povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
miercuri, 23 martie 2011
Titlul mi se pare nepotrivit. Personajele se ciocnesc şi se-ndepărtează precum bilele de biliard, astfel încât mai firesc ar fi fost ca romanul să se numească «Îndepărtarea ». Adrian, personaj principal, este un poet plecat în Spania în căutarea unei vieţi mai bune decât în România.

 

Cred că poveştile emigranţilor români în Spania au ajuns deja folclor. Românii sunt acolo slugi exploatate la sânge. Angajatorii de acolo sunt de regulă dubioşi. Au apucături de mafioţi. Dar nici românii nu se lasă prea uşor şi se organizează în activităţi ilegale. Noroc că autorul a băgat în carte şi o tipă din Argentina, Vanessa pe nume, care face parte dintr-o bandă de hoţi, se droghează şi este bisexuală. Aşa dom’le, păi ce, numai românii sunt hoţi ?

 

Sunt capitole în care vorbesc personajele cărţii: Adrian, Maria, Stăpâniţa (ce nume scoţător din sărite), Vanessa, Dana etc. Dar toţi vorbesc pe acelaşi ton şi-n acelaşi stil. Anumite pasaje par a fi scrise de Dan Coman, autorul cărţii numite « Irezistibil ». Acţiunea cărţii este pe cât de palpitantă pe atât de încâlcită. Ajungi să nu mai înţelegi nimic, dar nu contează. Citeşti înainte cu nesaţ în speranţa că până la ultimele pagini toate lucrurile se vor limpezi precum apa de izvor.

 

Se vorbeşte mult despre poezie în această carte. Însă subiectul preocupărilor poetice nu capătă greutate. Sunt nişte aventuri. Cred că tema cărţii rezultată din naraţiune ar putea  fi sintetizată sub expresia : aventurile unor români în Spania. Un singur personaj mi se pare realizat: Adrian. Celelalte parcă sunt schiţate. Dar autorul ne păcăleşte prin angrenarea lor în acţiuni cu suspans şi ritm şi ne creează iluzia că mai există şi altcineva în jurul lui Adrian.

 

După ce am terminat cartea am început o alta a unui scriitor mare. Poate că acest lucru (ghinion !) mi-a umbrit prea mult calităţile scrisului lui  Marin Mălaicu Hondrari.

 

Fiindcă stilul este atrăgător şi tot aştepţi să se întâmple ceva. Şi se-ntâmplă multe chestii: amor în rulote, furturi de maşini, munci grele prin vii şi livezi, anchete ale poliţiei, ascunderea de obiecte furate, Dana aleargă după The Great, Maria după Adrian, Adrian după Vanessa, Vanessa după Myriam, drumuri între Spania şi Argentina, Argentina şi Berlin, Berlin şi Cluj sau Sibiu etc. Dar nu se poate să nu te-ntrebi: ce-i cu agitaţia asta ? Ce semnificaţie are ?
luni, 21 martie 2011
[caption id="attachment_4153" align="aligncenter" width="300" caption="Blocul lui Cioran"][/caption]

 

[caption id="attachment_4154" align="aligncenter" width="300" caption="Poarta de intrare in blocul lui Cioran"][/caption]

 

[caption id="attachment_4155" align="aligncenter" width="300" caption="Curtea interioara a blocului in care a locuit Emil Cioran"][/caption]

 

[caption id="attachment_4156" align="aligncenter" width="300" caption="Strada Odeon din Paris"][/caption]

Mi-a făcut o plăcere deosebită să caut adresa la care locuise Emil Cioran la Paris. Strada Odeon nr. 21. Blocul respectiv avea o poartă de lemn masiv ca o intrare într-un castel. Erau mai multe butoane pentru sonerii şi am apăsat la întâmplare. Nimic. A ieşit cineva şi am profitat intrând pe poartă sub bolta unui tunel de acces spre curtea interioară. Curtea era protejată de gratii verticale.

 

A apărut o portăreasă negresă căreia i-am explicat că am vrea să vedem locuinţa unde a stat Emil Cioran. Ne-a spus că n-a auzit de astfel de persoană. I-am spus că a murit. Ea a spus să nu facem poze şi ne-a privit cu suspiciune. Apoi a dispărut. Am văzut în curtea interioară un lift montat pe dinafara clădirii.  Mi-am amintit că Cioran se plângea deseori (în scrierile sale) de scările pe care trebuia să le urce.

 

Asta era şi mai mult nu puteam face. Am fotografiat strada şi am băut o cafea la terasa din colţul străzii. Pe clădirea în care locuise Cioran nu se afla nicio placă de comemorare. Francezii nu i-au iertat rătăcirile de tinereţe legate de simpatiile legionare.
miercuri, 16 martie 2011
Eu nu cred că o carte compusă din cinci povestiri poate fi numită roman. Sunt nişte autoficţiuni. De regulă, povestirile încep cu repere foarte reale după care o iau razna spre grotesc sau suprarealism.

