povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
marți, 29 noiembrie 2011
Noile telefoane pun în valoare imaginea. Reclama aceea de la televizor  în care un tânăr tocilar citea ceva în biblioteca de acasă plină cu cărţi  am văzut-o de sute de ori. Nimic neobişnuit: orice bibliotecă este plină de cărţi. Cu mici excepţii. (Eu am văzut numai biblioteci cu bibelouri sau adăpostind câte-un televizor).

P-ormă,  prin încăperea-bibliotecă se fâţâia o găină.  Nici chestia asta nu e cine ştie ce ciudăţenie. Cine nu ţine pe lângă casă câte-o orătanie ? Şi dacă stai la bloc, unde să-ţi ţii găina ? În bibliotecă, desigur. Ai nevoie doar de o lopăţică şi o găleţică să aduni găinaţul de pe Voltaire sau de pe Baudelaire. Găina începe să cotcodăcească, dar n-are ce să clocească. Tânărul îi pune sub fund nişte ouă adevărate de pe telefon.

Păcat că filmuleţul s-a întrerupt şi a apărut Corina Drăgotescu. Voiam să văd cum ies puişorii de sub cloşcă. Dar, după cum vă spuneam, tânărul cu găina în bibliotecă a dispărut. A dispărut şi Corina Drăgotescu. N-am mai văzut-o de atunci. Ceea ce e de bine.

Iphonul are camere foto performante. Nu cred că mai vrei să ai vreun Nikon. Şi mai ai posibilitatea să citeşti cărţi de pe telefon. Îşi încarci iphonul cu operele lui Pavel Coruţ şi te înalţi spiritual citind în metrou. Dacă nu citeşti cărţi, poţi să răsfoieşti ziare online. Şi să te delectezi cu delicateţea number one oferită de inteligentul telefon: jocurile.

Dacă nu te-ai jucat în copilărie, acum e momentul. La serviciu, pe W.C., la o înmormântare, oriunde te-ai afla, poţi să te joci.

Urmaşii lui Steve Jobs trebuie să gândească intens. Viaţa nu stă pe loc. Stă pe viteză. (Mă rog, se mişcă!). Trebuie exploatate urgent şi alte simţuri. Auzul e luat. Dar au mai rămas mirosul şi simţul tactil. Ce-ar fi să se inventeze telefoane cu ajutorul cărora să faci dragoste?  Nu cred că mai e mult până atunci.

Nu ştiu însă dacă poţi să vorbeşti la telefon cu aceste aparate. Ştie cineva ?
joi, 24 noiembrie 2011
În prima zi a Târgului Gaudeamus 2011 (23 noiembrie 2011) a fost lume puţină. Exact la ora 18 trecute fix Cosmin Perţa a vorbit în microfonul de la standul editurii Tracus Arte, provocând scurte tresăriri  unor capete de vizitatori de prin preajmă. El a făcut o scurtă prezentare a romanului meu („o scriitură aparte în peisajul literar românesc etc.”), după care i-a dat cuvântul scriitorului Ioan Groşan. Acesta a primit cuvântul pasat, dar a spus că nu se simte în largul său vorbind liber şi că va citi după un text. Acesta a fost un mare noroc al meu, fiindcă domnul Groşan mi-a dat la sfârşit hârtia pe care-şi aşternuse impresiile despre cartea mea. Iată textul scriitorului Ioan Groşan :

   Prima senzaţie pe care o ai citind romanul „Trei sute de trepte” al lui Ioan Suciu este, încă de la primele pagini, că ai intrat într-un univers epic kafkian.Un Kafka adus, evident, în contemporaneitate, în prezentul strict. Emil, eroul central al cărţii, este un fel de Josef K., funcţionar într-un vag şi imens institut bucureştean. La fel precum personajul autorului „Metamorfozei” Emil este înconjurat de un univers straniu şi ostil, cu fiinţe cosmareşti care par că n-au altă treabă decât să-l şicaneze, să-l chinuie.

 Încă de la primele pagini, aflăm că la sfârşitul unei zile de muncă, Emil nu mai poate ajunge acasă fiiindcă, brusc, institutul este înconjurat de un zid înalt şi deşi ceilalţi funcţionari ştiu o poartă, o ieşire, Emil nu o găseşte.Rămâne astfel mai multe zile prizonier al instituţiei; se metamorfozează treptat (şi nu întâmplător am pomenit povestirea „Metamorfoza”) într-un soi de animal uman, dormind prin subsoluri, prin cotloanele acestui sui-generis castel funcţionăresc din care nu poate ieşi, spre deosebire de data asta, de romanul lui Kafka, unde personajul central nu poate ajunge la castelul râvnit.

 Este, desigur, o parabolă epică despre singurătate, despre fiinţa prinsă în angrenajul unei lumi fără căpătâi şi fără valori ferme. Şi nu întâmplător singura evadare pe care şi-o poate permite Emil e în somn, fiindcă trezirea înseamnă de fiecare dată plonjarea în acelaşi spaţiu şi timp al unei hăituiri perpetue.

 Este o carte cu o scriitură simplă, directă, fără mari arabescuri stilistice. Personajele sunt schiţate rapid, în tuşe ferme, clare, rămânându-ţi în minte.

 Vă invit aşadar cu plăceresă citiţi cartea, evident nu înainte de a o cumpăra.
marți, 18 octombrie 2011


Mulţumesc editurii Tracus Arte pentru publicarea cărţii mele Trei sute de trepte.

Romanul va fi lansat în cadrul târgului Gaudeamus din toamna aceasta.
luni, 10 octombrie 2011
Cititori cu ochelari şi fără. Miopii care n-au ochelarii la ei când citesc sunt avantajaţi ; la multe pasaje trebuie să contribuie personal la creaţie, ca să înţeleagă ceva (adică să-şi imagineze cam despre ce e vorba) ; în felul acesta sunt şi mulţumiţi fiindcă lucrurile merg în general cum vor ei, nu cum vrea autorul. Că n-o fi el Dumnezeu !

Cititori de WC. Mă rog, de pe W.C. Este păcat de cazurile în care aceştia citesc suave volume de poezie. Despre iubire şi parfumul ei. Cartea se impregnează de mirosuri neadecvate.

Mai există amatori de lectură care citesc cu voce tare. Dacă te duci într-un parc, poţi să vezi câte-o persoană care vorbeşte singură. Este la fel de enervant ca oamenii mai bătrâni, perechi de regulă, la vreun film. Femeia nu vede (poate nici nu aude) şi bătrânul pronunţă cu voce groasă de bondar tot ce scrie pe ecran. Este imun la atenţionările celor din jur. Dintre care unii, săracii, nici nu pot vorbi la mobil.

Există categoria de cititori agili şi aprigi, care rad tot ce le cade în mână. Aceştia nu înţeleg nimic, dar pot să-ţi spună totul despre cartea citită.

Am fost uimit să aflu că Faulkner a citit foarte puţine cărţi; Moby Dick şi încă vreo două. De asemenea avea la el mereu nişte volume  de Shakespeare, ediţii de buzunar. Terfelite şi ultra-recitite.

Şi ca să venim mai aproape de internet : pot fi numiţi  cititori cei care nu citesc nimic ? Există scriitori pe internet. Exemplu : suflet de curvă. Un scriitor e mai mult decât un cititor, nu ?
miercuri, 7 septembrie 2011
Adam Kellas, reporter şi scriitor, are visul de a scrie un roman extraordinar. Viaţa de jurnalist de război îl ajută să se documenteze. Revista pentru care lucrează se află în Anglia. Kellas pleacă în Afganistan unde mujahedinii se  luptă cu talibanii. Îl vedem cum trăieşte în hoteluri situate în zone primejdioase, cum cutreieră locurile în care bântuie războiul, cum discută cu oamenii locului care de multe ori au poziţii politice oscilante.

 

Kellas o cunoaste pe Astrid, o ziaristă americană, de care se îndrăgosteşte. Întâlnirea cu Astrid marchează o împlinire în viaţa lui Kellas. Fiindcă ea este o femeie frumoasă şi inteligentă şi se potriveşte foarte bine cu el. Dar ea pare apăsată mereu de ceva. Kellas  scrie romanul său care este foarte bine primit de o editură din S.U.A. Este chemat să semneze contractul şi i se anunţă un viitor luminos. Va primi o sumă imensă de bani.

 

Personajele lui James Meek sunt foarte vii şi surprinzătoare. După ce ele urmează o anumită traiectorie, se întâmplă ceva care aruncă o cu totul altă lumină asupra lor. Kellas în cartea sa este de partea musulmanilor. În ficţiunea sa America este cea care pierde războiul. Este savuroasă discuţia lui cu un taximetrist despre romanul său. „Crezi  că americanii îţi vor accepta o asemenea porcărie de carte? ” îi zise şoferul după ce Adam îi povestise despre ce era vorba în volumul său. Kellas ajunge lefter în S.U.A şi se baza total pe banii pentru carte.

 

Nu vă spun ce se-ntâmplă mai departe cu volumul lui cerut de o mare editură. Dar Kellas mergea în America şi ca să dea de urma lui Astrid. O găseşte şi află despre ea nişte lucruri triste. Adam Kellas este un bărbat plin de calităţi, dar eforturile sale nu ating niciodată zona victorioasă. Sunt multe fapte în carte care ne rămân în minte, dar străbaterea de către Kellas pe jos a unor şoşele americane pe o ninsoare năprasnică, în căutarea iubitei sale Astrid, rămâne o scenă impresionantă. Nu pentru acest drum, ci pentru ceea ce găseşte Adam la capătul acestui drum.
vineri, 26 august 2011
Întotdeauna o boală este o temă de roman. Să ne amintim de Love story – de Erich Segal. Carte ecranizată cu mare succes (de casă). Sau de recentul roman al lui Ovidiu Nimigean, Radăcina de bucsau. Dacă vrei să scrii o carte cutremurătoare, iei o boală şi o tratezi ; nu în sensul să te îmbolnăveşti tu ca prozator, şi să te duci la doctor, şi să te duci la baltă să bei apă caldă…

 

Cred că m-aţi înţeles. Bagi boala într-un roman şi-i dai zor cu descrierea ei să-ţi  încânţi cititorul până moare victima. Mă rog, poţi să nu te grăbeşti cu omorâtul personajului, că p-ormă nu mai ai  pe cine să mai torturezi.

