povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
joi, 24 februarie 2011
În ce măsură poţi să fii liber în lumea asta plină de obligaţii ?  Doar aşa pe perioade limitate de timp, în concediu. Laşi totul baltă şi te duci la baltă, la pescuit. Jurnalistul Vatanen loveşte cu maşina pe şosea un iepure. Micuţul animal alb scapă cu viaţă şi jurnalistul îi îngrijeşte rănile. Aflându-se departe de casă şi aproape de pădure, Vatanen porneşte pe jos pe şosea cu iepurele în braţe,  gândindu-se cu amărăciune la viaţa sa apăsătoare. O hăituială perpetuă după subiecte jurnalistice, certurile cu nevastă-sa.

 

Nu avea timp să guste din plăcerea sa cea mai mare, să se plimbe cu micul său iaht. Dădu un telefon unui prieten şi-i spuse că-i vinde barca. Obţinu o sumă importantă şi îi spuse amicului să i-o trimită în localitatea în care se afla, dar mai înainte să-i plătească toate facturile şi să-i dea nevestei o parte din bani. Nevestei lui Vatanen, evident. « Şi ce ai să faci, unde te duci ? » îl întrebă prietenul. « Nu ştiu ! » îi răspunse Vatanen. Totul se petrecea în Finlanda şi era o iarnă splendidă. Cam aşa ca la noi, dar mai... finlandeză.

 

Ţinându-şi iepurele în braţe ca pe o pisică, Vatanen luă un autobuz şi coborî într-o localitate oarecare. Regretă imediat fiindcă afară era ploaie şi frig. Nevăzând niciun hotel se-ndreptă spre prima casă din calea lui. Îi deschise o femeie care îl privi uimită văzându-l ţinând în braţe un iepure ca pe un copilaş. Vatanen ceru adăpost pentru noapte şi ceva mâncare. « Plătesc ! » spuse el. Soţul femeii dădu telefon la poliţie şi curând îşi făcu apariţia un echipaj. Jurnalistul fu arestat pentru vagabondaj. « Dar de ce-mi arestaţi şi iepurele ?». Chiar aşa.

 

Poliţiştii căutară încadrarea juridică. Aveai voie să ai iepure ca animal de companie ? E adevărat că există bogătaşi excentrici cu fel de fel de animale : unii au pantere, alţii tigri, alţii pitoni etc., dar de iepuri nu auziseră. Şi p-ormă ăia sunt plini de bani şi trăiesc în palate, dar un vagabond avea voie să aibă un iepure pe care să-l iubească ? Poliţiştii rămaseră de-a dreptul năuci. De ce să iubeşti un iepure ? Nu poţi să-l arunci dracului ? Sau mai bine să-l mănânci. Cineva se oferi să-i taie animalul. Vatanen nici nu vru să audă. Făcu un scandal monstruos şi spuse că are destui bani. Poliţiştii găsiseră la el o sumă importantă, rezultată din vânzarea bărcii lui.

 

Până la urmă Vatanen şi iepurele scăpară de poliţişti şi plecară mai departe. Mai departe, dar încotro ? Vatanen se angajă în diferite munci fizice. Uneori primea numai adăpost şi mâncare. Obişnuit toată viaţa cu o muncă de birou, se adaptă totuşi foarte uşor eforturilor fizice, umilinţelor şi presiunilor psihice. Oamenii îl hăituiau şi-l considerau dus cu pluta. Motivul principal era micuţul animal alb. Oricine îl vedea cu iepurele în braţe îl considera nebun. Ajungând în Laponia jurnalistul se angajă la paza şi îngrijirea unei păduri. Avea adăpost într-o micuţă cabană din lemn unde trăia împreună cu iepurele său. Cu toate că viaţa era aspră suporta totul cu un fel de mulţumire.

 

Pănă într-o zi sau mai bine zis într-o noapte când îi atacă un urs uriaş. Le forţă fereastra cabanei şi ajunse la masa lor mâncăndu-le toate alimentele. Apoi ursul îi zări şi pe ei, adică pe Vatanen şi pe iepuraş. Începu o luptă teribilă şi Vatanen se alese cu o rană urâtă, dar scăpă pănă la urmă de fiorosul animal. Apoi « discută » cu iepurele şi se hotărî să împuşte ursul (ceea ce era interzis de lege). Dar iepurele păru a aproba hotărârea lui şi porniră în urmărirea bestiei. Lupta lui Vatanen cu ursul îmi aminti de întâmplarea povestită de Hemingway în « Bătrânul şi marea ».

