povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
joi, 21 octombrie 2010
Azi 21 octombrie 2010 a apărut la chioşcurile de ziare volumul doi din „Crimă şi pedeapsă” de Dostoiesvki. Cartea fiind cu bani, nu ca volumul unu, s-a găsit peste tot. Face parte din seria nouă scoasă de editura „Adevărul”, cărţile având coperţile roşii. Aduc foarte mult cu operele lui Ceauşescu care umpleau altădată vitinele librăriilor.

Este posibil ca aceia care au toată colecţia de cărţi seria verde să-şi cumpere acum o bibliotecă de culoare vişinie care să se asorteze cu noul tiraj. Mă refer la oameni care nu citesc, dar au biblioteci. Am citit Crimă şi pedeapsă cu mult timp în urmă. N-am mai recitit-o, dar când am găsit referiri la ea am răsfoit-o sau am revăzut nişte pasaje. Aşa s-a întâmplat şi cu „Procesul” lui Kafka, cu Faust de Goethe şi cu alte cărţi apărute tot la „Adevărul”. Mai aveam carţile în ediţii mai vechi. Dar îmi plac cărţile noi, deşi am constatat că uneori traducerile mai vechi erau mai bune.

După cum spuneam nu prea recitesc. Cărţile scrise de autori contemporani îmi stârnesc un interes enorm şi-mi mănâncă timpul. Am mereu speranţa că se va scrie din ce în ce mai bine. Este o iluzie. N-am găsit nicio carte care să întreacă în calitate şi valoare Război şi pace de Tolstoi,  Fraţii Karamazov de Dostoievski,  Muntele vrăjit şi Doctor Faustus de Thomas Mann,  Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez,  Jocul cu mărgele de sticlă de  Hermann Hesse şi multe altele.

N-am recitit niciodată de la cap la coadă aceste cărţi. Dar le am în bibliotecă şi asta mă încălzeşte mult mai mult decât dacă aş avea o pivniţă plină de vinuri bune şi vechi. Când am chef întind mâna după una din ele şi mă delectez cu o lectură de la care ştiu sigur că voi obţine satisfacţie imensă. Şi nu cred că se spune degeaba că lectura este cea mai mare plăcere a omului. Nu mâncarea, nu sexul, nu băutura,  nu jocurile. Cititul.
marți, 19 octombrie 2010
Discutând despre cartea sa cu Daniel Cristea Enache la o emisiune de pe TVR Cultural, Ioan Groşan spune că ne lipsesc în general din literatura noastră temele majore deoarece actuala generaţie de scriitori n-a trecut prin mari dificultăţi, ca deportările sau arestările din anii '50, ci a dus în general o viaţă destul de puţin zguduită de evenimente « tari ». Pentru Ioan Groşan epoca lui Ceauşescu,  revoluţia din 1989 şi degringolada care a urmat, precum şi această tranziţie nesfârşită cu teribile şocuri în plan material şi social nu înseamnă cine ştie ce grozăvii.

Am crezut că scriitorul nu a resimtit cu aceeaşi intensitate ca toată lumea zguduirile prin care a trecut societatea românească, dar nu era aşa. Cartea sa « Un om din Est » se referă la ultimii ani ai dictaturii şi se opreşte cu acţiunea  chiar în ziua începerii revoluţiei din 1989. Cartea reprezintă pariul său cu romanul. Excelând  în  proza scurtă, - povestirea sa Caravana cinematografică fiind ultracunoscută şi ecranizată,-  autorul a pornit spre scrierea acestui roman cu multi ani în urmă cu ambiţia şi convingerea că romanul este un corolar al unei opere scriitoriceşti.