 

Eroina lui Coetzee din romanul Epoca de fier are cancer. Trăieşte în Africa de Sud în perioada apartheidului, adică în secolul 20 când albii împuşcau mulţi negri. Dar nici negrii nu se lăsau mai prejos şi făceau tot felul de măgării ca să scape şi să lupte şi ei. Bătrâna doamnă luptă şi ea, dar pentru pace. Întră cu un curaj nebun între încăierările sângeroase dintre albi şi negri şi le spune să înceteze o dată toată porcăria şi gălăgia aia. Dar nimeni n-o bagă în seamă.

 

De fapt, ca să fim drepţi, combatanţii vin peste ea, în casă. Reşedinţa ei, destul de spaţioasă, devine un loc în care nişte fugari îşi caută adăpost. În carte apare un personaj fascinant : un vagabond alb care doarme sub cerul liber pe nişte cartoane. Nu-l interesează nimic, nu vrea nimic (decât băutură). Războiul dintre albi şi negri nu-l mişcă nici dacă peste el se prăbuşesc cadavre.

 

Bătrâna doamna bolnavă este stârnită de acest tip. De ce acest bărbat, care pare destul de sănătos, nu face nimic ? Nu are simpatii, sentimente ? Până la urmă se lămureşte întrucâtva: omul voia să ajute, dacă era cazul. La un moment dat doamna bolnavă vrea să se sinucidă. Vagabondul îi întinde chibriturile ca femeia să-şi dea foc. Dar ea se razgândeşte. Bărbatul, de obicei taciturn, izbucneşte:  „Spui că nu te ajută nimeni. Te ajut eu. N-ai curaj să te arunci în prăpastie ? Te împing eu!”.

 

Cartea este foarte bine scrisă. Dar aspectul „greu” pe care vrea să-l analizeze autorul nu prea este uşor de atins. Cum se moare. Doamna decade fizic, suferă, ia medicamente, plânge, se zbate. Cu toată spectaculozitatea întâmplărilor, miezul este nepătruns. Mie personajul Vercueil (vagabondul) mi se pare cel bine conturat şi mai viu.
sâmbătă, 6 august 2011
Sunt in Nessebar din Bulgaria. Fetele frumoase vorbesc romaneste iar cele urate alte limbi. Nisip fin, timp frumos. Orasul vechi este pe  o insula fortificata, un fel de Dubrovnik mai mic. Vor urma niste poze.

[caption id="attachment_5777" align="alignleft" width="600" caption="Moara din lemn"][/caption]

 
 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 



[caption id="attachment_5778" align="alignleft" width="600" caption="Shopping pe insula"][/caption]


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


 

 

   


 

 

  


 


 


 

 

 

 

 

 





[caption id="attachment_5793" align="alignleft" width="600" caption="Bazilica Sfanta Sofia din Nessebar (sec. XVI)"][/caption]




 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[caption id="attachment_5780" align="alignleft" width="600" caption="Terasa la malul marii pe insula"][/caption]

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 



[caption id="attachment_5781" align="alignleft" width="600" caption="Plaja"][/caption]




marți, 2 august 2011
La munte sau la mare ? Eu aleg marea. Fiindcă e mare şi nu e înaltă. Are valuri şi te întărâtă. E adevărat că şi muntele te stârneşte să te urci pe el. Dar la mare sunt multe gacici. Şi nu poţi să spui că ele nu te întărâtă. În mare poţi să te arunci şi să înoţi. În munte nu poţi să te arunci.

 

La  mare poţi să înghiţi câte o gură de apă de la un val; la munte nu poţi să înghiţi pietre. Doar dacă vrei să faci exerciţii de dicţie, ca Demostene. La mare stai întins la soare purtând ochelari fumurii, cu o bere în mâna stângă, frământând nisipul cu mâna dreaptă, reflectând adânc la nimic.

 

La munte nu se poate aşa ceva; ba apare ursul, ba vine cabanierul, ba vine nevastă-ta. Plus că nu poţi sta culcat fiindcă sunt numai prăpăstii. Şi noi, românii, suntem prăpăstioşi. Trebuie să stai îmbrăcat fiindcă te mănâncă nu-ştiu-ce, te muşcă furnicile, te zgârie pietrele.

 

Nu poţi să faci baie în pâraie; dacă te arunci în cap acolo ai rămas toată iarna, fiindcă apa e mică. Gata, nu mai vreau să mă gândesc. La mare, la soare, la fete d’astea goale !

 

P.S. Să nu înţelegeţi că prin a merge la mare înseamnă să mă scufund ca un guvid printre algele de pe litoralul românesc !
joi, 28 iulie 2011
Micuţa Harriet Dufresnes,  din orăşelul american Alexandria, vrea să-l  descopere pe asasinul fratelui ei, Robin. Fetiţa este o justiţiară. Nu-i trece prin minte să-l predea pe asasin autorităţilor;  ea vrea să-l omoare cu mâna ei pe criminal.

Gândirea este tipică pentru adolescenţii influenţaţi de cărţile lui R.L. Stevenson. Există mulţi adulţi care au concepţii asemănătoare. De aceea telenovelele au un aşa mare succes de public; pentru acest gen de oameni nu există poliţie, judecători, instituţii ale statului, ci doar personaje şi conflicte.

Răzbunarea se produce direct. Dacă cineva ţi-a împuşcat iubita, te duci la el acasă pe la miezul nopţii, cu puşcociul în mână, îl baţi pe umăr şi când a intrat bine în cadru îl împuşti.

Adevărul este că Harriet ştia foarte bine de complicităţile dintre poliţişti şi infractori, de parcă ar fi făcut studiu de caz pe comuna Deta sau Stamora Moraviţa. Ea descoperă o reţea de traficanţi de droguri şi merge pe convingerea că aceia erau asasinii. Moartea fratelui ei se produsese cu ani în urmă şi Harriet nu poate găsi probe concrete.

Motivaţia ei se bazează numai pe ideea „cine putea să facă asta”. Mai ales că, în oraşul Alexandria din S.U.A., populaţia nu era  numeroasă. Iar localităţile mici nici nu au nevoie de ziare locale. Zvonurile circulă cu o viteză fantastică.

Lupta fetei cu cei doi fraţi descreieraţi este dramatică. Cartea reuşeşte să creeze o atmosferă asemănătoare volumelor de aventuri pentru adolescenţi. Deosebirea faţă de acestea este că totul este redat la modul foarte realist. Dacă citeşti ca adult cum D’Artagnan se luptă cu 11 duşmani şi-i învinge pe toţi, nu se poate să nu-ţi spui că întâmplarea este trasă de păr.

Dar cartea scrisă de Dona Tartt nu are nimic forţat. În plus, personajele din orăşel sunt descrise astfel încât sunt foarte vii; ele parcă se mişcă în jurul tău; simţi mirosurile şi vezi locurile descrise ca pe un ecran.  Peisajul social al epocii este realizat cu minuţiozitate. Cartea creează o tensiune adecvată subiectului. Dacă o citiţi noaptea târziu şi auziţi vreun zgomot ciudat prin casă veţi tresări speriaţi.

Este un mare merit al unui scriitor ca, aşternând nişte cuvinte pe hârtie (sau pe computer), să reuşească să te transpună într-o lume care să te captiveze total.

Cartea “Micul prieten” este o realizare scriitoricească de excepţie.
luni, 25 iulie 2011
La răscruce de vânturi – o poveste meteorologică

Anna Karenina – atenţia la linia trei !

Bel-Ami – Cătălin Botezatu

Fraţii Jderi – Ho şi Min

Fata cu portocale –  Bianca Drăguşanu

Un pod prea îndepărtat – podul de la Mărăcineni

Bătrânul şi marea – Theodor Stolojan

Dracula - Anders Behring Breivik

David Copperfield - Aliodor Manolea

Drumul spre înalta societate – Sebastian Lăzăroiu

Preotul de ţară – Daniel Corogeanu

Codul lui Da Vinci – peşte fără oase

Să-i îmbrăcăm pe cei goi – Daniela Crudu

Hoţia la români – în vizor scutul antirachetă

Ambasadorul invizibil – Teodor Baconschi

Regele moare – visul lui Băsescu

Departe de lumea dezlănţuită – un dans tandru într-un restaurant din Neptun.

 

…şi se poate continua.  Nu ? :)
miercuri, 20 iulie 2011
[caption id="attachment_5692" align="alignleft" width="275" caption="franz kafka"][/caption]

Am auzit aseară o discuţie de la o masă alăturată. Am fost la o terasă şi în jur erau nişte tineri care se înscriseseră pe la facultăţi.

-         Dom’le, eu nu-l înţeleg pe Kafka ăsta. Cu tipu’ăla care s-a transformat în gândac.

-         Păi ce,  zise un chelios, maimuţa nu s-a transformat în om ?

-         Stai mă,  că asta-i o teorie ştiinţifică!

-        Nici eu nu sunt de acord, zise o tipă brunetă. Păi ori era om şi-o ţinea aşa langa, ori era gândac. Scriitorul a greşit. Nu aşa se scrie gramatical.

-         Era un agramat, spuse primul.

-         Staţi măi, că era doar o fantezie.

-         O fantezie trebuie să aibă şi ea reguli. Ori cal, ori măgar.

-         Mai nasol e că mulţi sunt înnebuniţi după Kafka ăsta! zise primul.

-         Le place, spuse bruneta.

-         Mie nu-mi place. Şi în afară de „Metamorfoza” nici n-am mai citit altceva.

-         Dar e o întreagă lume bună care-l admiră pe Kafka ăsta !

-         Ce lume ?

-         Scriitori, filosofi, profesori…

-         Treaba lor. E mai important ce-mi place mie.

-         Dar cine stabileşte valoarea ?

-         Eu.

-         Şi dacă alţii spun altceva ?