 

Folosirea unor scriitori ca personaje cu numele lor reale şi cu datele lor concrete (biografie, cărţi scrise şi publicate) ca  Marin Mălaicu-Hondrari, Florin Partene şi Dan Coman însuşi mi se pare un procedeu incorect artistic, dacă se poate spune aşa. Grupul celor de la Sângeoz – Băi. Bine că nu e grupul de la Păltiniş.

 

Este interesantă povestirea privind bursa primită de Dan Coman pentru a se duce la Akademie Schloss Solitude de la Stuttgart să creeze. Se află acolo împreună cu Teodor Dună. El povesteşte cam ce se-ntâmplă în acel loc prin care au trecut şi alţi scriitori, precum Mircea Cărtărescu, T.O. Bobe sau Cezar Paul- Bădescu. Condiţiile erau excelente. Un palat dotat cu tot ceea ce trebuie pentru nişte scriitori: săli de studiu, bliblioteci, o pădure minunată în preajmă şi multă linişte şi civilizaţie. Şi mai primeau şi 1000 de euro pe lună. Mi-amintesc că Cezar Paul- Bădescu a scris undeva pe blogul său că-n perioada cât a fost acolo (la Akademie Schloss Solitude) avea momente când îi venea să-şi pună ştreagul de gât. Mi-am închipuit că este un loc de tortură, dar Dan Coman a lămurit lucrurile.

 

Titlul prozei, Irezistibil, mi se pare total nepotrivit şi iritant. Putea să spună Formidabil sau Incredibil, că tot nu avea nicio legătură cu cartea.

 

Nu vreau să spun că scrisul lui Dan Coman nu are calităţi. Din contra.

Poveştile începute în realitatea imediată alunecă  într-un  fel de delir care duce deseori spre absurd, iar în contrast cu cadrul deja creat apare un şoc uneori greu de suportat, dar de efect artistic garantat. Unele pasaje amintesc de scrierile lui Boris Vian.

Ceea ce este destul de vizibil este faptul că „romanul” nu este lucrat suficient. Este foarte puternică senzaţia că Dan Coman nu şi-a revăzut textul înainte de a-l încredinţa editurii.
marți, 15 martie 2011
Am văzut aseară 14 martie emisiunea Literatura de azi realizată de Daniel Cristea Enache. Primul invitat a fost Ion Mureşan care a citit din volumul său „Alcool” nişte poezii minunate. Înfăţişarea scriitorului contrastează cu ideea propagată puternic în ziua de azi (şi nu numai de azi) conform căreia poetul trebuie să fie tânăr ca un armăsar apt să facă faţă admiraţiei feminine.Şi diferitelor invitaţii concrete.

Ion Mureşan are o înfăţişare de marinar bătrân, bărbos şi blazat, care numai de admiratoare nu îi arde. Omul mi-a plăcut grozav. Întrebat ce părere are despre prietenul său Ioan Groşan care a colaborat cu securitatatea, Ion Mureşan a spus ca el nu-şi schimbă cu nicio iotă părerea despre Ioan Groşan.

Această diversiune mârşavă prin care nişte fruntaşi comunişti – securişti ca Iliescu sau Băsescu aruncă anatema – prin mecanisme intermediare odioase – asupra unor oameni de valoare care spărgeau geamuri când erau mici – n-a ţinut la omul de calitate şi caracter care se dovedeşte a fi poetul Ion Mureşan.
joi, 10 martie 2011
Proaspăt sosit din America în Bucureşti,  în anul  2000,  tânărul Marius epatează prin posesia unui Chevrolet Corvette roşu. El schimbă nişte dolari la un tip tuciuriu cu ceafa groasă (care îl păcăleşte serios la bani ) şi se duce la Ministerul Agriculturii pentru a încheia o afacere. Urma să livreze calculatoare pentru minister de la firma din S.U.A la care lucra. Secretarul de stat îi spuse că se poate să treacă în contract un preţ mai mare că doar plăteşte statul român. Şi-i făcu cu ochiul.

 

Ceea ce l-a  frapat  pe Marius care nu mai pusese piciorul  în România de ani de zile (plecase în 1991) a fost faptul că demnitarul arăta exact ca valutistul, adică aceeaşi figură bovină, umflată şi negricioasă, aceeaşi ceafă groasă. Doar că era îmbrăcat elegant.

 

În 1986 Marius împreună cu Leo şi Cristina încercaseră să forţeze frontiera şi să treacă în Jugoslavia. Grănicerii îi prind şi-i distrug în bătaie. Pe Cristina o violează.

În 1991 toţi trei pleacă în America. Mai aveau un prieten, pe  Paul, pe care nu l-au mai chemat la ei (aşa cum îi promiseseră).

