela – mai apăsat ludic – mirceahoriasimionescian: volumul (el însuși sui-generis) al lui Iovan pare un titlu posibil din Bibliografia generală...
Recunosc a nu fi citit, pînă la această carte apărută în 2008, decît un alt titlu al lui Iovan: irezistibila, inimitabila și inenarabila Comisie specială. Am citit-o în anii 80, uluit să descopăr un autor și un op care “surfau” cu grație vulgata literară a epocii; Comisia specială este – din punctul meu de vedere – nu doar cea mai devastatoare analiză (la microscop!) a etosului acelui timp, ci și o “deconstrucție” (profund subversivă) a literaturii aceleia... Aproape experimental, aproape “proces-verbal”, romanul – căci roman este! – ia limbajul denunțurilor mărunte și, punîndu-l cu îngrijire și meticulozitate în pagini, sucește gîtul retoricii aferente: un tur de forță care anunța, deja, un scriitor prodigios.
Ultimele însemnări... este poate, din acest punct de vedere, mai puțin spectaculos. E (ca să fac o comparație “deplasată”) precum Tarantino care, după genialele “suciri ale gîtului” din Reservoir Dogs și Pulp Fiction, revine la narațiunea bătrînească odată cu Inglourious Basterds. La fel, cartea lui Iovan se întoarce la străvechea convenție a scrisorilor/însemnărilor/manuscriselor găsite ca gaj al autenticității acestora – numai că “sucește” ordinea: în loc ca dovada să fie prezentată la început, ea e plasată la sfîrșit, introducînd (în aceeași bună tradiție narativă) autorul însuși (i.e. Ion Iovan) în trama epicii. Cum spuneam: ca strategie de construcție, metoda este cît se poate de eficace; ca verosimilitate însă, mă tem că ipoteza “fiului din flori” al lui Mateiu – conceput cu o evreică mai tînără, Emma – nu stă în picioare. Nu mai știu cine, și unde, încerca să-și imagineze cum s-ar fi adaptat Mihail Sebastian – prezent în Ultimele însemnări... în chip de “Iosef-Sebastian” și privit cu afecțiune de “Mateiu” - regimului comunist instaurat după 1947: ar fi fugit din țară, ca mulți alți evrei? S-ar fi “pliat” pe comandamentele politico-literare ale epocii, la fel ca – iarăși – mulți alți scriitori evrei de stînga? Îndrăznesc să cred că o continuare a legendei Mateiu dincolo de 1936 (anul morții) cu cel puțin 15-20 de ani ar fi fost, poate, mai savuroasă – deși, firește, la fel de improbabilă ca și ipoteza fiului său postum... Dacă nu s-ar fi sinucis în secunda 2 a abdicării Regelui, e de presupus că ar fi încercat, și el, să fugă din România. Dar, cunoscînd aversiunea lui Mateiu atît față de ideea sinuciderii, cît și, mai ales, a unei “puteri populare” căreia nici măcar nu i-a putut anticipa nocivitatea, e de presupus – de asemenea – că dilema lui ar fi fost teribilă.
Și totuși: întîlnirea – pe masa de operație a Istoriei – a Stilului Mateiu I. Caragiale (cu tot ce avea acesta “reacționar” și irepetabil) cu “stilul” proletariatului învingător (cu tot ce avea acesta “revoluționar” și ireversibil) ar fi făcut – poate – un “bestseller” absurd-grotesc de cea mai adîncă ironie... alș
duminică, 12 septembrie 2010
Personajul „Mateiu”

