roman

roman

povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
joi, 28 iulie 2011
Micuţa Harriet Dufresnes,  din orăşelul american Alexandria, vrea să-l  descopere pe asasinul fratelui ei, Robin. Fetiţa este o justiţiară. Nu-i trece prin minte să-l predea pe asasin autorităţilor;  ea vrea să-l omoare cu mâna ei pe criminal.

Gândirea este tipică pentru adolescenţii influenţaţi de cărţile lui R.L. Stevenson. Există mulţi adulţi care au concepţii asemănătoare. De aceea telenovelele au un aşa mare succes de public; pentru acest gen de oameni nu există poliţie, judecători, instituţii ale statului, ci doar personaje şi conflicte.

Răzbunarea se produce direct. Dacă cineva ţi-a împuşcat iubita, te duci la el acasă pe la miezul nopţii, cu puşcociul în mână, îl baţi pe umăr şi când a intrat bine în cadru îl împuşti.

Adevărul este că Harriet ştia foarte bine de complicităţile dintre poliţişti şi infractori, de parcă ar fi făcut studiu de caz pe comuna Deta sau Stamora Moraviţa. Ea descoperă o reţea de traficanţi de droguri şi merge pe convingerea că aceia erau asasinii. Moartea fratelui ei se produsese cu ani în urmă şi Harriet nu poate găsi probe concrete.

Motivaţia ei se bazează numai pe ideea „cine putea să facă asta”. Mai ales că, în oraşul Alexandria din S.U.A., populaţia nu era  numeroasă. Iar localităţile mici nici nu au nevoie de ziare locale. Zvonurile circulă cu o viteză fantastică.

Lupta fetei cu cei doi fraţi descreieraţi este dramatică. Cartea reuşeşte să creeze o atmosferă asemănătoare volumelor de aventuri pentru adolescenţi. Deosebirea faţă de acestea este că totul este redat la modul foarte realist. Dacă citeşti ca adult cum D’Artagnan se luptă cu 11 duşmani şi-i învinge pe toţi, nu se poate să nu-ţi spui că întâmplarea este trasă de păr.

Dar cartea scrisă de Dona Tartt nu are nimic forţat. În plus, personajele din orăşel sunt descrise astfel încât sunt foarte vii; ele parcă se mişcă în jurul tău; simţi mirosurile şi vezi locurile descrise ca pe un ecran.  Peisajul social al epocii este realizat cu minuţiozitate. Cartea creează o tensiune adecvată subiectului. Dacă o citiţi noaptea târziu şi auziţi vreun zgomot ciudat prin casă veţi tresări speriaţi.

Este un mare merit al unui scriitor ca, aşternând nişte cuvinte pe hârtie (sau pe computer), să reuşească să te transpună într-o lume care să te captiveze total.

Cartea “Micul prieten” este o realizare scriitoricească de excepţie.
luni, 25 iulie 2011
La răscruce de vânturi – o poveste meteorologică

Anna Karenina – atenţia la linia trei !

Bel-Ami – Cătălin Botezatu

Fraţii Jderi – Ho şi Min

Fata cu portocale –  Bianca Drăguşanu

Un pod prea îndepărtat – podul de la Mărăcineni

Bătrânul şi marea – Theodor Stolojan

Dracula - Anders Behring Breivik

David Copperfield - Aliodor Manolea

Drumul spre înalta societate – Sebastian Lăzăroiu

Preotul de ţară – Daniel Corogeanu

Codul lui Da Vinci – peşte fără oase

Să-i îmbrăcăm pe cei goi – Daniela Crudu

Hoţia la români – în vizor scutul antirachetă

Ambasadorul invizibil – Teodor Baconschi

Regele moare – visul lui Băsescu

Departe de lumea dezlănţuită – un dans tandru într-un restaurant din Neptun.

 

…şi se poate continua.  Nu ? :)
miercuri, 20 iulie 2011
[caption id="attachment_5692" align="alignleft" width="275" caption="franz kafka"][/caption]

Am auzit aseară o discuţie de la o masă alăturată. Am fost la o terasă şi în jur erau nişte tineri care se înscriseseră pe la facultăţi.

-         Dom’le, eu nu-l înţeleg pe Kafka ăsta. Cu tipu’ăla care s-a transformat în gândac.

-         Păi ce,  zise un chelios, maimuţa nu s-a transformat în om ?

-         Stai mă,  că asta-i o teorie ştiinţifică!

-        Nici eu nu sunt de acord, zise o tipă brunetă. Păi ori era om şi-o ţinea aşa langa, ori era gândac. Scriitorul a greşit. Nu aşa se scrie gramatical.

-         Era un agramat, spuse primul.

-         Staţi măi, că era doar o fantezie.

-         O fantezie trebuie să aibă şi ea reguli. Ori cal, ori măgar.

-         Mai nasol e că mulţi sunt înnebuniţi după Kafka ăsta! zise primul.

-         Le place, spuse bruneta.

-         Mie nu-mi place. Şi în afară de „Metamorfoza” nici n-am mai citit altceva.

-         Dar e o întreagă lume bună care-l admiră pe Kafka ăsta !

-         Ce lume ?