Personajele sunt locuitori ai unui orăşel de la poalele Făgăraşilor, care au poveşti care se întersectează. Ioan Groşan are un mare talent de povestitor şi o mare poftă de a ne relata diferite fapte şi amănunte care s-au petrecut în orăşel în ultima perioadă a epocii lui Ceauşescu. Ceea ce frapează în descrieri este distanţarea binevenită a autorului faţă de dramatismul epocii  în care cizma securităţii a apăsat cel mai tare peste grumazul populaţiei. Într-un orăşel mic toată lumea se cunoaşte şi amănunte intime care într-un oraş mare  rămân pe veci necunoscute, sunt acolo aflate şi comentate de toţi la cinci minute după ce se produc.

Totul se afla imediat. Sari- neni, o unguroaică singură şi nu prea tânără, învârte bărbaţii pe degete. Ea îl ţine în gazdă pe Iuliu Borna, tânăr profesor repartizat să predea la scoala din orăşel. Amantul femeii  este sasul Willy Schuster, profesor şi coleg cu Borna. Se întruneau în casa unguroaicei  Nelu Sanepidu, Willy şi Borna, jucând pocker şi bând foarte mult.

Romanul oferă pasaje pline de savoare prin capitolele  numite « Din însemnările erotice ale lui Nelu Sanepidu (tot profesor la şcoala din orăşel). Nelu Sanepidu se hotărăşte să aibă cât mai multe femei este posibil în viaţa  lui. Îşi face şi un plan de cuceriri, cu hartă şi steguleţe. Dar se duce în alte oraşe pentru a se putea desfăşura în voie.

La un moment dat el spune că a intrat într-o cofetărie şi a văzut o femeie tânără mâncând o savarină. Reflecţia lui : « Pentru mine o femeie care mănâncă singură la o masă o savarină este o femeia pe jumătate futută ».  Punându-şi costumul lui cel mai bun soseşte în Bucureşti şi se aşază la o terasă (cea din faţa restaurantului Dunărea). Apar două femeiuşti la o masă din apropierea sa, dar speranţa lui de a cuceri pe vreuna din ele nu e prea mare. Asta până când una din ele îşi scoate ţigările şi nişte chibrituri. Atunci el se luminează la faţă. Dintr-odată ţinta lui este ca şi atinsă.

De ce ? Citez în continuare : « Aţi ghicit ? Chibritul de Brăila ! Produs de harnicul colectiv de oameni ai muncii din oraşul de pe Dunăre, care numai în primul semestru al anului în curs au raportat  Partidului, Secretarului său general, că au îndeplinit planul la toţi indicatorii de bază, sporind productivitatea muncii şi obţinând astfel în cadrul întrecerii socialiste şi-n premieră mondială CHIBRITUL CARE NU IA FOC ÎN RUPTUL CAPULUI !  ». Şi Nelu s-a ridicat elegant de pe scaun şi-i oferi un foc cu o brichetă « Zippo ». Restul a curs ca după un scenariu. Scena de amor de la Muzeul Satului este de un haz nebun.

Problema modului în care tratează Groşan dictatura nu vine din nesesizarea aspectelor dramatice, dure ale vieţii de atunci ; vine de la viziunea sa asupra vieţii în general. Erotismul este motorul societăţii şi el motivează toate acţiunile oamenilor. Partea de represiune este estompată şi înecată într-o avalanşă de fapte în care pe primul plan apar relaţiile sexuale. Erotismul pune lumea în mişcare.  Tema este stăpânită de Ioan Groşan în mod ireproşabil şi determină firesc destinul personajelor şi mersul întâmplărilor.

Dar la un moment dat în carte apare o notă distonantă : personajul Grigore Samsaru. Fac presupunerea că autorul a simţit că scrierea sa se înscrie pe o singură traiectorie şi  a hotărât că trebuie să rupă ritmul (care curgea foarte bine, de altfel) şi este cazul să introducă altceva. Grigore Samsaru este un personaj livresc cu nume special ales să amintească de Metamorfoza lui Kafka. Deosebirea faţă de Gregor Samsa este că Samsaru nu se transformă în gândac, ci doreşte să devină membru de partid.