-         Eu trăiesc cu părerea mea. Nu cu părerile altora.

-         Dar alţii pot fi mai deştepţi decât tine !

-         Aici greşeşti. Mai deştept decât mine nu e nimeni !

Discuţia a continuat cam în acelaşi fel.

Concluzia a fost că fiecare trăieşte foarte bine cu părerea lui. \m/
joi, 7 iulie 2011
Cred că talentul cel mai mare al lui Michel Houellebecq nu este cel de romancier, ci acela de a şoca. Povestea pictorului Jed Martin din Harta şi teritoriul  poate semăna cu una din istoriile lui Balzac. Dar mai e ceva esenţial.

 

Pictorul Jed a găsit o reţetă foarte ingenioasă pentru a-şi asigura atracţia către tablourile sale; el nu picta ţărăncuţe ca Grigorescu, ci mari afacerişti în timpul unor negocieri sau decizii importante. Nicio ţărăncuţă nu ar avea bani să-şi cumpere un tablou de mare valoare, dar Bill Gates avea (are) în mod sigur.

 

Cartea lui Houellebecq ar putea aduce a roman balzacian în care s-ar introduce o relatare insolită : imaginea unei crime atroce şi inexplicabile, unde capul victimei este decupat cu acurateţe şi depus pe un fotoliu iar capul câinelui victimei tăiat şi aşezat în preajma fostului stăpân.

 

Romanul ne arată preocupările eroului principal legate de pasiunile pentru fotografie şi pictură, ne descifrează formarea sa, ne spune despre locurile în care a trăit şi a studiat, despre familia sa şi apasă pe destinul tragic al tatălui său. Ne dezvăluie iubirea sa pentru o frumoasă femeie de origine slavă.

 

Dacă la Balzac romanele aveau teme precum tatăl avar care se sacrifică pentru fetele sale în Moş Goriot, suferinţele curtezanelor în Strălucirea şi suferinţele curtezanelor etc, se poate spune că Harta şi teritoriul are ca subiect dezumanizarea societăţii datorită consumismul, tratarea operelor de artă ca pe nişte simple valori comerciale.

 

Houellebecq  ştie să folosească pasajul de scriere poliţistă nu numai pentru a trezi şi mări atenţia cititorului, dar mai ales pentru a-şi explica părerea despre societatea actuală. Romanul poliţist este un gen minor. Performanţa lui Houellebecq  constă din folosirea unor tehnici aparţinând  literaturii „de margine” pentru a transmite nişte percepţii profunde. A face acest lucru ţine de stil; nu este la îndemâna oricui, fiindcă altfel mulţi autori de romane poliţiste ar reuşi să trateze şi probleme fundamentale ale societăţii.

 

Cartea mai induce multă melancolie: Houellebecq priveşte existenţa umană cu o mare tristeţe.
luni, 4 iulie 2011
Aflu de pe site-ul editurii Humanitas ca va apărea cartea „Bărbaţi holbându-se la capre ” de Jon Ronson. Nu cred că e aşa grav. Nişte cercetători americani (ăştia sunt imbatabili) au făcut nişte studii şi au decretat că privitul sânilor creează o stare de bună dispoziţie. Am două nelămuriri : 1. unde au făcut aceste studii şi 2. dacă în categoria „sâni” intră şi ugerele caprelor. Judecând după titlul cărţii lui Jon Ronson s-ar spune că da. Altfel, nu văd sensul cărţii. (În mod ciudat şi cu totul inexplicabil, de căte ori scriu cuvântul „capră” sunt atacat de un flux magnetic neplăcut şi furnicături dinspre Viena.)

 

Poliromul anunţă că a pregătit de lansare pe piaţă cartea „Libertate” de Jonathan Franzen. Trebuie să spun (deşi nu mă obligă nimeni) că după ce am citit „Corecţii” pot să afirm că Jonathan Franzen este cel mai bun autor contemporan – de care ştiu eu. Şi sunt mândru că şi Barack Obama aşteaptă romanul cu nerăbdare. Iată că ne-am adunat deja doi fani ai lui Franzen.

 

Tot editura Polirom anunţă pe site-ul ei că va apărea cartea „Fraier de Bucureşti” de Florin Iaru. Aici am două observaţii: semnătura autorului nu cred că era absolut necesară. Sunt sigur că după ce citeşti titlul vezi imediat un individ agitat, mişcându-şi capul de la stânga la dreapta şi dând disperat din mâini. La prima vedere  îţi vine să-i plângi de milă chiar dacă nu ştii ce nenorocire s-a abătut pe capul bietului om, dar când figura i se ridică spre cer şi-şi dă părul la o parte de pe faţă  îl poţi vedea zguduidu-se de râs. Deci e de bine (pentru că nu e de rău!). Alt aspect ciudat (observaţia nr. 2) este că poţi să faci imediat legătura cu bărbaţii ăia care se holbează la capre. De ce ? Habar n-am. O fi plăcerea lui !

 
luni, 30 mai 2011
Titlul trimite imediat la Metamorfoza lui Franz Kafka. Un tânăr universitar numit Dan C. Mihăilescu se transformă în gândac. Dar asemănarea cu nuvela lui Kafka se opreşte aici. Gândacul lui Marin Anton este foarte activ şi revoluţionar, nu rămâne închis în camera lui. El pleacă din locuinţa sa şi se duce la serviciu. Se fâţâie  printre profesori, secretare şi portari, fără ca nimeni să-l vadă.

 

Gândacul Dan C. Mihăilescu este un bun observator de caractere şi obiceiuri şi cunoaşte foarte bine argoul celor care lucrează în subsoluri cât şi al celor cu funcţii importante  din Universitate. Portarii fură de la stat şi unii de la alţii, personalul de întreţinere chiuleşte pe rupte, toată lumea ciupeşte câte ceva de la instituţie.

 

Gândacul face o radiografie necruţătoare tuturor personajelor din Universitate, negăsind la nici un nivel social vreun exemplar corect şi cinstit. Parvenitismul, prostul gust, vanitatea şi prostia sunt scoase în evidenţă cu un umor irezistibil. Deseori am râs în hohote.

 

Nea Vasile, unul dintre portarii care se grăbise să ascundă nişte insecticid pentru a-l vinde (înlocuind partea furată cu apă), se loveşte foarte rău la nas. Iată un fragment din discuţia de la spital :

« Aşa…Matale ce păţişi, bre ? Ţi-a sărit godinu-n faţă, este ? », îl luă la rând şi pe nea Vasile.

« O uşă, domnu doctor, m-a izbit chiar la cocoaşa nasului şi mă doare acu şi ochii dân cap, zise cu glas pierit portarul.

« O uşă, zici ? Mă, da greu pumn a avut uşa aia ! Te dor şi ochii din cap , ă ? »

« Da, domnu’ doctor. »

« Păi, ce-ai fi vrut să te doară ? Ochii de la ciorap ? »

....................................................................................................................................

« Mişto. Lenuţo cheamă-l pe Grigore cu un scaun să-l ducă la doctorul Gherasim, la ORL, da rapid, m-auzi ?

.......................................................................................................................................

Medicul (Gherasim) ...lansă interogaţia :

« Dumneata ? »

Portarul se cam zăpăci dinaintea acestei întrebări atât de cuprinzătoare :

« Io sunt Vasile, Mirică Vasile. »

ORL-istul îi surâse, întinzându-i afabil mâna, dar cu o strălucire de maliţie în priviri :

« Bond.James Bond. »

Nea Vasile dădu noroc şi se holbă amuţit de uimire.

........................................................................................................................................

« Domnule Mirică, îmi pare rău, dar o să trebuiască să te operăm »

« Când ? » făcu speriat nea Vasile.

« Chiar acum  »

« Păi, păi ... nu prea sunt pregătit... »…«Adică... ştiţi dumneavoastră…n-am material la mine, mă iertaţi ! »

 

«Ce material , domnule ? Ce, aici e croitorie ? »

« Nu că-i croitorie, da aşa trebuie. Şi io nu prea am bănuţi la mine »... « Să zicem că aş face rost dă două milioane... »

 

Episodul în care este vorba de escrocheria administratorului Universităţii este de o savoare deosebită. De fapt, toată cartea este foarte palpitantă, plină de întâmplări.

Toate personajele sunt negative. Autorul nu le priveşte cu niciun dram de înţelegere. Nu vă mai spun ce face gândacul şi ce se-ntâmplă pănă la urmă.

 

Se vede că Anton Marin scrie cu uşurinţă şi plăcere. Având în vedere lumina pe care o aruncă asupra concetăţenilor noştri, aş spune că este cam sadic.

Un aspect care mi s-a părut cam distonant este acela că morala pe care o face autorul este prea apăsată. După o viziune realistă şi caustică asupra moravurilor din societatea actuală, rezolvarea unor probleme pare puţin cam nefirească, ca să nu zic altfel.

Dar un aşa umor nu am întâlnit de la Teodor Mazilu.
miercuri, 18 mai 2011


 

 

 

 

 

 

 

 

Am citit în ultimul timp: Arhipelagul insomniei de António Lobo Antunes, Şi aşa mai departe? de Dan C. Mihăilescu,  În iad toate becurile sunt arse de Dan Lungu, Pamflete şi alte satire de Jonathan Swift,  Cazul Jane Eyre de Jasper Fforde.

 

- Arhipelagul insomniei de António Lobo Antunes este un roman foarte bun, scris în stilul lui Faulkner. Autorul, unul din marii scriitori contemporani, foloseşte monologul interior, reconstituirea unei poveşti privită din perspectiva mai multor personaje, aşternerea unor gânduri cu întreruperi bruşte de sens, fraze începute într-un fel şi continuate altfel etc. amintind de modul cum a fost  scris Ulise de James Joyce.

- Şi aşa mai departe? de Dan C. Mihăilescu – o carte compusă din articole scrise de autor în reviste literare, mai ales în Dilema veche. Foarte interesantă şi incitantă. Autorul nu pregetă să se certe cu Adrian Marino deşi acesta din urmă este mort. Nu cred ca Dan C. Mihăilescu să nu fi aflat acest lucru, dar asta nu l-a impresionat cu nimic. Iată un critic care nu se sperie de moarte  8-X  (evident de moartea altora !).