-         Scriitori, filosofi, profesori…

-         Treaba lor. E mai important ce-mi place mie.

-         Dar cine stabileşte valoarea ?

-         Eu.

-         Şi dacă alţii spun altceva ?

-         Eu trăiesc cu părerea mea. Nu cu părerile altora.

-         Dar alţii pot fi mai deştepţi decât tine !

-         Aici greşeşti. Mai deştept decât mine nu e nimeni !

Discuţia a continuat cam în acelaşi fel.

Concluzia a fost că fiecare trăieşte foarte bine cu părerea lui. \m/
joi, 7 iulie 2011
Cred că talentul cel mai mare al lui Michel Houellebecq nu este cel de romancier, ci acela de a şoca. Povestea pictorului Jed Martin din Harta şi teritoriul  poate semăna cu una din istoriile lui Balzac. Dar mai e ceva esenţial.

 

Pictorul Jed a găsit o reţetă foarte ingenioasă pentru a-şi asigura atracţia către tablourile sale; el nu picta ţărăncuţe ca Grigorescu, ci mari afacerişti în timpul unor negocieri sau decizii importante. Nicio ţărăncuţă nu ar avea bani să-şi cumpere un tablou de mare valoare, dar Bill Gates avea (are) în mod sigur.

 

Cartea lui Houellebecq ar putea aduce a roman balzacian în care s-ar introduce o relatare insolită : imaginea unei crime atroce şi inexplicabile, unde capul victimei este decupat cu acurateţe şi depus pe un fotoliu iar capul câinelui victimei tăiat şi aşezat în preajma fostului stăpân.

 

Romanul ne arată preocupările eroului principal legate de pasiunile pentru fotografie şi pictură, ne descifrează formarea sa, ne spune despre locurile în care a trăit şi a studiat, despre familia sa şi apasă pe destinul tragic al tatălui său. Ne dezvăluie iubirea sa pentru o frumoasă femeie de origine slavă.

 

Dacă la Balzac romanele aveau teme precum tatăl avar care se sacrifică pentru fetele sale în Moş Goriot, suferinţele curtezanelor în Strălucirea şi suferinţele curtezanelor etc, se poate spune că Harta şi teritoriul are ca subiect dezumanizarea societăţii datorită consumismul, tratarea operelor de artă ca pe nişte simple valori comerciale.

 

Houellebecq  ştie să folosească pasajul de scriere poliţistă nu numai pentru a trezi şi mări atenţia cititorului, dar mai ales pentru a-şi explica părerea despre societatea actuală. Romanul poliţist este un gen minor. Performanţa lui Houellebecq  constă din folosirea unor tehnici aparţinând  literaturii „de margine” pentru a transmite nişte percepţii profunde. A face acest lucru ţine de stil; nu este la îndemâna oricui, fiindcă altfel mulţi autori de romane poliţiste ar reuşi să trateze şi probleme fundamentale ale societăţii.

 

Cartea mai induce multă melancolie: Houellebecq priveşte existenţa umană cu o mare tristeţe.
luni, 4 iulie 2011
Aflu de pe site-ul editurii Humanitas ca va apărea cartea „Bărbaţi holbându-se la capre ” de Jon Ronson. Nu cred că e aşa grav. Nişte cercetători americani (ăştia sunt imbatabili) au făcut nişte studii şi au decretat că privitul sânilor creează o stare de bună dispoziţie. Am două nelămuriri : 1. unde au făcut aceste studii şi 2. dacă în categoria „sâni” intră şi ugerele caprelor. Judecând după titlul cărţii lui Jon Ronson s-ar spune că da. Altfel, nu văd sensul cărţii. (În mod ciudat şi cu totul inexplicabil, de căte ori scriu cuvântul „capră” sunt atacat de un flux magnetic neplăcut şi furnicături dinspre Viena.)

 

Poliromul anunţă că a pregătit de lansare pe piaţă cartea „Libertate” de Jonathan Franzen. Trebuie să spun (deşi nu mă obligă nimeni) că după ce am citit „Corecţii” pot să afirm că Jonathan Franzen este cel mai bun autor contemporan – de care ştiu eu. Şi sunt mândru că şi Barack Obama aşteaptă romanul cu nerăbdare. Iată că ne-am adunat deja doi fani ai lui Franzen.

 

Tot editura Polirom anunţă pe site-ul ei că va apărea cartea „Fraier de Bucureşti” de Florin Iaru. Aici am două observaţii: semnătura autorului nu cred că era absolut necesară. Sunt sigur că după ce citeşti titlul vezi imediat un individ agitat, mişcându-şi capul de la stânga la dreapta şi dând disperat din mâini. La prima vedere  îţi vine să-i plângi de milă chiar dacă nu ştii ce nenorocire s-a abătut pe capul bietului om, dar când figura i se ridică spre cer şi-şi dă părul la o parte de pe faţă  îl poţi vedea zguduidu-se de râs. Deci e de bine (pentru că nu e de rău!). Alt aspect ciudat (observaţia nr. 2) este că poţi să faci imediat legătura cu bărbaţii ăia care se holbează la capre. De ce ? Habar n-am. O fi plăcerea lui !