Altă divagaţie faţă de nota generală a povestirii este una în care este vorba de un cerb imens apărut în mod miraculos într-o zonă în care nu erau astfel de animale. Este anunţat Tovarăşul şi se organizează o vânătoare la care apare însuşi Ceauşescu. Povestea are haz şi este foarte bine scrisă, dar pare a fi lipită în mod forţat în roman. Ca să fie roman.

Şi este un roman foarte bun. Deocamdată numai primul volum.
vineri, 15 octombrie 2010
Joi 14 octombrie 2010 odată cu ziarul Adevărul s-a distribuit gratuit primul volum din “Crimă şi pedeapsă” de Dostoievski. Deoarece eu ies din casă cu noaptea-n cap ca să mă duc la discotecă, m-am repezit la chioşcul de ziare să prind şi eu o carte gratuită. « Nu mai am » mi-a zis vânzătoarea. M-am ambiţionat şi am mers spre alte chioşcuri. N-am găsit nicăieri. Unii au primit câte zece exemplare, alţii 50 şi alţii nimic.

Am mai cumpărat astfel de cărţi, titluri pe care le mai aveam, dar în volume deteriorate sau având coperte urâte. Când a apărut Faust (de Goethe)  m-am repezit să-l iau fiindcă eu am un volum vechi şi jerpelit. Am văzut însă că traducerea nouă e semnată de Ion Iordan, în timp ce eu aveam traducerea lui Lucian Blaga, mult mai bună. Cred că mai bine dădeam la legat cartea veche.

În ceea ce priveşte « Crimă şi pedeapsă », sunt convins că va apărea din nou volumul unu, dar cu bani. Oricum, aceste cărţi sunt ieftine (10 lei) şi arată foarte bine.
miercuri, 13 octombrie 2010
Povestea începe în Chile în tipul preşedintelui Salvador Allende în anul 1972. În capitala Conception făcea mare vâlvă un poet, Alberto Ruiz - Tagle, care avea o viaţă  tumultuoasă  şi uneori misterioasă. Frecventa un atelier de poezie unde venea multă lume bună. Acolo puteau fi întâlnite surorile Veronica şi Angelica Garmendia, frumoase şi cultivate. Ele se îndrăgostesc de Alberto Ruiz – Tagle.

Poetul avea şi o altă faţetă decât cea de  artist şi anume una de foarte curajos pilot de avioane. Atunci se prezenta sub numele de  Carlos Wieder şi-şi demonstrează prima dată calităţile de pilot într-o zi  când scrie versuri pe cer cu dâra de fum de la avion.  Carlos Wieder a început să fie invitat la mitingurile aviatice. La un moment dat el scrisese pe cer : Ucenici ai focului. S-au făcut presupuneri cu privire la semnificaţia expresiei. Cam în acea perioadă una din frumoasele surori Garmedia fusese omorâtă.

Se instaurează dictatura lui Pinochet şi Carlos Wieder devine tot mai activ pe un front misterios şi întunecat. Există un moment în care poetul-pilot se dezvăluie: când organizează în casa lui o expoziţie de fotografii. O cameră este tapetată cu poze aduse parcă dintr-un laborator de criminalistică : corpuri desfigurate şi dezmembrate de femei şi bărbaţi dispărute în mod neelucidat în ultimul timp. Printre ele se vede şi o fotografie a Veronicăi Garmendia. Invitaţii sunt oripilaţi.

La un moment dat Wieder dispare. Bănuit de numeroase şi oribile crime este căutat pentru a fi judecat şi pedepsit.

Cartea lui Roberto Bolaño este scrisă într-un stil de relatare rece a evenimentelor şi este compusă din multe imagini care par fără legătură între ele. Nu rezultă că unele fapte ar decurge din altele, singurul aspect comun fiind violenţa acestora. Expunerea narativă seamănă cu o vizionare de fotografii cu diferite orori. Nişte victime pentru care nu există vinovaţi.

