roman

roman

povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
luni, 10 decembrie 2012
Cartea Candelabrul galben a fost urcată pe site-ul www.tracusarte.ro şi poate fi achiziţionată la preţul de 15 lei.
sâmbătă, 24 noiembrie 2012
Cartea a fost lansată în ziua de 21 noiembrie 2012 la Târgul de carte Gaudeamus. Editura Tracus Arte.

joi, 22 noiembrie 2012
În ziua de 21 noiembrie 2012 a fost lansată la Târgul Gaudeamus cartea Candelabrul galben (editura Tracus Arte). A prezentat Cornelia Maria Savu.
miercuri, 15 august 2012
Editura Tracus Arte mi-a publicat volumul de povestiri „Candelabrul galben” !



 
vineri, 10 august 2012
O nouă carte ! Foarte curând !
miercuri, 11 iulie 2012
Sunt la Roma. Multa inghetata minunata. Am vazut multe monumente si statui. Aici Traian este suspendat in varful unei coloane. Se simte foarte bine acolo. Jos, in piata, multi carabinieri il pazesc. Ca sa nu fuga ? Orasul e constituit  din palate impunatoare. Romanii sunt orgoliosi inca de mici. De fapt, cu cat au fost mai mici (in istorie), cu atat au fost mai mari. Se mandresc cu Colosseumul. Arena luptelor de gladiatori ar trebui sa le dea motiva de rusine. Doar s-au interzis si luptele de cocosi. Unde sunt drepturile omului ? Italienii se lauda cu un momument al cruzimii si primitivismului. Rusine, domn Napoletano ! (Adica presedintele lor nesuspendat). E uimitor ca in toate filmele de Imperiul Roman se vorbeste englezeste. Este un fals ordinar si uz de fals. Pe toate monumentele antice scrie latineste. Curtea Constitutionala italiana ar trebui sa se sesizeze. Asta daca vrea sa faca ceva bun pentru tara !

[caption id="attachment_6685" align="aligncenter" width="225"]Piata San Pietro Piata San Pietro[/caption]

 

[caption id="attachment_6686" align="aligncenter" width="225"]Columna lui Traian Columna lui Traian[/caption]

 

[caption id="attachment_6692" align="aligncenter" width="300"]Panteonul - mormintele regilor Italiei Panteonul - mormintele regilor Italiei[/caption]

 

[caption id="attachment_6695" align="aligncenter" width="300"]Piata langa Panteon Piata langa Panteon[/caption]

 

[caption id="attachment_6698" align="aligncenter" width="300"]In apropierea Panteonului In apropierea Panteonului[/caption]

 

[caption id="attachment_6699" align="aligncenter" width="225"]Popas in umbra cladirilor monumentale Popas in umbra cladirilor monumentale[/caption]

 

[caption id="attachment_6701" align="aligncenter" width="300"]Piata Navona Piata Navona[/caption]

 

[caption id="attachment_6704" align="aligncenter" width="300"]Curte interioara de palat - institutie Curte interioara de palat - institutie[/caption]

 

[caption id="attachment_6706" align="aligncenter" width="300"]Campo dei Fiori - locul in care a fost ars pe rug Giordano Bruno Campo dei Fiori - locul in care a fost ars pe rug Giordano Bruno[/caption]

 

[caption id="attachment_6708" align="aligncenter" width="300"]Palatul Venetia - din balcon vorbea Mussolini Palatul Venetia - din balcon vorbea Mussolini[/caption]

 

In piazza del popolo

miercuri, 6 iunie 2012
Literatura contemporană este foarte dură cu eroii săi. Ea se joacă, apăsând pe zona întunecată, cu soarta personajelor. Aruncă protagoniştii în cele mai grele încercări. De regulă, se foloseşte boala. Subiectul boală este mană cerească pentru prozatori. Agonia bătrânilor este un deliciu pentru unii scriitori, de pildă pentru Ovidiu Nimigean în romanul Radăcina de bucsau (suferinţele mamei) sau pentru Jonathan Franzen în Corecţii, în care bătrânul Alfred, bolnav de Parkinson, este aruncat de autor de pe bordul unui vapor în valurile oceanului; după ce scriitorii îi trece pe bieţii oameni prin toate chinurile, îi mai şi omoară.

