roman

roman

povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
miercuri, 26 ianuarie 2011


Iată ce am aflat despre un scriitor pe care-l admiram foarte mult : Ioan Groşan a fost recrutat, potrivit CNSAS, la 10 mai 1974, în biroul ofiţerului de contrainformaţii militare din cadrul UM 01295, unde-şi satisfăcea stagiul militar. El ar fi primit numele conspirativ de informator „Radu Greceanu". (sursa: ziarul Adevărul din 26.01.2011 )
joi, 20 ianuarie 2011
La poezie stăm mai bine decât la proză. Cele mai bune realizări literare în proză se referă la lucrările de scurtă întindere. Povestirile lui Nicolae Velea, Creanga de aur a lui Sadoveanu (comparativ cu romanele lui de necitit), minunatele povestiri ale lui Ioan Groşan etc. L-am văzut pe scriitorul Ioan Groşan la o emisiune televizată explicând fenomenul.  El spunea că aşa cum românii n-au construit castele ca francezii, englezii, italienii etc., tot astfel literatura noastră valoroasă este constituită  din opere de mici dimensiuni.  Am ştiut să construim case mici şi frumoase arhitectonic, dar n-am ridicat palate cu multe încăperi, cu turnuri şi terase; cu încăperi secrete şi saloane în stiluri diverse. Că asta este un roman, o căsuţă frumoasă multiplicată şi încorporată într-o singură clădire complexă, în care totul se armonizează.  Dar n-avem vocaţie pentru aşa ceva. Cele mai strălucitoare pagini de literatură română sunt în general nişte miniaturi. Schiţele lui Caragiale sunt comparabile cu cele ale lui Cehov.  Cu romanele stăm prost.  Dacă am ajuns până acum să ne lăudăm doar cu „Groapa” a lui Eugen Barbu înseamnă în mod cert că nu avem mari romancieri.  Nu s-a ivit în perioada postdecembristă niciun scriitor de forţa şi talentul lui Marin Preda.  N-aş putea să spun de ce nu avem romancieri de nivel european sau american. Ioan Groşan spune că n-avem vocaţie pentru opere de anvergură.  Dar de ce nu avem ?  Nu ştiu.
joi, 13 ianuarie 2011
Romanul lui Nimigean are 500 de pagini, dar în modul în care a fost scris putea avea cel puţin de două ori pe atât. Subiectul este un fel de „Moartea domnului Lăzărescu”, dar în cadrul familiei. Pacientul în cauză este mama bătrână şi bolnavă a lui Liviu, un tânăr nerealizat în viaţă care, în timp ce are grijă de mama lui, ne vorbeşte de soarta sa. Povestea este relatată la persoana a întâi. Romanul cere un oarecare efort de lectură, dar nu prea mare, fiindcă autorul ştie să întreţină constantă o anumită tensiune. Sunt multe amănunte realiste. Uneori prea multe. Sunt episoade prin care a trecut fiecare om. Dar evenimentele legate de moartea părinţilor sunt cele mai triste din viaţa oricărei persoane, astfel încât parcă nici nu-ţi vine să-ţi aduci aminte de ele. Nu mai vrei să retrăieşti aşa ceva în veci.

De ce plângi la unele filme ? Pentru că eşti emoţionat de anumite tragedii din viaţă, chiar dacă respectivele evenimente n-au nicio legătură cu tine. Arta reuşeşte să te facă să trăieşti într-un univers care, chiar dacă e tragic, în realitate pe tine nu te atinge. Tu stai în fotoliu şi te uiţi la film sau citeşti o carte bună. Între tine şi lumea pe care o trăieşti există un zid de sticlă.

În romanul lui Nimigean nu există niciun zid. Pătrunzi direct pe scenă. Nu ştiu dacă este o calitate a scrisului lui, pentru că şi în relatările reportericeşti despre boli, accidente, ajungi să afli nemijlocit amănunte înfiorătoare. Te întrebi dacă nu cumva romanul vinde tragedia cu amănuntul. Un junghi, o tuse, o puncţie etc. sunt presărate prin toată cartea, de la început până la sfârşit.

S-ar putea pune întrebarea cum să redai suferinţele trupeşti într-o carte ? Păi aşa, dar eu cred că nu e simplu. În timp ce mama este dusă la spital, este adusă de la spital, are dureri, tuşeşte, i se fac analize, are permanente junghiuri etc., şi Liviu are junghiuri, furnicături dureroase, bule care-i străbat membrele. Între timp Liviu îşi aminteşte şi gândeşte. Despre fosta lui soţie  – Zelda - , despre studenţie, despre revoluţie, despre Iliescu şi Băsescu.

Un personaj care spune multe lucruri interesante este Artemiu, prietenul său care-l găzduieşte în oraş în timp ce mama e la spital. Dar Artemiu se exprimă prea explicit despre securiştii care au devenit capitalişti, despre Uniunea Scriitorilor, despre Revoluţia furată, despre tinerii morţi inutil în decembrie 1989. Sunt pomenite nume de care nimeni nu va mai ştii nimic peste câţiva ani pentru că  informaţiile nu sunt dăltuite în naraţiune. De exemplu Călin Nemeş.