Cu toate că nu manifestă o atitudine de compătimire a răului produs, senzaţia produsă de scrisul lui  Bolaño este tocmai de revoltă faţă de cei care produc astfel de fapte. Cruzimea unui om ca Wieder care comitea crime din motive estetice este demascată de autor cu un fel de neputinţă.

Acest stil al lui Bolaño oarecum reportericesc dar scurtcircuitat cu reflecţii despre viaţă, moarte şi violenţă este foarte sugestiv. Pe măsură ce citeşti te cuprinde o alarmă, o nelinişte care nu are o explicaţie clară ; în acelaşi timp ai un fel de mulţumire ca şi cum ai fi văzut foarte bine nişte lucruri ; în realitate, n-ai « văzut » nimic. Doar luciditatea de o nesfârşită tristeţe a lui Roberto Bolaño.
luni, 11 octombrie 2010
Paler a iubit nisipul cald al Mediteranei. Deseori scria  pe nişte caiete sau foi peste care adierile de vânt aruncau fire de nisip. Aşa a scris probabil şi această carte, care este o mărturie a dragostei sale faţă de soare, de mare, de grecii antici, de miturile care cuprind înţelepciunea lumii. În Scrisoare domnului Burckhardt el spune: „…invocând mitologia, eu nu le-am cerut zeilor decât să le folosesc numele pentru cauza mea personală […] în această lume există mai multe lucruri de admirat decât de dispreţuit.

Aflându-se în preajma Parthenonului, Paler ne atrage atenţia că deşi statuile şi monumentele exprimă o înţelepciune exemplară, nu trebuie să uităm că grecii l-au aclamat pe Nero în circuri şi pe pistele de alergări. Că atunci când cucereau o cetate, toţi bărbaţii erau omorâţi iar femeile erau luate în sclavie. Şi autorul îl întreabă pe Burckhardt dacă nu cumva Elada  a fost opera lui Hölderlin, a lui Nietzche, a lui Winckelmann şi a lui Ghoethe, a lui Renan şi a tuturor celor care au avut nostalgia ei ?

În scrisoarea către Chamfort,  Paler arată că biserica nu s-a gândit să-l canonizeze pe Don Quijote ca pe Don Juan, fiindcă nicio religie nu se teme de iluzie, cum se teme de dragoste. Pentru că dragostea afirmă tot timpul că unica şanşă de a fi fericiţi este aici şi că din aceleaşi motive Afrodita a ieşit pe un ţărm. Îar în timp ce iubirea  ne cheamă să înflorim pământul, religia ne îndeamnă să ne preagătim pentru viaţa de apoi.

Octavian Paler l-a certat serios pe Rousseau . „De ce am dori un paradis înaintea cărţilor, dinaintea statuilor?” scrie el. Dorind paradisul lui Rousseau, ne-am ridica împotriva greşelilor culturii, dar şi împotriva victoriilor şi speranţelor ei. Căci o pădure poate fi frumoasă fără să spere nimic. În schimb, nu există nicio operă frumoasă făcută de oameni care să nu spere .

Cartea conţine scrisori imaginare către Pavese, Kafka, Flaubert şi alţii. Octavian Paler a călătorit mult. Sunt foarte mulţi oameni care au cutreierat pământul, dar Octavian Paler a văzut peste tot monumentele şi a descifrat lumea spirituală ascunsă unui ochi obişnuit. O simpla piatră de pe malul mării, nisipul sau soarele îl ducea cu gândul în Grecia antică, la semnificaţiile adânci ale marile sculpturi, temple, poeme şi teorii filosofice.