- În iad toate becurile sunt arse de Dan Lungu, un roman prin care autorul încearcă să-şi retrăiască tinereţea. Bine scris, savuros, cu bogăţie de poveşti. Mă aventurez să afirm că Dan Lungu este lipsit de o anumită profunzime şi viziunea lui asupra lumii româneşti rămâne la nivelul anecdoticului.

- Povestea unui poloboc - Satire si alte pamflete de Jonathan Swift. Am făcut un efort să citesc această carte datorită stilului încâlcit şi greoi, dar plin de paradoxuri. Autorul critică toată societatea (engleză) începând de la monarhie până la poporul muncitor. Cred că Swift a fost cel mai mare mizantrop dintre scriitori. >:P

- Cazul Jane Eyre de Jasper Fforde este un roman poliţist fantastic. Mi se pare foarte asemănător cu Millenium de  Stieg Larsson, dar în timp ce Fforde are stil însă acţiunea este forţată rău, Stieg Larsson scrie foarte prost, dar acţiunea este logică, verosimilă şi deosebit de palpitantă.
joi, 12 mai 2011
Când să plece de acasă Shakespeare constată că nu-i porneşte maşina. În parcarea blocului mai mişuna cineva. Maşină englezească să nu pornească ! Jaguar la mâna a doua. „Ei, vecine, nu-ţi porneşte englezoaica ?”

Shakespeare nu răspunse. Mai bine îşi procura un Logan, ca preşedintele. N-avea ce face; porni spre staţia de autobuz. În maşină o ceată de ţigănuşi  îl luară în atenţie : „Ia uite la ăsta ce plete are de zici că-i Eminescu”.

Deodată un tip mic de statură cu haină de piele se ivi lângă el şi-i ceru biletul sau abonamentul.  N-avea.  Constată că în autobuz se mai aflau vreo cinci sau şase controlori.

Plăti amenda şi ţigănuşii râseră de se stricară. „Vezi bă că ăştia nu ne întreabă pe noi dă bilet ? ” spuse un oacheş cu statură de lungan. „ Păi ştie bă că noi suntem corecţi ” zise altul. Shakespeare privi spre ei. „Ce te uiţi, bă pletosule,  n-ai televizor ? ”
marți, 10 mai 2011
-         Ce avem astăzi ? întrebă Shakespeare de cum ajunse la teatru.

-         Costiţă cu fasole, răspunse bufetiera.

-         Mă refeream la piesă. Ce repetăm ?

-         Romeo şi Julieta!

-         A, da. Unde e regizorul ?

-         La  Naţional; face „Dineu cu proşti”. Şi-a mai luat o normă că are rată la frigider.

-         Şi atunci trebuie să-l joc eu pe Romeo şi să fac şi pe regizorul ?

-         Da, maestre. Asta-i situaţia: e criză!

-         Bine. Să vină Julieta să începem repetiţia.

-         Julieta nu mai vine azi.

-         Cum adică nu mai vine azi ? Dar când ?

-         Niciodată! S-a angajat cameristă în Verona !

-         În Italia ? Doamne fereşte! Ce să caute acolo ?

-         Câştigă două mii de euro pe lună !

-         Şi la noi cât avea de nu-i ajungea ?

-         Şase sute de lei.

-         Şi atunci cine joacă pe Julieta ?

-         Eu !

-         Coană Matildo, fii serioasă ! Julieta era slabă şi tânără !

-         Dar nu sunt aşa grasă! Şi n-am decât 55 de ani !

-         Îmi pare rău, dar nu se poate!

-         Atunci vă anunţ că şi mie îmi pare rău, dar n-am nici un pic de costiţă !

-         Cum adică ?

-         Adică numai fasole simplă !

 
miercuri, 4 mai 2011
Shakespeare stătea lungit în pat şi citea. Închisese televizorul şi se cufundase în lectura unei cărţi frumoase cu munţi şi văi cum numai în România găseşti. Pârăiaşe se umflau şi se transformau în râuri vijelioase. Deodată apa începu să curgă chiar pe sub patul lui. Sări ca ars în papucii uzi. Telefonă după un instalator care se mutase de curând în acelaşi bloc. Acesta – în salopetă şi cu un fes roşu pe creştet – apăru instantaneu, de parcă aşteptase la uşă. Avea cizme de cauciuc şi înaintă detaşat prin apa din apartament.
- Ce făcuşi, vecine ? zise el.
- Eu ? Nimic. Citeam.
- Păi vezi cum îţi pierzi timpul când avem atâta treabă ? De unde curge apa ?
- Cred că din calorifer !
- Dă-mi o cheie franceză şi două beri !
Shakespeare se duse la frigider lipăind cu papucii prin stratul de apă şi aduse două cutii cu « Ursus ». Nea Nicu instalatorul le prinse din zbor.
- Mersi. Parcă ziceam ceva şi de o cheie.
- N-am decât cheia de la apartament, răspunse Shakespeare.
- Bine. Eu mă duc până la mine să-mi aduc nişte scule iar dumneata du-te la subsol şi opreşte coloana.
- Coloana ?
Nea Nicu ieşi fluierând mulţumit că treaba mergea ca pe roate.
Shakespeare se urcă în pat şi-şi continuă lectura. Nea Nicu întârzia. Spre seară se auzi soneria de la intrare. Shakespeare îşi scoase ciorapii şi se duse prin apă să deschidă.
- Păi ce faci măi vecine ? Nu vezi că ai inundaţie ?
- Te aşteptam pe dumneata !
- Am aţipit un pic. Nu ţi-am spus să închizi coloana ?
- Nu mă pricep.
- Şi ce faci?
- Citeam.
- Ce?!
- O carte de Octavian Paler.
- A, îl ştiu. L-am văzut la televizor. Chiar aşa, de ce nu dai drumul la televizor ?
- Oricum e mort.
- Cine dom’le ?!
- Priza e scufundată în apă !
- Hai dom’le, fă ceva ! Fir-aţi ai dracului de intelectuali !
- Ce-ai spus ?
- Nimic. Dă-mi un cleşte şi două beri.
Shakespeare se duse la frigider de unde se-ntoarse numai cu o cutie de bere.
- Ce-i asta ?
- Nu mai am decât o bere.
- Păi astea sunt condiţii de lucru ? Dă-mi cleştele !
- N-am decât cleşte de unghii.
- Dumneata vrei să-ţi rezolvi inundaţia ?
- Sigur !
- Atunci dă telefon repede la ăştia de la colţ, că mai sunt cinci minute şi se-nchide !
Şi Nea Nicu dispăru ţinându-se de cutia de bere.
miercuri, 23 martie 2011
Titlul mi se pare nepotrivit. Personajele se ciocnesc şi se-ndepărtează precum bilele de biliard, astfel încât mai firesc ar fi fost ca romanul să se numească «Îndepărtarea ». Adrian, personaj principal, este un poet plecat în Spania în căutarea unei vieţi mai bune decât în România.

 

Cred că poveştile emigranţilor români în Spania au ajuns deja folclor. Românii sunt acolo slugi exploatate la sânge. Angajatorii de acolo sunt de regulă dubioşi. Au apucături de mafioţi. Dar nici românii nu se lasă prea uşor şi se organizează în activităţi ilegale. Noroc că autorul a băgat în carte şi o tipă din Argentina, Vanessa pe nume, care face parte dintr-o bandă de hoţi, se droghează şi este bisexuală. Aşa dom’le, păi ce, numai românii sunt hoţi ?

 

Sunt capitole în care vorbesc personajele cărţii: Adrian, Maria, Stăpâniţa (ce nume scoţător din sărite), Vanessa, Dana etc. Dar toţi vorbesc pe acelaşi ton şi-n acelaşi stil. Anumite pasaje par a fi scrise de Dan Coman, autorul cărţii numite « Irezistibil ». Acţiunea cărţii este pe cât de palpitantă pe atât de încâlcită. Ajungi să nu mai înţelegi nimic, dar nu contează. Citeşti înainte cu nesaţ în speranţa că până la ultimele pagini toate lucrurile se vor limpezi precum apa de izvor.

 

Se vorbeşte mult despre poezie în această carte. Însă subiectul preocupărilor poetice nu capătă greutate. Sunt nişte aventuri. Cred că tema cărţii rezultată din naraţiune ar putea  fi sintetizată sub expresia : aventurile unor români în Spania. Un singur personaj mi se pare realizat: Adrian. Celelalte parcă sunt schiţate. Dar autorul ne păcăleşte prin angrenarea lor în acţiuni cu suspans şi ritm şi ne creează iluzia că mai există şi altcineva în jurul lui Adrian.

 

După ce am terminat cartea am început o alta a unui scriitor mare. Poate că acest lucru (ghinion !) mi-a umbrit prea mult calităţile scrisului lui  Marin Mălaicu Hondrari.

 

Fiindcă stilul este atrăgător şi tot aştepţi să se întâmple ceva. Şi se-ntâmplă multe chestii: amor în rulote, furturi de maşini, munci grele prin vii şi livezi, anchete ale poliţiei, ascunderea de obiecte furate, Dana aleargă după The Great, Maria după Adrian, Adrian după Vanessa, Vanessa după Myriam, drumuri între Spania şi Argentina, Argentina şi Berlin, Berlin şi Cluj sau Sibiu etc. Dar nu se poate să nu te-ntrebi: ce-i cu agitaţia asta ? Ce semnificaţie are ?
luni, 21 martie 2011
[caption id="attachment_4153" align="aligncenter" width="300" caption="Blocul lui Cioran"][/caption]

 

[caption id="attachment_4154" align="aligncenter" width="300" caption="Poarta de intrare in blocul lui Cioran"][/caption]

 

[caption id="attachment_4155" align="aligncenter" width="300" caption="Curtea interioara a blocului in care a locuit Emil Cioran"][/caption]

 

[caption id="attachment_4156" align="aligncenter" width="300" caption="Strada Odeon din Paris"][/caption]

Mi-a făcut o plăcere deosebită să caut adresa la care locuise Emil Cioran la Paris. Strada Odeon nr. 21. Blocul respectiv avea o poartă de lemn masiv ca o intrare într-un castel. Erau mai multe butoane pentru sonerii şi am apăsat la întâmplare. Nimic. A ieşit cineva şi am profitat intrând pe poartă sub bolta unui tunel de acces spre curtea interioară. Curtea era protejată de gratii verticale.