 

La Los Angeles cei trei amici îşi găsesc fiecare serviciu. Leo este bodyguard, Cristina vrea să se facă actriţă, iar Marius ajunge prima dată la un service şi apoi vânzător de calculatoare. Din punct de vedere material fiecare este realizat. Noii prieteni americani nu pot înţelege că în România erau numai două ore de televizor şi se stătea la coadă la tacâmuri de pui. Dar de ce vine Marius în România după ani de zile ?

 

Romanul începe cu sosirea lui Marius în satul Iacobenii de Jos din Moldova, loc în care trăia grănicerul Marcel care-i prinsese pe cei trei prieteni fugari în Oraviţa şi-i torturaseră. Marcel nu păţise nimic pentru ceea ce făcuse; grănicerii aveau ordin ATUNCI să-i împuşte pe cei ce voiau să fugă din ţară. Iar dacă-i prindeau puteau să le facă absolut ceea ce voiau cu prizonierii. Un Chevrolet Corvette într-un sat sărăcăcios era o prezenţă uluitoare în anul 2000. Când ei nu mai erau copii.

 

Mai mult de jumătate de carte persistă pe impactul pe care l-a avut evenimentul de maximă umilire de la pichetul de grăniceri asupra unor adolescenţi. De aceea momentul în care Marius îl calcă în picioare pe fostul grănicer care-i chinuiseră dă cititorului o satisfacţie imensă. Plăcerea răzbunării este deplină, deşi ea cade oarecum în gol după atâţia ani şi schimbări sociale. Marcel era acum un amărât de beţiv.

 

Un personaj fascinant, scos parcă din „Maestrul şi Margareta”, este Dunkelmann. Un american dispunând de sume imense de bani. Vorbeşte la perfecţie româneşte şi hotârăşte destinul unor oameni. El a pus ochii pe Paul, cel uitat în România, şi-i oferă 500 de dolari pe lună ca să nu se mai ducă la serviciu şi să scrie o carte. Dunkelmann îi promite că va fi tradus pentru America şi publicat acolo. Ceea ce se şi întâmplă. Se poate face uşor o analogie între Dunkelmann şi Silviu Lupescu. Aici ar fi multe de spus, dar n-am timp.

 

Cartea lui Radu Pavel Gheo a fost o revelaţie pentru mine. N-am întâlnit absolut

niciun scriitor român care să ştie să construiască aşa de bine. Este un mare povestitor. Asemeni lui Cehov,  din câteva rânduri creează atât un personaj nou cât şi o situaţie cu o anume semnificaţie. Şi toate aceste personaje, o mulţime, deşi au traiectoria lor proprie se încadrează foarte bine în povestea centrală care curge ca un fluviu cu apele umflate ce iau cu ele tot ce întâlnesc în cale. Titlul este foarte bine ales. Nostalgia după copilărie şi paradoxul conform căruia pe măsură ce visele de adult se împlinesc nostalgia creşte.

 

Singurul aspect ciudat al acestei cărţi este că ea ar fi fost publicabilă şi pe vremea lui Ceauşescu (ameliorând puţin întâmplarea de la pichetul grăniceresc). Rezultă din paginile scrise de Radu Pavel Gheo că nu e bine să te duci în America. Acolo pericolul drogurilor, al prostituţiei şi violenţei este un flagel de neevitat.

 

 
marți, 8 martie 2011
Se petrece un fenomen ciudat: sunt tot mai puţini cititori şi tot mai mulţi scriitori. Poate că mulţi cititori nemulţumiţi de carţile pe care le au la îndemână îşi scriu propriile lor variante. Pe de altă parte scriitorii se citesc între ei şi de multe ori se laudă unii pe alţii cu ipocrizie. Fenomenul criticii literare este viciat serios. Se scrie numai despre operele unor persoane cunoscute.

 

Am zis « numai », dar sunt şi excepţii notabile. Dar regula este alta. Cum a fost posibilă ca o carte ineptă ca « Nişte răspunsuri » de Mihaela Rădulescu să ajungă să fie lăudată de critică ? Precis că Simona Senzual nu a scris încă nimic, altfel se găsea desigur cineva să o aşeze pe piedestal. Să aşeze cartea, că Simona se instalează ea singură unde e mai comod.

 

Apoi a mai intervenit şi Internetul. Cred că din cauza Internetului s-au pierdut mulţi cititori. În loc să iei ditamai tomul « Război şi pace » pe care dacă îl citeşti stând în pat şi-l scapi îţi spargi ochelarii, e mult mai bine să te aşezi la calculator şi să scrii un text de-al tău. Text care îţi place foarte mult şi care se publică într-un loc în care poate fi citit de o lume întreagă. Ai satisfacţia să-ţi vezi aprobate spre publicare (adică nu e nevoie de nicio avizare) cele mai bune lucrări : cele create de tine.