Paler a spus deseori că înainte grecii luptau cu barbarii din afara cetaţilor. În  prezent, barbarii au patruns în cetate şi s-au amestecat cu populaţia civilizată.  Acest aspect a dus la coborârea nivelului general de cultură şi omenirea a fost trasă-n jos.  Deşi  apăsat de invazia barbarilor Octavian Paler  arată că speranţa există şi este reprezentată de frecventarea operelor  marilor oameni de cultură: Unamuno, Camus, Rilke, Proust etc, cărora le aduce un omagiu prin scrisorile sale imaginare.
luni, 4 octombrie 2010
Iluzionistul Yehudi găseşte un mic cerşetor pe străzile din Saint Louis şi îl transformă într-o celebritate. Maestrul îşi dedică toată priceperea în iniţierea şi formarea micului orfan, astfel încât acesta ajunge la nişte performanţe incredibile. „Aveam doisprezece ani când am mers prima oară pe apă. Omul îmbrăcat în negru m-a-nvăţat s-o fac şi n-o să m-apuc acum să pretind c-am prins schema peste noapte” povesteşte eroul de la început. Lui Walter Rawley maestrul îi promise că-l va învăţa să zboare.

Walt nu dorea acest lucru; el dorea doar o viaţă normală. Dar nu era după el. Destinul său era hotărât: va ajunge cineva, o mare personalitate, bogat şi adulat de lume. Ce-ar putea să facă un om ca să obţină o astfel de poziţie ? Să devină preşedintele S.U.A ? Să fie star de cinema ? Vedetă rock ? Sfânt de peşteră ? (pentru că există şi sfinţi de deşert, de vârf de munte, de junglă etc.). Nu. El va fi precum Iisus. Va face minuni şi va fi el însuşi o minune.

La început a fost simplu. Micuţul Walt a fost adăpostit în casa lui Yehudi (o fermă). Acolo însă constată că era şi locul său de muncă. Iar muncile sale au fost teribile. El nu pricepea contrastul dintre dragostea cu care era înconjurat şi duritatea probelor la care era supus. În afară de acest aspect, cel mai ciudat era faptul că maestrul nu-i preda  nimic în direcţia învăţatului zborului, punându-l la încercări care n-aveau nicio legătură cu acesta.

La unul din antrenamente Yehudi îl îngroapă de viu. Walt mărturiseşte : „…după ce ai petrecut un răstimp în măruntaiele de dincolo, […] lumea n-o să ţi se mai  pară niciodată la fel. Devine nespus de frumoasă. Să simţi ţărâna deasupra ta e un lucru […], dar adevărata groază nu începe decât mai târziu, după ce ai fost dezgropat şi poţi să te ridici şi să păşeşti din nou.” Maestrul mai are şi alte groaznice metode de „a-l învăţa să zboare”. Din când în când, în camera lui nevăzut de nimeni, Walt face salturi ridicole de la pământ. Până la urmă tânărul îl întreabă pe maestrul său când vor începe lecţiile propriu-zise. „Oho, mai e foarte mult până acolo”. Între timp ei cutreieră America făcând diferite numere de circ. Şi viaţa lor este deosebit de grea, un coşmar.

Walt nu are voie la nicio bucurie, la viaţă personală şi nici nu are acces la ceva de acest gen. Spre sfârşit Walt spune:

”Trebuie să-nveţi să încetezi să fii tu însuţi.  Cu asta începe şi totul urmează de-aici. Trebuie să te laşi evaporat. […] Puţin câte puţin, începi să cântăreşti mai puţin decât nimic. Închizi ochii; îţi întinzi braţele; te laşi evaporat. Şi apoi, puţin câte puţin, te desprinzi de pământ.

Uite-aşa.”

Îmi pare rău că trebuie să stric vraja acestor fraze de la sfârşitul cărţii. Vreau doar să spun că romanul acesta al lui Auster mi-a dat o senzaţie de nesfârşită melancolie şi o apăsare pe inimă, dar nu una  dureroasă, ci una uşoară ca un fulg. Ca un balsam imaterial.
duminică, 3 octombrie 2010
Sunt încă mulţi oameni care se întreabă la ce folosesc cărţile. Te distrează sau te-nvaţă ceva ?  Sunt întrebări la care nu se găsesc răspunsuri în cărţi. Problemele de viaţă sunt uneori aşa de complicate şi atipice  încât nicio carte nu are soluţii pentru dilemele tale. Sunt multe case fără biblioteci. Când ai greutăţi te rogi la Dumnezeu. Dar cine nu crede în divinitate ?  Aici ar interveni filosofia, concepţia proprie despre lume.