Gândurile lui Liviu reconstituie o frescă – să-i zic aşa – a societăţii noastre din perioda postdecembristă. Dar această lume nu este vie (sau nu mi se pare mie) ci este descrisă la fel ca-n ziare. Personajul o comentează şi o analizează. Când Victor Hugo a redat Revoluţia franceză, a creat câteva personaje pe care parcă le vezi în faţa ochilor (Gavroche în Mizerabilii) fără să pună pe vreun protagonist să povestească despre Revoluţie  la o bere.

În discursul lui interior Liviu intercalează expresii „preţioase” care sună foarte disonant.

Romanul include şi multe poveşti mai mici, istorioare care mi-au plăcut mult. Citindu-le, parcă am regretat că romanul nu este scris în totalitate în nota acelor povestiri.

În perioada când Liviu s-a retras în casa părintească spre a avea grijă de mama sa, situaţia lui fizică devine din ce în ce mai bună: el taie lemne, repară soba de teracotă, seamănă şi pune îngrăşământ; în acest timp constată o destindere a muşchilor care-l dureau şi o mulţumire în urma muncilor făcute. Se induce ideea că ameliorarea stării lui se datorează stabilităţii sănătăţii mamei (cu mici recidive normale pentru un om de 85 de ani).

Cititorul are convingerea pe parcursul lecturii că la sfârşit mama va muri şi autorul va descrie amănunţit  cum se procură coşciugul, cum se sapă groapa, ce haine şi obiceiuri au groparii etc. Dar ultimele rânduri din carte ni-l prezintă pe Liviu privind spre mama sa cum doarme liniştită în şezlongul de pe terasă.
luni, 10 ianuarie 2011
Cartea „Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi” este transcrierea unor convorbiri dintre Umberto Eco şi Jean - Claude Carriere moderate de Jean- Philippe de Tonnac. Să nu întrebaţi cine mai sunt şi ăştia!  Discuţiile ating multe domenii. Ideea esenţială este că nu există vreun înlocuitor pentru obiectul numit carte.

Câteva invenţii realizate cu mult timp în urmă au atins perfecţiunea : lingura, roata şi cartea. Acestor obiecte nu ai ce să le mai faci pentru a le îmbunăţăţi. Se subliniază dezavantajele cărţilor electronice: greutate în manevrarea lor, stricarea vederii, dependenţa de sursa de energie, incomoditatea de a citi pe astfel de monitoare romane lungi ca „Război şi Pace” etc.

Un argument puternic este că monitoarele cu texte sunt depersonalizate. Cuvintele tipărite pe o carte de hartie sunt parcă proprietatea ta, pe când cele din cărţile electronice aparţin unei maşinării. Nu se realizează o intimitatea cu cititorul.

Unul din aspectele cele mai convingătoare în favoarea cărţii de hârtie este că acestea nu au nevoie de priză. Le iei cu tine unde vrei şi le foloseşti în orice poziţie (ca pe femei). Scuze.

Participanţii la discuţie sunt pasionaţi colecţionari de incunabule şi alte cărţi rare. Până în era Internetului memoria evenimentelor s-a păstrat numai prin cărţi. Dar în cărţi se făcea şi o selecţie a informaţiilor pe când pe Internet sunt aruncate toate datele de-a valma, fără o ierarhizare a importanţei sau valorii lor.

Celebrul autor al Numelui trandafirului, Umberto Eco, are o colecţie de cărţi despre prostie. El a scris şi o istorie a prostiei. A relatat diferite perle ale unor editori. Astfel, un editor face următorul raport despre A la Recherche du temp perdu de Proust : „Poate sunt eu cam mărginit, dar nu pricep de ce e nevoie de treizeci de pagini pentru a povesti cum cineva se foieşte în pat fără a izbuti să adoarmă.” Lui Flaubert, în legătură cu Doamna Bovary, i se răspunde „ Domnule, v-aţi îngropat romanul într-un talmeş – balmeş de detalii bine scrise, dar complet inutile.” Lui George Orwell, pentru Ferma animalelor: „Nu se poate vinde o poveste cu animale în Statele Unite.”

În 1868, un anume Andrieu a publicat o carte despre efectele nocive ale scobitorilor. Un autor pe nume Foumel, a scris în 1858 despre efectul benefic al loviturilor de ciomag, furnizând şi o listă de scriitori şi artişti care au fost ciomăgiţi, de la Boileau până la Voltaire şi Mozart. Edgar Berillon, academician, a scris în 1915 că nemţii ar defeca în cantităţi mai mari decât francezii.

Iată că şi pe hârtie s-au păstrat o grămadă de tâmpenii. Numai că în biblioteci s-au selectat cărţile cele mai valoroase, în timp ce pe Internet sunt plasate cu precădere foarte multe prostii.