 

Romanul este scris într-un stil foarte atractiv şi se citeşte dintr-o răsuflare. Autorul nu se opreşte pentru consideraţii privind alienarea omului modern. Morala naraţiunii se desprinde din filmul întâmplărilor. Scrisul lui Arto Paasilinna are un farmec deosebit. Mai am o carte de acelaşi autor pe care nu ştiu de ce am tot ocolit-o. Se numeşte  Morarul care urla la lună. Abia aştept s-o citesc.
miercuri, 16 februarie 2011
Oare cum scrie un scriitor vechi, format în comunism, un roman nou ? Deja am aruncat nişte noţiuni inadecvate; nu există scriitor vechi. Decât dacă e mort. Alt aspect: nu există scriitori formaţi în comunism. Sau există, dar nu în sensul că i-a format comunismul. Mă refer la Nicolae Breban. El ne anunţă într-un interviu din România literară (nr. 5 din 2011) că „am amintit de romanul meu încă nepublicat, ce poartă titlul Singura cale şi în care am încercat o foarte largă variantă a ceea ce dumneavoastră numiţi ficţiune narcisistă”. Interviul este luat de Ion Simuţ. (sper să nu mă întrebaţi acum cine este Ion Simuţ). Ce spune mai departe Nicolae Breban : „Azi, după cinci decenii de scris profesionist, lucrurile s-au întors pe dos: nu mai pot să ajung „la mine”! Sau eu, ha, ha, nu mai exist, aşa cum o credeam în tinereţe, în forma şi în specificitatea sa, sau... n-am existat, astfel, niciodată!” Mărturisesc că nu prea am înţeles: la început N.B. spune că a scris un roman de ficţiune narcisistă. Nici nu termină bine fraza şi afirmă că nu mai poate să ajungă la el. La sinele lui. După care trânteşte una şi mai teribilă: că el nici nu mai există. Pe mine m-a băgat în ceaţă: Nicolae Breban mai există sau nu ?
duminică, 13 februarie 2011
Pentru povestea Marianei Bejan autorul a făcut o temeinică documentare la Viena. Istoria acestei femei începe în comunism şi se continuă până spre zilele noastre. Subiectul s-ar preta foarte bine la o telenovelă, dar scriitorul are „o călcătură grea”. Stilul lui este realist, fără multe metafore sau descrieri poetice. Din contra, din naraţiune răzbat foarte acut asperităţile vieţii. Romanul este scris cursiv, antrenant şi se citeşte uşor. Este plin de nenorociri şi se ştie că, în general, lumea e atrasă de drame.

În calitate de cititor te întrebi dacă necazurile care se abat asupra Marianei sunt cauzate de zona în care trăieşte sau de tranziţia pe care o străbate (ca perioadă istorică) ori este ceva ce poate să i se întâmple oricărui om de pe planeta noastră. Aici intervin forţa şi talentul povestitorului. Fiindcă subiectul îl cam ştim de la început şi ştim şi deznodământul. Dar autorul ştie să ne prindă în capcană. Dacă am apucat să citim primele pagini, în mod sigur ducem lectura până la sfărşit, fiindcă Radu Aldulescu are darul să ne facă să stăm cu ochii-n carte. Vrem să aflăm cum.

Tânăra Mariana Bejan este atrasă de bărbatul fără caracter Remus Delea şi acesta o dezvirginează. Chestie care se-ntâmplă în 1989, înainte de decembrie. Derbedeul face o serie de datorii în contul Marianei, cu care se şi căsătoreşte. Mariana fuge în Austria ca să scape de datorii trecând graniţa în condiţii infernale. Ea ajunge în lagărul de la Traiskirchen. Este violată, bătută, umilită până peste poate. Apoi nimereşte într-un grup de hoţi din Viena. După multe peripeţii neplăcute ajunge să se angajeze. Munceşte într-un Imbiss câte douăsprezece ore pe zi.

I se naşte fata Ana Maria. În jurul ei se învârtesc câteva personaje ciudate, un fel de lumpeni, foarte bine şi credibil întruchipaţi. De aici încolo am sa ma opresc din povestit. Dar remarc două aspecte privind viziunea autorului: una care mi se pare corectă: „Dacă instaurarea comunismului a însemnat venirea slugilor la putere, căderea lui a fost posibilă şi s-a săvârşit prin venirea la putere a slugilor acelor slugi, care n-au pregetat să calce pe cadavrele poporului de slugi care era România.”; şi alta cu care nu sunt de acord. Şi anume că medicii noştri sunt mai buni decât cei vienezi. Că lumea o privea pe Mariana cu dispreţ că era româncă. Ana Maria, fiica ei, vorbeşte şi ea aşa: că austriecii nu te respectă dacă eşti un auslander.

Cred că aici autorul dovedeşte un fel de patriotism de genul: sunt mândru că m-am născut român. Am fost şi eu la Viena şi-am discutat cu nişte români. Aceşti români mi-au spus că vienezii dispreţuiesc numai oamenii care sunt hoţi sau nu muncesc, indiferent de naţie.

