roman

roman

povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
vineri, 26 august 2011
Întotdeauna o boală este o temă de roman. Să ne amintim de Love story – de Erich Segal. Carte ecranizată cu mare succes (de casă). Sau de recentul roman al lui Ovidiu Nimigean, Radăcina de bucsau. Dacă vrei să scrii o carte cutremurătoare, iei o boală şi o tratezi ; nu în sensul să te îmbolnăveşti tu ca prozator, şi să te duci la doctor, şi să te duci la baltă să bei apă caldă…

 

Cred că m-aţi înţeles. Bagi boala într-un roman şi-i dai zor cu descrierea ei să-ţi  încânţi cititorul până moare victima. Mă rog, poţi să nu te grăbeşti cu omorâtul personajului, că p-ormă nu mai ai  pe cine să mai torturezi.

 

Eroina lui Coetzee din romanul Epoca de fier are cancer. Trăieşte în Africa de Sud în perioada apartheidului, adică în secolul 20 când albii împuşcau mulţi negri. Dar nici negrii nu se lăsau mai prejos şi făceau tot felul de măgării ca să scape şi să lupte şi ei. Bătrâna doamnă luptă şi ea, dar pentru pace. Întră cu un curaj nebun între încăierările sângeroase dintre albi şi negri şi le spune să înceteze o dată toată porcăria şi gălăgia aia. Dar nimeni n-o bagă în seamă.

 

De fapt, ca să fim drepţi, combatanţii vin peste ea, în casă. Reşedinţa ei, destul de spaţioasă, devine un loc în care nişte fugari îşi caută adăpost. În carte apare un personaj fascinant : un vagabond alb care doarme sub cerul liber pe nişte cartoane. Nu-l interesează nimic, nu vrea nimic (decât băutură). Războiul dintre albi şi negri nu-l mişcă nici dacă peste el se prăbuşesc cadavre.

 

Bătrâna doamna bolnavă este stârnită de acest tip. De ce acest bărbat, care pare destul de sănătos, nu face nimic ? Nu are simpatii, sentimente ? Până la urmă se lămureşte întrucâtva: omul voia să ajute, dacă era cazul. La un moment dat doamna bolnavă vrea să se sinucidă. Vagabondul îi întinde chibriturile ca femeia să-şi dea foc. Dar ea se razgândeşte. Bărbatul, de obicei taciturn, izbucneşte:  „Spui că nu te ajută nimeni. Te ajut eu. N-ai curaj să te arunci în prăpastie ? Te împing eu!”.

 

Cartea este foarte bine scrisă. Dar aspectul „greu” pe care vrea să-l analizeze autorul nu prea este uşor de atins. Cum se moare. Doamna decade fizic, suferă, ia medicamente, plânge, se zbate. Cu toată spectaculozitatea întâmplărilor, miezul este nepătruns. Mie personajul Vercueil (vagabondul) mi se pare cel bine conturat şi mai viu.
sâmbătă, 6 august 2011
Sunt in Nessebar din Bulgaria. Fetele frumoase vorbesc romaneste iar cele urate alte limbi. Nisip fin, timp frumos. Orasul vechi este pe  o insula fortificata, un fel de Dubrovnik mai mic. Vor urma niste poze.

[caption id="attachment_5777" align="alignleft" width="600" caption="Moara din lemn"][/caption]

 
 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 



[caption id="attachment_5778" align="alignleft" width="600" caption="Shopping pe insula"][/caption]


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


 

 

   


 

 

  


 


 


 

 

 

 

 

 





[caption id="attachment_5793" align="alignleft" width="600" caption="Bazilica Sfanta Sofia din Nessebar (sec. XVI)"][/caption]




 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[caption id="attachment_5780" align="alignleft" width="600" caption="Terasa la malul marii pe insula"][/caption]

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 



[caption id="attachment_5781" align="alignleft" width="600" caption="Plaja"][/caption]




marți, 2 august 2011
La munte sau la mare ? Eu aleg marea. Fiindcă e mare şi nu e înaltă. Are valuri şi te întărâtă. E adevărat că şi muntele te stârneşte să te urci pe el. Dar la mare sunt multe gacici. Şi nu poţi să spui că ele nu te întărâtă. În mare poţi să te arunci şi să înoţi. În munte nu poţi să te arunci.

 

La  mare poţi să înghiţi câte o gură de apă de la un val; la munte nu poţi să înghiţi pietre. Doar dacă vrei să faci exerciţii de dicţie, ca Demostene. La mare stai întins la soare purtând ochelari fumurii, cu o bere în mâna stângă, frământând nisipul cu mâna dreaptă, reflectând adânc la nimic.

 

La munte nu se poate aşa ceva; ba apare ursul, ba vine cabanierul, ba vine nevastă-ta. Plus că nu poţi sta culcat fiindcă sunt numai prăpăstii. Şi noi, românii, suntem prăpăstioşi. Trebuie să stai îmbrăcat fiindcă te mănâncă nu-ştiu-ce, te muşcă furnicile, te zgârie pietrele.

 

Nu poţi să faci baie în pâraie; dacă te arunci în cap acolo ai rămas toată iarna, fiindcă apa e mică. Gata, nu mai vreau să mă gândesc. La mare, la soare, la fete d’astea goale !

 

P.S. Să nu înţelegeţi că prin a merge la mare înseamnă să mă scufund ca un guvid printre algele de pe litoralul românesc !