 

A apărut o portăreasă negresă căreia i-am explicat că am vrea să vedem locuinţa unde a stat Emil Cioran. Ne-a spus că n-a auzit de astfel de persoană. I-am spus că a murit. Ea a spus să nu facem poze şi ne-a privit cu suspiciune. Apoi a dispărut. Am văzut în curtea interioară un lift montat pe dinafara clădirii.  Mi-am amintit că Cioran se plângea deseori (în scrierile sale) de scările pe care trebuia să le urce.

 

Asta era şi mai mult nu puteam face. Am fotografiat strada şi am băut o cafea la terasa din colţul străzii. Pe clădirea în care locuise Cioran nu se afla nicio placă de comemorare. Francezii nu i-au iertat rătăcirile de tinereţe legate de simpatiile legionare.
miercuri, 16 martie 2011
Eu nu cred că o carte compusă din cinci povestiri poate fi numită roman. Sunt nişte autoficţiuni. De regulă, povestirile încep cu repere foarte reale după care o iau razna spre grotesc sau suprarealism.

 

Folosirea unor scriitori ca personaje cu numele lor reale şi cu datele lor concrete (biografie, cărţi scrise şi publicate) ca  Marin Mălaicu-Hondrari, Florin Partene şi Dan Coman însuşi mi se pare un procedeu incorect artistic, dacă se poate spune aşa. Grupul celor de la Sângeoz – Băi. Bine că nu e grupul de la Păltiniş.

 

Este interesantă povestirea privind bursa primită de Dan Coman pentru a se duce la Akademie Schloss Solitude de la Stuttgart să creeze. Se află acolo împreună cu Teodor Dună. El povesteşte cam ce se-ntâmplă în acel loc prin care au trecut şi alţi scriitori, precum Mircea Cărtărescu, T.O. Bobe sau Cezar Paul- Bădescu. Condiţiile erau excelente. Un palat dotat cu tot ceea ce trebuie pentru nişte scriitori: săli de studiu, bliblioteci, o pădure minunată în preajmă şi multă linişte şi civilizaţie. Şi mai primeau şi 1000 de euro pe lună. Mi-amintesc că Cezar Paul- Bădescu a scris undeva pe blogul său că-n perioada cât a fost acolo (la Akademie Schloss Solitude) avea momente când îi venea să-şi pună ştreagul de gât. Mi-am închipuit că este un loc de tortură, dar Dan Coman a lămurit lucrurile.

 

Titlul prozei, Irezistibil, mi se pare total nepotrivit şi iritant. Putea să spună Formidabil sau Incredibil, că tot nu avea nicio legătură cu cartea.

 

Nu vreau să spun că scrisul lui Dan Coman nu are calităţi. Din contra.

Poveştile începute în realitatea imediată alunecă  într-un  fel de delir care duce deseori spre absurd, iar în contrast cu cadrul deja creat apare un şoc uneori greu de suportat, dar de efect artistic garantat. Unele pasaje amintesc de scrierile lui Boris Vian.

Ceea ce este destul de vizibil este faptul că „romanul” nu este lucrat suficient. Este foarte puternică senzaţia că Dan Coman nu şi-a revăzut textul înainte de a-l încredinţa editurii.
marți, 15 martie 2011
Am văzut aseară 14 martie emisiunea Literatura de azi realizată de Daniel Cristea Enache. Primul invitat a fost Ion Mureşan care a citit din volumul său „Alcool” nişte poezii minunate. Înfăţişarea scriitorului contrastează cu ideea propagată puternic în ziua de azi (şi nu numai de azi) conform căreia poetul trebuie să fie tânăr ca un armăsar apt să facă faţă admiraţiei feminine.Şi diferitelor invitaţii concrete.

Ion Mureşan are o înfăţişare de marinar bătrân, bărbos şi blazat, care numai de admiratoare nu îi arde. Omul mi-a plăcut grozav. Întrebat ce părere are despre prietenul său Ioan Groşan care a colaborat cu securitatatea, Ion Mureşan a spus ca el nu-şi schimbă cu nicio iotă părerea despre Ioan Groşan.

Această diversiune mârşavă prin care nişte fruntaşi comunişti – securişti ca Iliescu sau Băsescu aruncă anatema – prin mecanisme intermediare odioase – asupra unor oameni de valoare care spărgeau geamuri când erau mici – n-a ţinut la omul de calitate şi caracter care se dovedeşte a fi poetul Ion Mureşan.
joi, 10 martie 2011
Proaspăt sosit din America în Bucureşti,  în anul  2000,  tânărul Marius epatează prin posesia unui Chevrolet Corvette roşu. El schimbă nişte dolari la un tip tuciuriu cu ceafa groasă (care îl păcăleşte serios la bani ) şi se duce la Ministerul Agriculturii pentru a încheia o afacere. Urma să livreze calculatoare pentru minister de la firma din S.U.A la care lucra. Secretarul de stat îi spuse că se poate să treacă în contract un preţ mai mare că doar plăteşte statul român. Şi-i făcu cu ochiul.

 

Ceea ce l-a  frapat  pe Marius care nu mai pusese piciorul  în România de ani de zile (plecase în 1991) a fost faptul că demnitarul arăta exact ca valutistul, adică aceeaşi figură bovină, umflată şi negricioasă, aceeaşi ceafă groasă. Doar că era îmbrăcat elegant.

 

În 1986 Marius împreună cu Leo şi Cristina încercaseră să forţeze frontiera şi să treacă în Jugoslavia. Grănicerii îi prind şi-i distrug în bătaie. Pe Cristina o violează.

În 1991 toţi trei pleacă în America. Mai aveau un prieten, pe  Paul, pe care nu l-au mai chemat la ei (aşa cum îi promiseseră).

 

La Los Angeles cei trei amici îşi găsesc fiecare serviciu. Leo este bodyguard, Cristina vrea să se facă actriţă, iar Marius ajunge prima dată la un service şi apoi vânzător de calculatoare. Din punct de vedere material fiecare este realizat. Noii prieteni americani nu pot înţelege că în România erau numai două ore de televizor şi se stătea la coadă la tacâmuri de pui. Dar de ce vine Marius în România după ani de zile ?

 

Romanul începe cu sosirea lui Marius în satul Iacobenii de Jos din Moldova, loc în care trăia grănicerul Marcel care-i prinsese pe cei trei prieteni fugari în Oraviţa şi-i torturaseră. Marcel nu păţise nimic pentru ceea ce făcuse; grănicerii aveau ordin ATUNCI să-i împuşte pe cei ce voiau să fugă din ţară. Iar dacă-i prindeau puteau să le facă absolut ceea ce voiau cu prizonierii. Un Chevrolet Corvette într-un sat sărăcăcios era o prezenţă uluitoare în anul 2000. Când ei nu mai erau copii.

 

Mai mult de jumătate de carte persistă pe impactul pe care l-a avut evenimentul de maximă umilire de la pichetul de grăniceri asupra unor adolescenţi. De aceea momentul în care Marius îl calcă în picioare pe fostul grănicer care-i chinuiseră dă cititorului o satisfacţie imensă. Plăcerea răzbunării este deplină, deşi ea cade oarecum în gol după atâţia ani şi schimbări sociale. Marcel era acum un amărât de beţiv.

 

Un personaj fascinant, scos parcă din „Maestrul şi Margareta”, este Dunkelmann. Un american dispunând de sume imense de bani. Vorbeşte la perfecţie româneşte şi hotârăşte destinul unor oameni. El a pus ochii pe Paul, cel uitat în România, şi-i oferă 500 de dolari pe lună ca să nu se mai ducă la serviciu şi să scrie o carte. Dunkelmann îi promite că va fi tradus pentru America şi publicat acolo. Ceea ce se şi întâmplă. Se poate face uşor o analogie între Dunkelmann şi Silviu Lupescu. Aici ar fi multe de spus, dar n-am timp.

 

Cartea lui Radu Pavel Gheo a fost o revelaţie pentru mine. N-am întâlnit absolut

niciun scriitor român care să ştie să construiască aşa de bine. Este un mare povestitor. Asemeni lui Cehov,  din câteva rânduri creează atât un personaj nou cât şi o situaţie cu o anume semnificaţie. Şi toate aceste personaje, o mulţime, deşi au traiectoria lor proprie se încadrează foarte bine în povestea centrală care curge ca un fluviu cu apele umflate ce iau cu ele tot ce întâlnesc în cale. Titlul este foarte bine ales. Nostalgia după copilărie şi paradoxul conform căruia pe măsură ce visele de adult se împlinesc nostalgia creşte.

 

Singurul aspect ciudat al acestei cărţi este că ea ar fi fost publicabilă şi pe vremea lui Ceauşescu (ameliorând puţin întâmplarea de la pichetul grăniceresc). Rezultă din paginile scrise de Radu Pavel Gheo că nu e bine să te duci în America. Acolo pericolul drogurilor, al prostituţiei şi violenţei este un flagel de neevitat.

 

 
marți, 8 martie 2011
Se petrece un fenomen ciudat: sunt tot mai puţini cititori şi tot mai mulţi scriitori. Poate că mulţi cititori nemulţumiţi de carţile pe care le au la îndemână îşi scriu propriile lor variante. Pe de altă parte scriitorii se citesc între ei şi de multe ori se laudă unii pe alţii cu ipocrizie. Fenomenul criticii literare este viciat serios. Se scrie numai despre operele unor persoane cunoscute.