Chiar fără notațiile dezvăluitoare ale lui Iovan care ni-l apropie pe Mateiu aproape epidermic, zi de zi, de la 1 ianuarie 1935 la 16 ianuarie 1936, ni-l închipuim pe acesta de tot uscat, “maricizat”, mineralizat – un hedonist căruia nu-i vor fi rămas decît două plăceri pe lume: mania grandorii și gastronomia fină. Pe prima o rezolvă ținînd, compulsiv, evidența celor cîteva decorații primite de-a lungul timpului, primenindu-și garberoba cu piese hors-pair, privind fix spre constelațiile aristocratice și transformînd Sionu – conacul de la Fundulea al nevestei – într-un soi de “palazzo eminamente agrar” de tot rîsul, cu „nobila” flamură galben-verde, concepută de Mateiu, fîlfîind peste ostrețe și crescătoria de curcani; pe cea de-a doua, dejunînd nesmintit la Capșa și trăgînd cu ochiul, pofticios, la delicatesele culinare puse-n vitrină la “Niculescu”... Este o existență veramente vegetativă, de mic parazit social (ceea ce a fost toată viața), pe care imaginația Artistului o transmută necontenit, cu mult zel, în “aur” fantasmal. De fapt, Mateiu Caragiale a trăit – dintotdeauna – în propria sa ficțiune, care l-a ajutat să suporte mai ușor inadvertențele realității. A fost un dandy, într-adevăr, dar unul paradoxal: unul ce refuza, scîrbit, o “vulgaritate” a luxului la care nici nu avea acces. Aerul acela guindé, contrafăcut, pe care i l-a remarcat Călinescu – comparîndu-l cu “un majordom în concediu duminical” - reiese și din “autoportretul” făcut de Iovan, chit că acesta l-a pictat în culori mult mai tandre decît cărbunele călinescian. Dar impresia finală este aceeași: fascinat de o nobilime la care n-a ajuns decît printr-un mariaj de formă, Mateiu a ratat totul în viață – mai puțin statura (și statutul) de Personaj. A fost un nefericit, un (am spune azi) loser auto-iluzionat; iar sfîrșitul - “dramatizat” cu pudoare și înțelegere de Iovan – i-a fost de o tristețe cu atît mai usturătoare cu cît pare “repetiția” finalului din Bietul Ioanide al aceluiași Călinescu. Mai tineți minte? Tot romanul se așteaptă moartea bătrînului și mereu-suferindului profesor Conțescu, căruia mai tînărul Gonzalv Ionescu aștepta să-i ia locul; or, atunci cînd se anunță “A murit, a murit!”, lumea – pe bună dreptate – crede că a murit Conțescu și clatină din cap. “Nu Conțescu, nu Conțescu, a murit Gonzalv Ionescu!” - sună, dacă-mi amintesc bine, ultima replică a cărții.
Mateiu Caragiale a fost un Gonzalv Ionescu: a avut ghinionul să moară, bietul, înaintea bătrînei Marica... alș
sâmbătă, 11 septembrie 2010
Acum cîțiva ani, atunci cînd au apărut în România literară fragmente din ceea ce avea să devină cartea Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoțite de un inedit epistolar precum și indexul ființelor, lucrurilor și întîmplărilor în prezentarea lui Ion Iovan (volumul ar fi putut concura și la titlul de “cartea cu cel mai lung titlu din literatura română”!), țin minte că am mușcat cu ingenuitate momeala aruncată de ingeniosul prozator și distins matein și am recomandat călduros, în Dilema, ceea ce credeam că erau file autentice din jurnalul lui Mateiu I – sau “Întîiul”, cum a tălmăcit la fel de ingeniosul Șerban Foarță (un fel de Ion Iovan în poezie) inițiala “fiului risipitor” de Caragiale... Ca mine, însă, vor fi fost mulți: versiunea apocrifă imita atît de bine stilul autorului Crailor... încît, în absența unor cunoștințe precise de istorie literară mateină – anume, faptul că notațiile jurnaliere ale lui Mateiu însuși s-au pierdut -, ai fi putut băga mîna-n foc că “însemnările” erau chiar ale acestuia.
Un exemplu: “25 martie - ziua Bunei Vestiri, ziua ivirii mele pe lume. Acum cincizeci de ani se năștea, în casa Mariei de pe strada Frumoasă, pruncul Mateiu.
Când pot, trec prin zonă; construcția se află la numărul 14, nu la capătul ce dă spre Pod, ci la celălalt, care se afundă în mahalaua Buzeștilor. Leagănul prunciei mele s-a nimerit sub acoperișul unei înjghebări pricăjite, la care n-au tras pașii unei odrasle boierești, ci pașii unui deșucheat amploiat la RMS, une tique.
Dar nu vreau să-mi stric aniversarea. Primesc de la Boïcesco, prin commissionnaire, un exemplar din Le Trésor héraldique al lui La Porte, într-o legătură splendidă. Măciucescu vine personal să me felicite punându-mi în brațe o duzină de butelii Löwenbräu în cutia lor originală, cu leul aurit pe capac.” (op. cit., pag. 76; a se observa trimiterile deloc discrete ale lui “Mateiu C.” la Nașterea bethleemică - “casa Mariei”, “pruncul”, “acoperișul unei înjghebări pricăjite”... )
Cartea apărută, finalmente, la (unde altundeva?) Editura Curtea Veche are 550 pagini, încheindu-se cu epistolarul amintit în titlu, semnat “Jean Mathieu Zilverstein”. Acesta ar fi, ne îndeamnă să credem Ion Iovan, fiul din flori al lui Mateiu Caragiale – al treilea “bastard” din familie, ținînd cont că nu doar Mateiu a fost fiul nelegitim (născut Constantinescu, devenit Caragiale) al lui Ion Luca, ci și dramaturgul era născut în afara căsătoriei. Alle gute Dinge sind drei, îți vine să exclami. Este, însă, singurul “hic” al acestei cărți pe drept cuvînt entuziasmante, extravagante și fără pereche: deși, din punct de vedere compozițional, surprinzătorul epistolar are logica sa, în “desenul din covor” găsindu-se nenumărate “rime” - literar-politice – între România interbelică și cea din iunie 1990 (cînd Zilverstein, spre ghinionul său, vizitează Bucureștiul), ipoteza unui Mateiu producînd o progenitură în ultimul an al vieții sale, juisiv scăpat din ghearele “Sionoaicelor” (soția, Marica, și sora ei, Florica) și, mai ales, făcînd tam-nisam rabat de la etica dandy - care presupune și impune sterilitate – este destul de neverosimilă, pe lîngă că e cam telenovelistică... alș