Clasicii erau mult mai umani: bătrânii lui Balzac sau ai lui Galsworthy sau Thomas Hardy nu mureau în mod violent. Dacă proza marilor autori canonici se ocupa mult de social, creaţia contemporană este concentrată asupra individului şi psihicului lui (adică se ocupă şi de pisicul său ! :)   ). Această focalizare nu este de bun augur pentru personaj. După cum s-a constatat nu rareori (ci deseori !), cum pătrunzi într-o carte în universul unui om, cum se apucă scriitorul să-l îmbolnăvească şi să-l omoare. Tocmai când te-ai ataşat de el. Ţi se spune: păi, măi domnule, nu se întâmplă aşa în viaţă ?

Rămâi cu gura închisă. N-ai ce să mai zici. Te conformezi. Citeşti şi te întristezi. Ridici privirea de pe pagina cărţii şi te gândeşti la viaţă. Mai precis la boală şi la moarte. Ţi-aduci aminte de bunicul şi începi să plângi amarnic. Părăseşti lectura şi te pregăteşti să te culci, având satisfacţia de a fi savurat paginile scrise de un autor talentat. Nu poţi să adormi. Îţi închipui că ai fost înmormântat de viu. Somnul te acaparează şi începi să visezi exact ceea ce îţi imaginai. Te trezeşti urlând de groază. Te pipăi peste tot şi constaţi că trăieşti. O mare mulţumire te cuprinde. Dai cu ochii de carte şi o strângi la piept. Eşti profund recunoscător scrierii care ţi-a furnizat această clipă de fericire: bucuria că eşti viu !
joi, 24 mai 2012
Poţi să te cuibăreşti în proza lui Sorokin ca într-o şubă călduroasă pe timp de iarnă. Oricâte necazuri ai avea în viaţa de zi cu zi, îmbrăcat în şuba lui Sorokin, vei trăi cu încântare aventuri de poveste. Medicul de ţară Garin trebuie să ajungă într-un sat în care bântuie o molimă teribilă. Peripeţiile din drumul său sunt înspăimântătoare, dar nu pornesc din cauze excepţionale, ci din aspecte de rutină ale vieţii.

Elementul folosit de Sorokin pentru a ne băga frica în oase este dimensiunea. Ajungând la o moară, Garin obţine o de la nevasta morarului o partidă de sex într-un mod firesc, de parcă aceasta ar fi intrat în consumaţie. Morarul aruncă aluzii belicoase către medic, dar atitudinea lui cade în ridicol pentru că omul este un pitic de dimensiunea unei damigene. Stranie este senzaţia că acea piticanie era în stare de ceva rău; nu vorbea el degeaba. Norocul medicului, care îşi făcuse de cap cu nevasta morarului, a fost că bărbatul adormise din cauza băuturii.

Garin se deplasa prin viscol cu o „maşină” trasă de 21 de cai. Dar erau cai de mărimea unui pui de găină. Sau mai bine zis de „micimea”. Existau şi cai înalţi cât o clădire cu două etaje; aceştia trăgeau vagoane de tren.

Ideea piticilor şi uriaşilor nu e nouă. Aminteşte brutal de Călătoriile lui Gulliver de  Jonathan Swift. Dar la Sorokin oamenii de dimensiuni anormale nu au decât un rol decorativ.

Ceea ce impresionează la această carte este farmecul vieţii ruseşti pe timp de iarnă în cătunele uitate de lume, unde poţi gusta o baie fiebinte într-o cadă de aramă, unde poţi să bei vinuri delicioase, să te răsfeţi cu blinele şi dulceţuri parfumate, să dormi în paturi înalte cu perne umflate şi pufoase, să te hârjoneşti cu femei voluptoase.