 

Am zis « numai », dar sunt şi excepţii notabile. Dar regula este alta. Cum a fost posibilă ca o carte ineptă ca « Nişte răspunsuri » de Mihaela Rădulescu să ajungă să fie lăudată de critică ? Precis că Simona Senzual nu a scris încă nimic, altfel se găsea desigur cineva să o aşeze pe piedestal. Să aşeze cartea, că Simona se instalează ea singură unde e mai comod.

 

Apoi a mai intervenit şi Internetul. Cred că din cauza Internetului s-au pierdut mulţi cititori. În loc să iei ditamai tomul « Război şi pace » pe care dacă îl citeşti stând în pat şi-l scapi îţi spargi ochelarii, e mult mai bine să te aşezi la calculator şi să scrii un text de-al tău. Text care îţi place foarte mult şi care se publică într-un loc în care poate fi citit de o lume întreagă. Ai satisfacţia să-ţi vezi aprobate spre publicare (adică nu e nevoie de nicio avizare) cele mai bune lucrări : cele create de tine.

 

De ce să te intereseze ce a scris Homer ? Sau Ovidiu ? Apropo, ce-o fi căutat italianul ăla la Marea Neagră ? N-aveau ei destule gagici acolo pe la Napoli sau Capri ? Ca să nu mai vorbim de scriitori care au scris numai tâmpenii, dar sunt admiraţi de o lume întreagă (de babalâci). Kafka, de exemplu, cu tipul ăla care s-a transformat în gândac peste noapte. Este dezgustător ! Descrierile tale de pe blog sunt mult mai interesante şi mai plăcute. Şi atunci, ce rost mai are literatura ?
joi, 3 martie 2011
Bătrânul domn Ion din filmul „Medalia de onoare” este un rătăcit în societatea asta. A rămas din comunism cu o mentalitate de viaţă, iar lumea a luat-o în altă direcţie. Bătrânul vrea cu o medalie de veteran de război să-şi răscumpere vina de a-şi fi turnat fiul la securitate. Băiatul lui fugise în Canada în 1988. Dialogurile din film sunt de un umor irezistibil. Vorbind la telefon cu băiatul lui aflat în Canada bătrânul îi spune: „De ce naiba n-ai mai aşteptat şi tu un an de zile,  că în 1989 venea revoluţia şi plecai şi tu legal !”.

 

Ajuns la preşedintele Iliescu pentru a fi medaliat domnul Ion s-a gândit să i se plângă de o problemă personală. „Domnule preşedinte, nu mai merge rotorul. Şi dacă nu mai merge rotorul, noi nu ne încălzim !” Era vorba de rotorul de la centrala termică de bloc. Domnul Ion văzând apoi că valoarea întreţinerii creşte peste măsură urlă către administrator: „ Da’ mai opriţi dracului căldura asta, că plătim de ne uscăm! Ce-i aicea, incubator ?”

 

Le povesteşte unor copii de pe lângă bloc cum şi pentru ce primise el medalia. „Eram pe malul Dâmboviţei şi-am găsit un tun. Imediat am luat tunul şi-am tras în Comandamentul german. Şi l-am făcut zob! ”. Avea o voce de bunic care le spune basme copiilor, dar în acelaşi timp parcă voia să se convingă şi pe el că aşa a fost. Jocul lui Victor Rebengiuc a fost magistral. Filmul a fost regizat de Peter Călin Netzer. Excepţional.
marți, 1 martie 2011
În Cursuri de literatură Vladimir Nabokov ne argumentează de ce trebuie să recitim. Cartea se citeşte rând cu rând, pagină cu pagină. Nu există o imagine de amsamblu a conţinutului carţii decât la sfârşit. Dar atunci ne desprindem de lectură. Să ne gândim la un tablou; acesta ne apare de la început în faţa ochilor în întregime. Mesajul ni se transmite integral şi putem să ne delectăm examinând cu atenţie câte un detaliu.

 

Numai la o recitire a unei cărţi puteam obţine acelaşi rezultat. Mie mi s-a întâmplat acest lucru la recitirea Jocului cu mărgele de sticlă de Hermann Hesse. Textele lui Nabokov despre mari realizări literare sunt tot ceea ce am citit eu mai bun în materie de critică literară.

 

Analizând capodopera Casa umbrelor de Dickens  Nabokov a observat un aspect care ar putea arunca în aer teoria potrivit căreia nu ar exista progres în artă. În carte există un copil deosebit de urgisit de viaţă, Jo. Copilul este bolnav şi urmează să moară. Preotul care îl asistă îl întreabă cum îl cheamă. „Jo”, răspunse copilul – aproape adolescent - care nici nu ştia că oamenii mai au şi al doilea nume. N-avea părinţi sau nu ştia nimic de ei. Crescuse singur. „Jo, ai să treci dincolo” „ Unde?” întrebă el. „Spuneţi rugăciunea ! ” „Nu ştiu!” „Atunci spune după mine: Tatăl nostru…” Jo repetă cuvintele spuse de preot după care se stinse.

 

Nabokov subliniază că nicio epopee de Homer şi nicio altă operă literară n-au redat până la Dickens sentimentul de milă. Gradul de umanitate al paginilor lui Dickens este neegalat. Nu este tristeţe, nu este amărăciune. Este ceva mult mai adânc, o profundă înţelegere a unui destin uman şi o contopire cu tragicul situaţiei. Nu poţi să plângi, dar ţi se pune un nod în gât.

 

V.N. mai vorbeşte de câteva cărţi, de Swann al lui Proust, de Doctor Jekyll şi Mister Hyde de R.L. Stevenson, de Ulise de James Joyce etc. Toate îţi fac o poftă teribilă de citit şi o dorinţă de a avea la îndemână cărţile despre care a scris.

 

 
joi, 24 februarie 2011
În ce măsură poţi să fii liber în lumea asta plină de obligaţii ?  Doar aşa pe perioade limitate de timp, în concediu. Laşi totul baltă şi te duci la baltă, la pescuit. Jurnalistul Vatanen loveşte cu maşina pe şosea un iepure. Micuţul animal alb scapă cu viaţă şi jurnalistul îi îngrijeşte rănile. Aflându-se departe de casă şi aproape de pădure, Vatanen porneşte pe jos pe şosea cu iepurele în braţe,  gândindu-se cu amărăciune la viaţa sa apăsătoare. O hăituială perpetuă după subiecte jurnalistice, certurile cu nevastă-sa.

 

Nu avea timp să guste din plăcerea sa cea mai mare, să se plimbe cu micul său iaht. Dădu un telefon unui prieten şi-i spuse că-i vinde barca. Obţinu o sumă importantă şi îi spuse amicului să i-o trimită în localitatea în care se afla, dar mai înainte să-i plătească toate facturile şi să-i dea nevestei o parte din bani. Nevestei lui Vatanen, evident. « Şi ce ai să faci, unde te duci ? » îl întrebă prietenul. « Nu ştiu ! » îi răspunse Vatanen. Totul se petrecea în Finlanda şi era o iarnă splendidă. Cam aşa ca la noi, dar mai... finlandeză.

 

Ţinându-şi iepurele în braţe ca pe o pisică, Vatanen luă un autobuz şi coborî într-o localitate oarecare. Regretă imediat fiindcă afară era ploaie şi frig. Nevăzând niciun hotel se-ndreptă spre prima casă din calea lui. Îi deschise o femeie care îl privi uimită văzându-l ţinând în braţe un iepure ca pe un copilaş. Vatanen ceru adăpost pentru noapte şi ceva mâncare. « Plătesc ! » spuse el. Soţul femeii dădu telefon la poliţie şi curând îşi făcu apariţia un echipaj. Jurnalistul fu arestat pentru vagabondaj. « Dar de ce-mi arestaţi şi iepurele ?». Chiar aşa.

 

Poliţiştii căutară încadrarea juridică. Aveai voie să ai iepure ca animal de companie ? E adevărat că există bogătaşi excentrici cu fel de fel de animale : unii au pantere, alţii tigri, alţii pitoni etc., dar de iepuri nu auziseră. Şi p-ormă ăia sunt plini de bani şi trăiesc în palate, dar un vagabond avea voie să aibă un iepure pe care să-l iubească ? Poliţiştii rămaseră de-a dreptul năuci. De ce să iubeşti un iepure ? Nu poţi să-l arunci dracului ? Sau mai bine să-l mănânci. Cineva se oferi să-i taie animalul. Vatanen nici nu vru să audă. Făcu un scandal monstruos şi spuse că are destui bani. Poliţiştii găsiseră la el o sumă importantă, rezultată din vânzarea bărcii lui.

 

Până la urmă Vatanen şi iepurele scăpară de poliţişti şi plecară mai departe. Mai departe, dar încotro ? Vatanen se angajă în diferite munci fizice. Uneori primea numai adăpost şi mâncare. Obişnuit toată viaţa cu o muncă de birou, se adaptă totuşi foarte uşor eforturilor fizice, umilinţelor şi presiunilor psihice. Oamenii îl hăituiau şi-l considerau dus cu pluta. Motivul principal era micuţul animal alb. Oricine îl vedea cu iepurele în braţe îl considera nebun. Ajungând în Laponia jurnalistul se angajă la paza şi îngrijirea unei păduri. Avea adăpost într-o micuţă cabană din lemn unde trăia împreună cu iepurele său. Cu toate că viaţa era aspră suporta totul cu un fel de mulţumire.

 

Pănă într-o zi sau mai bine zis într-o noapte când îi atacă un urs uriaş. Le forţă fereastra cabanei şi ajunse la masa lor mâncăndu-le toate alimentele. Apoi ursul îi zări şi pe ei, adică pe Vatanen şi pe iepuraş. Începu o luptă teribilă şi Vatanen se alese cu o rană urâtă, dar scăpă pănă la urmă de fiorosul animal. Apoi « discută » cu iepurele şi se hotărî să împuşte ursul (ceea ce era interzis de lege). Dar iepurele păru a aproba hotărârea lui şi porniră în urmărirea bestiei. Lupta lui Vatanen cu ursul îmi aminti de întâmplarea povestită de Hemingway în « Bătrânul şi marea ».