Oferă credinţa sau filosofia o împăcare cu ideea morţii ?

Romanul lui Irvin D. Yalom are desigur o poveste. Deşi este vorba de filosofie, cartea este o ficţiune scrisă cu aplomb şi talent.

Medicul psihiatru Julius Hertzfeld se trezeşte brusc în faţa morţii. I se depistează un cancer în fază avansată. De fapt, i se mai dă un an de zile. Problema lui este cum să trăiască această scurtă perioadă. Ce să facă să scape de panică? El se ocupă de câţiva pacienţi pe care-i tratează prin metoda folosirii unui grup.  O etapă importantă în carte o constituie întâlnirea lui Julius cu Philip Slate. Un admirator al lui Shopenhauer. Aflăm multe lucruri despre filosof. Şi apropo de aspectul ridicat la început - la ce folosesc cărţile ?- personajul Philip ne spune că opera principală a lui Shopenhauer „Lumea ca voinţă şi reprezentare” abia a ajuns să  fie tipărită. Singura lucrare bine vândută a fost Parerga şi paralipomena . În această carte de mici dimensiuni Shopenhauer dă nişte sfaturi de viaţă. Frazele lui încep să circule pe buzele tuturor. Cartea este utilă. Dacă ai probleme gândirea lui Shopenhauer te ajută. Parerga şi paralipomena oferă lecţii despre cum să gândim independent, cum să evităm alienarea supranaturalului, cum să avem o părere bună depre noi înşine. Păi nu e extraordinar ?  Deşi dacă ne uităm în jur cred că noi românii nu avem nevoie de partea asta. Se pare că la noi nu există proiecte pe termen lung. Aşa cum guvernările noastre încep mereu drumuri şi poduri noi în loc să le termine pe cele începute cu ani de zile în urmă, tot astfel la nivel individual românul nu-şi propune obiective de lungă durată. Şi aici nu e vorba de vreo concepţie de viaţă bazată pe contemplaţie, ci pur şi simplu de lene. De ce are atâta forţă această pornire caracteristică zonei balcanice ? Cum de preferă cineva să moară de foame în loc să iasă din starea plăcută de moleşeală şi să facă un efort cât de mic pentru a-şi câştiga existenţa ? Povestea lui Ion Creangă despre leneşul dus la spânzurătoare este o proză  care oferă generoase interpretări filosofice. În fond, leneşul nu punea nici un preţ pe viaţă şi nu-i era frică de moarte.

Eroul cărţii lui Irvin D. Yalom nu se mai întreabă ce este fericirea. Îl preocupă numai supravieţuirea. Philip Slate, prietenul său, îi spune că singurul filosof care a arătat omenirii cum e mai bine să trăieşti a fost Shopenhauer. Într-un grup de terapie intensivă Shopenhauer ar cultiva următoarele principii :

-         Să nu dai curs nici iubirii, nici urii constituie jumătate din înţelepciunea lumii: să nu spui nimic şi să nu crezi nimic, cealaltă jumătate;

-          Singura modalitate de a dobândi superioritatea în relaţiile cu ceilalţi oameni este de a lăsa să se vadă că eşti independent de ei;

-         Să uiţi, în orice clipă, trăsăturile urâte ale caracterului unui om este ca şi cum ai arunca bani câştigaţi cu greu. Trebuie să ne protejăm faţă de familiaritatea prostească şi prietenia prostească.