Cu privire la carte mă întreb în ce măsură aceasta ar interesa publicul cititor din Franţa, Italia, Austria etc. Eu cred că nu, deşi este foarte bine scrisă. Aş putea compara romanul Ana Maria şi îngerii cu un avion bine construit, performant, dar pe care pilotul nu-l ridică în înălţimi. Neridicându-se prea sus este palpitant să vezi cum ocoleşte obstacolele. De aceea interesul stârnit de lectură. Dezavantajul cel mare este că zboară numai până la Viena. Or, ce mare scofală mai este acum un zbor până la Viena ?
marți, 8 februarie 2011
Într-o seară la Telejurnal (la TVR 1) Nicolae Manolescu a fost întrebat dacă va continua să scrie la Istoria sa. Fiindcă voluminoasa lui lucrare nu a ajuns nici la scriitorii din anul 2000. Domnul Profesor a răspuns că va face probabil o completare la o reeditare. Dar că trebuie să mai citească fiindcă nu e lămurit ce fel de literatură se scrie acum. Că la o privire generală constată că este o literatură care tratează experienţe personale fără un orizont social mai larg, fără mize importante. Că autorii sunt tineri şi fără erudiţie, scoţând în evidenţă fel de fel de banalităţi prezentându-le ca pe mari revelaţii spirituale. A mai spus că este o literatură plină de mizerii şi a specificat surprins că autorii acesteia sunt „autoare”. Manolescu a specificat toate acestea cu aerul unui moralist părând că vrea să spună: „sunt siderat că reprezentantele sexului frumos se ocupă de porcărele”. În concluzie, cel mai mare critic literar în viaţă a spus că deocamdată nu ştie cum este literatura noastră contemporană. Afirmaţia se situează la polul opus faţă de poziţia unor critici mai tineri precum Bogdan Alexandru Stănescu, Daniel Cristea - Enache sau Paul Cernat care nu prididesc să laude autori precum Ioana Nicolae, Daniela Zeca, Cecilia Ştefănescu şi pe alţii, destul de mulţi. E adevărat că în mod ciudat autorii ridicaţi în slăvi şi criticii respectivi au ceva în legătură cu editura Polirom. Iar această editură ştie să-şi facă reclamă. Nu este nimic rău în asta, dar mijloacele de promovare nu sunt întotdeuna transparente aşa cum ar trebui să fie.

UPDATE:

Am preluat o postare de la eva

Eva scrie :
"10 romane RR( româneşti recente) care m-au dezamăgit rău

(...în ultimii ani, iar lista este în construcţie)

Kasa Poporului( M. Micleuşanu)
Halterofilul din Vitan( Maria Manolescu)
Scândurica( Dan Miron)
Urbancolia( Dan Sociu)
Cămaşa în carouri( Doina Ruşti)
Scotch( Ioana Bradea)
O pasăre pe sârmă( Ioana Nicolae)
Fiecare cu Budapesta lui( Gabriela Gavril)
Numele mierlei( Radu P. Gheo)
Blocul 29, apartamentul 1 (Corina Sabău)

De voi fi întrebată ce nu mi-a plăcut la ele( şi, repet, lista va continua) am să răspund asortat eliptic( căci elipsa este tropul definitoriu al acestor volume):foarte multe. Dar mai întâi de toate, pot să spun ce am simţit citindu-le:
-prolixitate
-confuzie
-vacuum
-sentimentul că literatura mă trădează prin superficialitate extremă. În fine, eu ce vină am că le-am citit pe deja enumeratele RRR-uri? Am căutat numai un pic de emoţie, oare am cerut prea mult?"
miercuri, 2 februarie 2011
Nu ştiu dacă sunteţi la curent cu noile seriale coreene. Eu am văzut Jumong. Un film foarte bun. Poate l-aţi văzut. Momentul când prinţul bastard Jumong –  fiul unei concubine a regelui Kumwa – îi întrece în luptele de antrenament pe cei doi tineri prinţi naturali creează o scenă de mare satisfacţie. Băiatul cel neantrenat şi slab instruit  îi bate la toate probele pe ceilalţi. Jumong  ajunge împărat în urma unor eforturi şi aventuri greu de imaginat. Filmul scoate la iveală personaje eroice. Impactul lor este similar personajelor din Iliada şi Odiseea. Mi-am adus aminte de Ulise, de Ahile, de Hector sau de regele Priam.

Cifrele serialului Jumong : un buget estimat la 31 milioane de dolari,  Jumong a fost, în 2006, cel mai urmărit serial dintre toate producţiile sud-coreene, în ţara de origine. Conceput iniţial în 60 de episoade, succesul răsunător pe care l-a avut în Coreea i-a determinat pe producători să mărească numărul acestora la 81. În Coreea, serialul a fost lansat în 15 mai 2006, dar drepturile de difuzare ale acestuia au fost achiziţionate, până în luna martie a aceluiaşi an, de televiziuni din 9 ţări: Japonia, Mongolia, Taiwan, Hong Kong, Vietnam, Singapore, Thailanda, Malaiezia şi Filipine. De asemenea, serialul a rulat şi în Canada, Marea Britanie, S.U.A., Coreea de Nord, Tanzania, Turcia, Uzbekistan, Kazahstan, Iran etc. (datele le-am luat din blogul Radar de media )

Este uimitor cum aceaste filme coreene – mai sunt şi altele decât Jumong – reuşesc să cucerească lumea fără să folosească scene de sex sau ingredinte ale cinematografiei moderne. În plus, realibilitează eroul aşa cum era el văzut în Antichitate sau în timpul romantismului.