Cred că Sorokin a rupt multe pagini din lucrările lui Gogol şi le-a lipit cu dezinvoltură în romanul său.
miercuri, 9 mai 2012
Este o carte foarte captivantă. Aventurile fraţilor Sisters (e ca şi cum ai spune “surorile Brothers” ) în perioada în care mulţi căutători de aur s-au îmbogăţit în America. Fraţii au norocul să dea peste un lichid miraculos care dizolvat în apă face vizibile grăunţele de aur de pe fundul albiei unui râu. Eli este un bărbat mai sensibil şi mai uman decât fratele său Charlie. Dar amândoi sunt nişte asasini. Aceasta nu-i face deosebiţi de oamenii printre care se mişcă.

Povestea este spusă de Eli. Fraţii sunt pistolari vestiţi. La un moment dat li se întinde o capcană într-un han. Patru gealaţi supăraţi îi încolţesc într-un colţ de grajd. Fraţii n-au pistoalele la îndemână. Sunt ca şi morţi. Un bărbos fioros se angajează să-l împuşte pe Charlie fiindcă e arogant şi nu e la fel de iute ca el. « Să vedem ! Numără frate-miu pănă la trei ! » zise Charlie luându-şi pistolul. « Unu » numără Eli şi-şi descărcă pistolul direct în capetele a doi dintre vrăjmaşi. Charlie îi aranjează pe ceilalţi doi.

Fraţii trec prin întâmplări sângeroase şi scapă de fiecare dată ca prin minune. Cartea este scrisă în aşa fel încât îţi dă impresia că te afli la cinematograf şi vezi un western. Autorul insistă cu sadism pe scenele violente. Este descris cu amănunte chinul calului lui Eli, căruia să i se scoate un ochi bolnav cu un cuţit, apoi animalul se infectează de la rană şi are suferinţe îngrozitoare. Naraţiunea este presărată de umor în ciuda nenumăratelor vicisitudini pe care le îndură personajele.

Nu am înţeles care este morala acestei poveşti. Eli este dezgustat să omoare oameni, dar continuă să o facă. Charlie este obosit de eforturile uriaşe care nu i-au adus beneficii, dar nu  renunţă să facă acelaşi lucru. Cred că autorul a mizat pe scrierea unui roman de aventuri care să nu aibă situaţii forţate. Un fel de western realist, fără happy end.
miercuri, 2 mai 2012
O călătorie spirituală de la Pindar – primul autor despre care se vorbeşte în carte, până la Samuel Beckett – ultimul pe listă. Iată ce spune Nicolae Balotă despre opera lui Pindar:”Asemenea templului grec, oda pindarică ne revelează ceva – prea adeseori uitat – despre artă ca laudă.Fireşte, orice loc consacrat este un loc în care se celebrează.  (...  ) Dar religia omului grec era prin excelenţă festivă. Zeii participă la sărbătoare. Iar în centrul sărbătorii, constituind-o ca atare, stă gestul festiv, lauda.”
Pagini interesante sunt dedicate operelor lui Euripide: Bacantele, Hecuba, Electra, Ifigenia în Taurida, Hipolit.
Este relevat mitul lui Cezar în clasicitatea latină: „Opus zeului coborât pe pământ, întrupat, al Orientului, Cezar este omul care se înalţă prin puterile sale la augusta demnitate a făpturii celeste”.
Sunt analizate Divina comedie a lui Dante, Paradisul Pierdut a lui Milton, Adevărul măştilor de Oscar Wilde, Triumful morţii de Gabriele D’Annunzio, Crematoriul din Viena de Goffredo Parise, Deşertul tătarilor de Dino Buzzati, Povestea unui poloboc de Jonathan Swift, Cântecele lui Kra de Ted Hughes, La nord de Boston de Robert Frost, Istoria unui roman de Thomas Wolf şi altele, ajungându-se pănă la Lumină de august şi Neînfrânţii de William Faulkner.
N-am mai citit o critică literară de o asemenea profunzime, luminată de strălucitoare observaţii, de la scrierile lui Vladimir Nabokov şi Harold Bloom.
Nicolae Balotă este un intelectual de anvergură, din stirpea lui Octavian Paler sau Alexandru Paleologu. Născut în 1925, Nicolae Balotă este absolvent de Litere şi Filosofie.Este arestat în 1948 şi a doua oară în 1956.În 1979 părăseşte ţara şi se stabileşte la Munchen. Apoi la Tour în Franţa până în 1990 când se întoarce în ţară.
În timp ce pe la televiziuni se răsfaţă tot felul de saltimbanci ca Toader Paleologu, Mircea Mihăieş sau Sever Voinescu (am numit numai câţiva !), pe un om ca Nicolae Balotă nu l-a văzut nimeni. Este păcat că îl ţinem ascuns, mai ales că vârsta lui este destul de înaintată.