 

Romanul este scris într-un stil foarte atractiv şi se citeşte dintr-o răsuflare. Autorul nu se opreşte pentru consideraţii privind alienarea omului modern. Morala naraţiunii se desprinde din filmul întâmplărilor. Scrisul lui Arto Paasilinna are un farmec deosebit. Mai am o carte de acelaşi autor pe care nu ştiu de ce am tot ocolit-o. Se numeşte  Morarul care urla la lună. Abia aştept s-o citesc.
miercuri, 16 februarie 2011
Oare cum scrie un scriitor vechi, format în comunism, un roman nou ? Deja am aruncat nişte noţiuni inadecvate; nu există scriitor vechi. Decât dacă e mort. Alt aspect: nu există scriitori formaţi în comunism. Sau există, dar nu în sensul că i-a format comunismul. Mă refer la Nicolae Breban. El ne anunţă într-un interviu din România literară (nr. 5 din 2011) că „am amintit de romanul meu încă nepublicat, ce poartă titlul Singura cale şi în care am încercat o foarte largă variantă a ceea ce dumneavoastră numiţi ficţiune narcisistă”. Interviul este luat de Ion Simuţ. (sper să nu mă întrebaţi acum cine este Ion Simuţ). Ce spune mai departe Nicolae Breban : „Azi, după cinci decenii de scris profesionist, lucrurile s-au întors pe dos: nu mai pot să ajung „la mine”! Sau eu, ha, ha, nu mai exist, aşa cum o credeam în tinereţe, în forma şi în specificitatea sa, sau... n-am existat, astfel, niciodată!” Mărturisesc că nu prea am înţeles: la început N.B. spune că a scris un roman de ficţiune narcisistă. Nici nu termină bine fraza şi afirmă că nu mai poate să ajungă la el. La sinele lui. După care trânteşte una şi mai teribilă: că el nici nu mai există. Pe mine m-a băgat în ceaţă: Nicolae Breban mai există sau nu ?
duminică, 13 februarie 2011
Pentru povestea Marianei Bejan autorul a făcut o temeinică documentare la Viena. Istoria acestei femei începe în comunism şi se continuă până spre zilele noastre. Subiectul s-ar preta foarte bine la o telenovelă, dar scriitorul are „o călcătură grea”. Stilul lui este realist, fără multe metafore sau descrieri poetice. Din contra, din naraţiune răzbat foarte acut asperităţile vieţii. Romanul este scris cursiv, antrenant şi se citeşte uşor. Este plin de nenorociri şi se ştie că, în general, lumea e atrasă de drame.

În calitate de cititor te întrebi dacă necazurile care se abat asupra Marianei sunt cauzate de zona în care trăieşte sau de tranziţia pe care o străbate (ca perioadă istorică) ori este ceva ce poate să i se întâmple oricărui om de pe planeta noastră. Aici intervin forţa şi talentul povestitorului. Fiindcă subiectul îl cam ştim de la început şi ştim şi deznodământul. Dar autorul ştie să ne prindă în capcană. Dacă am apucat să citim primele pagini, în mod sigur ducem lectura până la sfărşit, fiindcă Radu Aldulescu are darul să ne facă să stăm cu ochii-n carte. Vrem să aflăm cum.

Tânăra Mariana Bejan este atrasă de bărbatul fără caracter Remus Delea şi acesta o dezvirginează. Chestie care se-ntâmplă în 1989, înainte de decembrie. Derbedeul face o serie de datorii în contul Marianei, cu care se şi căsătoreşte. Mariana fuge în Austria ca să scape de datorii trecând graniţa în condiţii infernale. Ea ajunge în lagărul de la Traiskirchen. Este violată, bătută, umilită până peste poate. Apoi nimereşte într-un grup de hoţi din Viena. După multe peripeţii neplăcute ajunge să se angajeze. Munceşte într-un Imbiss câte douăsprezece ore pe zi.

I se naşte fata Ana Maria. În jurul ei se învârtesc câteva personaje ciudate, un fel de lumpeni, foarte bine şi credibil întruchipaţi. De aici încolo am sa ma opresc din povestit. Dar remarc două aspecte privind viziunea autorului: una care mi se pare corectă: „Dacă instaurarea comunismului a însemnat venirea slugilor la putere, căderea lui a fost posibilă şi s-a săvârşit prin venirea la putere a slugilor acelor slugi, care n-au pregetat să calce pe cadavrele poporului de slugi care era România.”; şi alta cu care nu sunt de acord. Şi anume că medicii noştri sunt mai buni decât cei vienezi. Că lumea o privea pe Mariana cu dispreţ că era româncă. Ana Maria, fiica ei, vorbeşte şi ea aşa: că austriecii nu te respectă dacă eşti un auslander.

Cred că aici autorul dovedeşte un fel de patriotism de genul: sunt mândru că m-am născut român. Am fost şi eu la Viena şi-am discutat cu nişte români. Aceşti români mi-au spus că vienezii dispreţuiesc numai oamenii care sunt hoţi sau nu muncesc, indiferent de naţie.

Cu privire la carte mă întreb în ce măsură aceasta ar interesa publicul cititor din Franţa, Italia, Austria etc. Eu cred că nu, deşi este foarte bine scrisă. Aş putea compara romanul Ana Maria şi îngerii cu un avion bine construit, performant, dar pe care pilotul nu-l ridică în înălţimi. Neridicându-se prea sus este palpitant să vezi cum ocoleşte obstacolele. De aceea interesul stârnit de lectură. Dezavantajul cel mare este că zboară numai până la Viena. Or, ce mare scofală mai este acum un zbor până la Viena ?
marți, 8 februarie 2011
Într-o seară la Telejurnal (la TVR 1) Nicolae Manolescu a fost întrebat dacă va continua să scrie la Istoria sa. Fiindcă voluminoasa lui lucrare nu a ajuns nici la scriitorii din anul 2000. Domnul Profesor a răspuns că va face probabil o completare la o reeditare. Dar că trebuie să mai citească fiindcă nu e lămurit ce fel de literatură se scrie acum. Că la o privire generală constată că este o literatură care tratează experienţe personale fără un orizont social mai larg, fără mize importante. Că autorii sunt tineri şi fără erudiţie, scoţând în evidenţă fel de fel de banalităţi prezentându-le ca pe mari revelaţii spirituale. A mai spus că este o literatură plină de mizerii şi a specificat surprins că autorii acesteia sunt „autoare”. Manolescu a specificat toate acestea cu aerul unui moralist părând că vrea să spună: „sunt siderat că reprezentantele sexului frumos se ocupă de porcărele”. În concluzie, cel mai mare critic literar în viaţă a spus că deocamdată nu ştie cum este literatura noastră contemporană. Afirmaţia se situează la polul opus faţă de poziţia unor critici mai tineri precum Bogdan Alexandru Stănescu, Daniel Cristea - Enache sau Paul Cernat care nu prididesc să laude autori precum Ioana Nicolae, Daniela Zeca, Cecilia Ştefănescu şi pe alţii, destul de mulţi. E adevărat că în mod ciudat autorii ridicaţi în slăvi şi criticii respectivi au ceva în legătură cu editura Polirom. Iar această editură ştie să-şi facă reclamă. Nu este nimic rău în asta, dar mijloacele de promovare nu sunt întotdeuna transparente aşa cum ar trebui să fie.

UPDATE:

Am preluat o postare de la eva

Eva scrie :
"10 romane RR( româneşti recente) care m-au dezamăgit rău

(...în ultimii ani, iar lista este în construcţie)

Kasa Poporului( M. Micleuşanu)
Halterofilul din Vitan( Maria Manolescu)
Scândurica( Dan Miron)
Urbancolia( Dan Sociu)
Cămaşa în carouri( Doina Ruşti)
Scotch( Ioana Bradea)
O pasăre pe sârmă( Ioana Nicolae)
Fiecare cu Budapesta lui( Gabriela Gavril)
Numele mierlei( Radu P. Gheo)
Blocul 29, apartamentul 1 (Corina Sabău)

De voi fi întrebată ce nu mi-a plăcut la ele( şi, repet, lista va continua) am să răspund asortat eliptic( căci elipsa este tropul definitoriu al acestor volume):foarte multe. Dar mai întâi de toate, pot să spun ce am simţit citindu-le:
-prolixitate
-confuzie
-vacuum
-sentimentul că literatura mă trădează prin superficialitate extremă. În fine, eu ce vină am că le-am citit pe deja enumeratele RRR-uri? Am căutat numai un pic de emoţie, oare am cerut prea mult?"
miercuri, 2 februarie 2011
Nu ştiu dacă sunteţi la curent cu noile seriale coreene. Eu am văzut Jumong. Un film foarte bun. Poate l-aţi văzut. Momentul când prinţul bastard Jumong –  fiul unei concubine a regelui Kumwa – îi întrece în luptele de antrenament pe cei doi tineri prinţi naturali creează o scenă de mare satisfacţie. Băiatul cel neantrenat şi slab instruit  îi bate la toate probele pe ceilalţi. Jumong  ajunge împărat în urma unor eforturi şi aventuri greu de imaginat. Filmul scoate la iveală personaje eroice. Impactul lor este similar personajelor din Iliada şi Odiseea. Mi-am adus aminte de Ulise, de Ahile, de Hector sau de regele Priam.