P.S. Două mici “cochilii” în această, altminteri, extrem de fin-riguroasă țesătură: într-un loc, Mateiu grafiază “l’haineuse”, deși corect-franțuzește este “la haineuse” (și nu-l bănuim a nu fi scris într-o franceză perfectă). Iar foarte aproape de final, printr-un lapsus calami inexplicabil, Ion Iovan îl face să scrie “maieu” (!) – cum găsim și în Întîlnire cu un necunoscut al lui Liiceanu; e de presupus că Mateiu însuși ar fi grafiat fie “maillot”, fie “maiou”...
vineri, 3 septembrie 2010
Să nu spuneţi că ajungând într-un loc nou, într-un oraş sau peisaj dintr-o ţară străină, nu aţi avut niciodată senzaţia că aţi mai fost pe acolo. Remo Bodei arată ce spunea Bergson şi anume că în senzaţia de déjà vu nu retrăim întregul trecut într-o succesiune rapidă de imagini fotografice: apare doar un moment din acesta şi e confundat astfel cu prezentul.

Opera de artă face să coexiste gândirea raţională, care discerne şi argumentează pe baza criteriilor de adevăr şi fals, şi logica dorinţei, care neagă orice distincţie, fie ea şi temporală, şi echivalează asimetriile.  Literatura construieşte un context de plauzabilitate a implauzibilului, suspendă adeziunea la criteriile de judecată  şi ne impinge să credem în incredibil.

Când ne acaparează o carte trăim două vieţi: una reală şi cotidiană, şi alta virtuală, în care pătrundem în momentul când deschidem cartea. Cine a citit Oraşele invizibile de Italo Calvino nu se poate să nu-şi depoziteze în minte palate urcate în vărf de stâncă, pieţe încadrate de clădiri monumentale, statui imense şi ciudate de oameni şi zei etc. De aceea dacă vizitezi piramidele de la Gizeh şi Sfinxul din Egipt sau piaţa San Marco din Veneţia nu se poate ca unele imagini „imprimate” din carte în mintea ta să nu se suprapună peste realitatea mirifică şi concretă care-ţi apare în faţa ochilor.

Este analizată şi concepţia lui Nietzsche legată de fenomenul déjà vu şi anume cel al eternei reîntoarceri : tot ceea ce trăim retrăim; tot ceea ce vedem am mai văzut  o dată; fiecare nouă cunoştinţă e o re-cunoştinţă. „ Noul e întotdeuna vechi şi vechiul întotdeuna nou.”. Şi Eminescu are un vers foarte asemănător : „Toate-s vechi şi nouă toate”.

Dar „Revoluţia portocalie” din Ucraina din 2004 sau Revoluţia televizată din aprilie 2009 din  Republica Moldova nu semănau cu Revoluţia română din 1989 ?

Găsesc însă un mai mare miracol decât fenomenul déjà vu scrierile unor autori care la o vârstă de sub 30 de ani au creat un univers cât se poate de real cu eroi de vârstă mult mai înaintată. De exemplu Elias Canetti care  încă de la  26 de ani a văzut în amănunţime cum arăta şi ce simţea personajul său din romanul Orbirea, savantul Peter Kien, care era bătrân. Dacă senzaţia de  déjà vu este legată de o trăire a trecutului, cum poate un scriitor fără experienţă de viaţă să prevadă în detaliu viitorul ?