Philip încearcă să se comporte conform acestor principii.  Ele sunt caracteristice unui mizantrop. Analizându-şi viaţa pe care a trăit-o pacientul Philip spune că aceasta a fost  constituită numai din necazuri şi momente nefericite.  Julius îi întreabă pe fiecare din participanţi dacă şi-ar lua viaţa de la început. Ai vrea să treci din nou prin tot ceea ce ai trecut sau ai vrea să retrăieşti altfel ? Majoritatea răspunde că nu doreşte o existenţă repetată.  O viaţă e destul.
vineri, 1 octombrie 2010
Puţine cărţi au în vizor viaţa la locul de muncă. Evenimentele petrecute într-o mare companie corporatistă de publicitate pot constitui un spectacol palpitant, în care dramatismul alternează cu aspectele comice. Povestea este spusă de un personaj comun, autorul folosind persoana întâi plural. A mizat pe această noutate şi a câştigat. Personajele sunt foarte bine conturate, atmosfera este vie şi palpitantă.

Dacă te uiţi din stradă la un bloc de peste 60 de etaje din Chicago nu îţi imaginezi că în fiecare zi acolo în interior au loc mici drame, conflicte, supărări şi împăcări, intrigi şi iubiri. De regulă salariaţii se adună în biroul lui Benny Shassburger, un personaj pitoresc spre care se scurg toate bârfele, după care el le transformă într-o poveste. Are talent de narator şi ştie tot ce mişcă în clădire: cine cu cine se culcă, cine e bolnav dar îşi ascunde suferinţa pentru a-şi păstra locul de muncă etc. Benny mai este iniţiatorul unui fel de joc sau casă de pariuri: ghicirea celui care va muri primul în intervalul de timp următor. Câştigă de regulă şi primeşte de la toţi ceilalţi câte zece dolari.

La un moment dat se primeşte o comandă: să se facă un spot publicitar în care o bolnavă de cancer trebuie să fie făcută să râdă. Fiecare se pune pe treabă, citesc cărţi de specialitate, dar pe măsură ce aprofundează subiectul devin tot mai trişti şi mai disperaţi că nu iese ideea salvatoare. Grupul de elită de la „creaţie”, format din Joe Pope, Karen Woo, Genevieve Latko –Devine, Chris Yop, Jim Jackers, Tom Mota şi alţii se agită de frica managerului Lynn Mason.

Exasperat că nu-i vine nicio idee, unul dintre ei îi dădu un telefon maică-sii, ceea ce făcea foarte rar, şi-o întrebă tam-nesam: „ Mamă, să zicem că tu ai cancer. Spune-mi ce crezi că te-ar putea face să râzi ?”. Femeia îi răspunse stupefiată: „De-aia mi-ai dat telefon după o tăcere de zece luni ? Nu vrei să vorbim de altceva?” Lucrurile iau o turnură din ce în ce mai dramatică în momentul în care încep concedierile. Lucrau ei zece ore pe zi dar aveau de toate: casă luxoasă, servitori acasă, maşină bună, concedii minunate.

Devenind dintr-odată şomeri se puteau trezi că banca le-a luat casa şi maşina, familiile se destrămau, nivelul lor de trai scădea vertiginos. Oricum nu ca al nostru, fiindcă mulţi disponibilizaţi continuau să aibă haine ca lumea şi să mănânce pe săturate. Iar până la urmă îşi găseau un nou job. Cel mai crunt aspect al situaţiei concediaţilor şi cel mai greu de suportat era faptul că ei nu mai făceau parte din familia de la serviciu, care devenise mult mai importantă decât cea de acasă.

Unul dintre disponibilizaţi, Tom Mota, provoacă un eveniment pe care-l urmăreşti cu sufletul la gură. Este partea cea mai palpitantă din carte. Însă tot romanul curge foarte uşor la citit.
Joshua Ferris este un autor foarte talentat. Acest roman de debut, Şi atunci ne-au terminat, a fost premiat cu PEN/Hemingway Award for Best First Novel şi Barnes and Noble Discover Award.
Vi-l recomand şi sunt sigur că vă va face mare plăcere.