Cifrele serialului Jumong : un buget estimat la 31 milioane de dolari,  Jumong a fost, în 2006, cel mai urmărit serial dintre toate producţiile sud-coreene, în ţara de origine. Conceput iniţial în 60 de episoade, succesul răsunător pe care l-a avut în Coreea i-a determinat pe producători să mărească numărul acestora la 81. În Coreea, serialul a fost lansat în 15 mai 2006, dar drepturile de difuzare ale acestuia au fost achiziţionate, până în luna martie a aceluiaşi an, de televiziuni din 9 ţări: Japonia, Mongolia, Taiwan, Hong Kong, Vietnam, Singapore, Thailanda, Malaiezia şi Filipine. De asemenea, serialul a rulat şi în Canada, Marea Britanie, S.U.A., Coreea de Nord, Tanzania, Turcia, Uzbekistan, Kazahstan, Iran etc. (datele le-am luat din blogul Radar de media )

Este uimitor cum aceaste filme coreene – mai sunt şi altele decât Jumong – reuşesc să cucerească lumea fără să folosească scene de sex sau ingredinte ale cinematografiei moderne. În plus, realibilitează eroul aşa cum era el văzut în Antichitate sau în timpul romantismului.
miercuri, 26 ianuarie 2011


Iată ce am aflat despre un scriitor pe care-l admiram foarte mult : Ioan Groşan a fost recrutat, potrivit CNSAS, la 10 mai 1974, în biroul ofiţerului de contrainformaţii militare din cadrul UM 01295, unde-şi satisfăcea stagiul militar. El ar fi primit numele conspirativ de informator „Radu Greceanu". (sursa: ziarul Adevărul din 26.01.2011 )
joi, 20 ianuarie 2011
La poezie stăm mai bine decât la proză. Cele mai bune realizări literare în proză se referă la lucrările de scurtă întindere. Povestirile lui Nicolae Velea, Creanga de aur a lui Sadoveanu (comparativ cu romanele lui de necitit), minunatele povestiri ale lui Ioan Groşan etc. L-am văzut pe scriitorul Ioan Groşan la o emisiune televizată explicând fenomenul.  El spunea că aşa cum românii n-au construit castele ca francezii, englezii, italienii etc., tot astfel literatura noastră valoroasă este constituită  din opere de mici dimensiuni.  Am ştiut să construim case mici şi frumoase arhitectonic, dar n-am ridicat palate cu multe încăperi, cu turnuri şi terase; cu încăperi secrete şi saloane în stiluri diverse. Că asta este un roman, o căsuţă frumoasă multiplicată şi încorporată într-o singură clădire complexă, în care totul se armonizează.  Dar n-avem vocaţie pentru aşa ceva. Cele mai strălucitoare pagini de literatură română sunt în general nişte miniaturi. Schiţele lui Caragiale sunt comparabile cu cele ale lui Cehov.  Cu romanele stăm prost.  Dacă am ajuns până acum să ne lăudăm doar cu „Groapa” a lui Eugen Barbu înseamnă în mod cert că nu avem mari romancieri.  Nu s-a ivit în perioada postdecembristă niciun scriitor de forţa şi talentul lui Marin Preda.  N-aş putea să spun de ce nu avem romancieri de nivel european sau american. Ioan Groşan spune că n-avem vocaţie pentru opere de anvergură.  Dar de ce nu avem ?  Nu ştiu.
joi, 13 ianuarie 2011
Romanul lui Nimigean are 500 de pagini, dar în modul în care a fost scris putea avea cel puţin de două ori pe atât. Subiectul este un fel de „Moartea domnului Lăzărescu”, dar în cadrul familiei. Pacientul în cauză este mama bătrână şi bolnavă a lui Liviu, un tânăr nerealizat în viaţă care, în timp ce are grijă de mama lui, ne vorbeşte de soarta sa. Povestea este relatată la persoana a întâi. Romanul cere un oarecare efort de lectură, dar nu prea mare, fiindcă autorul ştie să întreţină constantă o anumită tensiune. Sunt multe amănunte realiste. Uneori prea multe. Sunt episoade prin care a trecut fiecare om. Dar evenimentele legate de moartea părinţilor sunt cele mai triste din viaţa oricărei persoane, astfel încât parcă nici nu-ţi vine să-ţi aduci aminte de ele. Nu mai vrei să retrăieşti aşa ceva în veci.

De ce plângi la unele filme ? Pentru că eşti emoţionat de anumite tragedii din viaţă, chiar dacă respectivele evenimente n-au nicio legătură cu tine. Arta reuşeşte să te facă să trăieşti într-un univers care, chiar dacă e tragic, în realitate pe tine nu te atinge. Tu stai în fotoliu şi te uiţi la film sau citeşti o carte bună. Între tine şi lumea pe care o trăieşti există un zid de sticlă.

În romanul lui Nimigean nu există niciun zid. Pătrunzi direct pe scenă. Nu ştiu dacă este o calitate a scrisului lui, pentru că şi în relatările reportericeşti despre boli, accidente, ajungi să afli nemijlocit amănunte înfiorătoare. Te întrebi dacă nu cumva romanul vinde tragedia cu amănuntul. Un junghi, o tuse, o puncţie etc. sunt presărate prin toată cartea, de la început până la sfârşit.

S-ar putea pune întrebarea cum să redai suferinţele trupeşti într-o carte ? Păi aşa, dar eu cred că nu e simplu. În timp ce mama este dusă la spital, este adusă de la spital, are dureri, tuşeşte, i se fac analize, are permanente junghiuri etc., şi Liviu are junghiuri, furnicături dureroase, bule care-i străbat membrele. Între timp Liviu îşi aminteşte şi gândeşte. Despre fosta lui soţie  – Zelda - , despre studenţie, despre revoluţie, despre Iliescu şi Băsescu.

Un personaj care spune multe lucruri interesante este Artemiu, prietenul său care-l găzduieşte în oraş în timp ce mama e la spital. Dar Artemiu se exprimă prea explicit despre securiştii care au devenit capitalişti, despre Uniunea Scriitorilor, despre Revoluţia furată, despre tinerii morţi inutil în decembrie 1989. Sunt pomenite nume de care nimeni nu va mai ştii nimic peste câţiva ani pentru că  informaţiile nu sunt dăltuite în naraţiune. De exemplu Călin Nemeş.

Gândurile lui Liviu reconstituie o frescă – să-i zic aşa – a societăţii noastre din perioda postdecembristă. Dar această lume nu este vie (sau nu mi se pare mie) ci este descrisă la fel ca-n ziare. Personajul o comentează şi o analizează. Când Victor Hugo a redat Revoluţia franceză, a creat câteva personaje pe care parcă le vezi în faţa ochilor (Gavroche în Mizerabilii) fără să pună pe vreun protagonist să povestească despre Revoluţie  la o bere.

În discursul lui interior Liviu intercalează expresii „preţioase” care sună foarte disonant.

Romanul include şi multe poveşti mai mici, istorioare care mi-au plăcut mult. Citindu-le, parcă am regretat că romanul nu este scris în totalitate în nota acelor povestiri.

În perioada când Liviu s-a retras în casa părintească spre a avea grijă de mama sa, situaţia lui fizică devine din ce în ce mai bună: el taie lemne, repară soba de teracotă, seamănă şi pune îngrăşământ; în acest timp constată o destindere a muşchilor care-l dureau şi o mulţumire în urma muncilor făcute. Se induce ideea că ameliorarea stării lui se datorează stabilităţii sănătăţii mamei (cu mici recidive normale pentru un om de 85 de ani).

Cititorul are convingerea pe parcursul lecturii că la sfârşit mama va muri şi autorul va descrie amănunţit  cum se procură coşciugul, cum se sapă groapa, ce haine şi obiceiuri au groparii etc. Dar ultimele rânduri din carte ni-l prezintă pe Liviu privind spre mama sa cum doarme liniştită în şezlongul de pe terasă.
luni, 10 ianuarie 2011
Cartea „Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi” este transcrierea unor convorbiri dintre Umberto Eco şi Jean - Claude Carriere moderate de Jean- Philippe de Tonnac. Să nu întrebaţi cine mai sunt şi ăştia!  Discuţiile ating multe domenii. Ideea esenţială este că nu există vreun înlocuitor pentru obiectul numit carte.

Câteva invenţii realizate cu mult timp în urmă au atins perfecţiunea : lingura, roata şi cartea. Acestor obiecte nu ai ce să le mai faci pentru a le îmbunăţăţi. Se subliniază dezavantajele cărţilor electronice: greutate în manevrarea lor, stricarea vederii, dependenţa de sursa de energie, incomoditatea de a citi pe astfel de monitoare romane lungi ca „Război şi Pace” etc.

Un argument puternic este că monitoarele cu texte sunt depersonalizate. Cuvintele tipărite pe o carte de hartie sunt parcă proprietatea ta, pe când cele din cărţile electronice aparţin unei maşinării. Nu se realizează o intimitatea cu cititorul.

Unul din aspectele cele mai convingătoare în favoarea cărţii de hârtie este că acestea nu au nevoie de priză. Le iei cu tine unde vrei şi le foloseşti în orice poziţie (ca pe femei). Scuze.

Participanţii la discuţie sunt pasionaţi colecţionari de incunabule şi alte cărţi rare. Până în era Internetului memoria evenimentelor s-a păstrat numai prin cărţi. Dar în cărţi se făcea şi o selecţie a informaţiilor pe când pe Internet sunt aruncate toate datele de-a valma, fără o ierarhizare a importanţei sau valorii lor.

Celebrul autor al Numelui trandafirului, Umberto Eco, are o colecţie de cărţi despre prostie. El a scris şi o istorie a prostiei. A relatat diferite perle ale unor editori. Astfel, un editor face următorul raport despre A la Recherche du temp perdu de Proust : „Poate sunt eu cam mărginit, dar nu pricep de ce e nevoie de treizeci de pagini pentru a povesti cum cineva se foieşte în pat fără a izbuti să adoarmă.” Lui Flaubert, în legătură cu Doamna Bovary, i se răspunde „ Domnule, v-aţi îngropat romanul într-un talmeş – balmeş de detalii bine scrise, dar complet inutile.” Lui George Orwell, pentru Ferma animalelor: „Nu se poate vinde o poveste cu animale în Statele Unite.”

În 1868, un anume Andrieu a publicat o carte despre efectele nocive ale scobitorilor. Un autor pe nume Foumel, a scris în 1858 despre efectul benefic al loviturilor de ciomag, furnizând şi o listă de scriitori şi artişti care au fost ciomăgiţi, de la Boileau până la Voltaire şi Mozart. Edgar Berillon, academician, a scris în 1915 că nemţii ar defeca în cantităţi mai mari decât francezii.

Iată că şi pe hârtie s-au păstrat o grămadă de tâmpenii. Numai că în biblioteci s-au selectat cărţile cele mai valoroase, în timp ce pe Internet sunt plasate cu precădere foarte multe prostii.