 

De ce să te intereseze ce a scris Homer ? Sau Ovidiu ? Apropo, ce-o fi căutat italianul ăla la Marea Neagră ? N-aveau ei destule gagici acolo pe la Napoli sau Capri ? Ca să nu mai vorbim de scriitori care au scris numai tâmpenii, dar sunt admiraţi de o lume întreagă (de babalâci). Kafka, de exemplu, cu tipul ăla care s-a transformat în gândac peste noapte. Este dezgustător ! Descrierile tale de pe blog sunt mult mai interesante şi mai plăcute. Şi atunci, ce rost mai are literatura ?
joi, 3 martie 2011
Bătrânul domn Ion din filmul „Medalia de onoare” este un rătăcit în societatea asta. A rămas din comunism cu o mentalitate de viaţă, iar lumea a luat-o în altă direcţie. Bătrânul vrea cu o medalie de veteran de război să-şi răscumpere vina de a-şi fi turnat fiul la securitate. Băiatul lui fugise în Canada în 1988. Dialogurile din film sunt de un umor irezistibil. Vorbind la telefon cu băiatul lui aflat în Canada bătrânul îi spune: „De ce naiba n-ai mai aşteptat şi tu un an de zile,  că în 1989 venea revoluţia şi plecai şi tu legal !”.

 

Ajuns la preşedintele Iliescu pentru a fi medaliat domnul Ion s-a gândit să i se plângă de o problemă personală. „Domnule preşedinte, nu mai merge rotorul. Şi dacă nu mai merge rotorul, noi nu ne încălzim !” Era vorba de rotorul de la centrala termică de bloc. Domnul Ion văzând apoi că valoarea întreţinerii creşte peste măsură urlă către administrator: „ Da’ mai opriţi dracului căldura asta, că plătim de ne uscăm! Ce-i aicea, incubator ?”

 

Le povesteşte unor copii de pe lângă bloc cum şi pentru ce primise el medalia. „Eram pe malul Dâmboviţei şi-am găsit un tun. Imediat am luat tunul şi-am tras în Comandamentul german. Şi l-am făcut zob! ”. Avea o voce de bunic care le spune basme copiilor, dar în acelaşi timp parcă voia să se convingă şi pe el că aşa a fost. Jocul lui Victor Rebengiuc a fost magistral. Filmul a fost regizat de Peter Călin Netzer. Excepţional.
marți, 1 martie 2011
În Cursuri de literatură Vladimir Nabokov ne argumentează de ce trebuie să recitim. Cartea se citeşte rând cu rând, pagină cu pagină. Nu există o imagine de amsamblu a conţinutului carţii decât la sfârşit. Dar atunci ne desprindem de lectură. Să ne gândim la un tablou; acesta ne apare de la început în faţa ochilor în întregime. Mesajul ni se transmite integral şi putem să ne delectăm examinând cu atenţie câte un detaliu.

 

Numai la o recitire a unei cărţi puteam obţine acelaşi rezultat. Mie mi s-a întâmplat acest lucru la recitirea Jocului cu mărgele de sticlă de Hermann Hesse. Textele lui Nabokov despre mari realizări literare sunt tot ceea ce am citit eu mai bun în materie de critică literară.

 

Analizând capodopera Casa umbrelor de Dickens  Nabokov a observat un aspect care ar putea arunca în aer teoria potrivit căreia nu ar exista progres în artă. În carte există un copil deosebit de urgisit de viaţă, Jo. Copilul este bolnav şi urmează să moară. Preotul care îl asistă îl întreabă cum îl cheamă. „Jo”, răspunse copilul – aproape adolescent - care nici nu ştia că oamenii mai au şi al doilea nume. N-avea părinţi sau nu ştia nimic de ei. Crescuse singur. „Jo, ai să treci dincolo” „ Unde?” întrebă el. „Spuneţi rugăciunea ! ” „Nu ştiu!” „Atunci spune după mine: Tatăl nostru…” Jo repetă cuvintele spuse de preot după care se stinse.

 

Nabokov subliniază că nicio epopee de Homer şi nicio altă operă literară n-au redat până la Dickens sentimentul de milă. Gradul de umanitate al paginilor lui Dickens este neegalat. Nu este tristeţe, nu este amărăciune. Este ceva mult mai adânc, o profundă înţelegere a unui destin uman şi o contopire cu tragicul situaţiei. Nu poţi să plângi, dar ţi se pune un nod în gât.

 

V.N. mai vorbeşte de câteva cărţi, de Swann al lui Proust, de Doctor Jekyll şi Mister Hyde de R.L. Stevenson, de Ulise de James Joyce etc. Toate îţi fac o poftă teribilă de citit şi o dorinţă de a avea la îndemână cărţile despre care a scris.