Cu privire la colaborarea cu Securitatea:  este greu de judecat un om care a trecut prin închisorile comuniste în perioada cea mai dură, cea stalinistă.
vineri, 6 aprilie 2012
Am citit două cărţi cu aceeaşi temă: potretul lui Pilat din Pont. Evanghelia după Pilat de Eric-Emmanuel Schmitt şi Pilat din Pont de Roger Caillois.

În cartea  lui Eric-Emmanuel Schmitt procuratorul roman Pilat care guverna provincia Iudeea are toate caracteristicile unui detectiv modern. El verifică cu meticulozitate fiecare dintre faptele lui Iisus. Căutând să-şi explice cum de a înviat Cristos, după execuţia de pe Golgota, se duce şi se închide sub piatra grea a mormântului. Are bănuiala că pur şi simplu Iisus nu murise pe cruce. Constată însă, pe propria-i piele, că în mormântul în care fusese vârât condamnatul erau miresme atât de toxice încât nimeni n-ar fi putut rămâne viu acolo mai mult de zece minute. Cu ultimele puteri strigă după soldaţi să-l scoată din mormânt. Pilat are o judecată rece, metalică.

Nu crede în minuni. Şi totuşi, după cercetările făcute, convingerea sa că Iisus ar fi fost un şarlatan începe să se clatine. Dar nu vrea să se lase purtat de iraţionalitate. Este sfâşiat de frământări. „Dacă e adevărat ?”

Dar cel mai mare mister fusese exclamaţia lui Iisus pe cruce înainte de a-şi da ultima suflare: „Eli, Eli, lama sabahtani!” adică „Doamne, de ce m-ai părăsit ?”. Cristos ştia că va muri. Că a fost trimis pe Pământ tocmai pentru a muri; atunci, de ce s-a mai tânguit ? Fusese acela un strigăt de îndurare? Ce rost avea când trecuse de cele mai grele chinuri şi moartea ar fi fost o izbăvire ? Fusese o expresie de resemnare că Dumnezeu l-a părăsit şi nu-l va mai învia ? Să-şi fi pierdut El încrederea în Dumnezeu Tatăl?

Pilat făcuse presupunerea că Iisus decedase pur şi simplu (ca orice muritor) şi cineva îi furase cadavrul. Procuratorul a căutat cadavrul peste tot. Când i s-a spus să nu-l mai caute, că Iisus s-a înălţat la cer, Pilat a râs. Auzind de mărturisile celor care l-au văzut viu Pilat n-a mai râs. Faptul că până la urmă procuratorul se spânzură arată că el a avut remuşcări groaznice. Chiar dacă se spălase pe mâini, sugerând că evreii aleseseră între Barabas şi Iisus, Pilat se simţea răspunzător de condamnarea la moarte a Mântuitorului.

Romanul Pilat din Pont  este foarte bine scris. Stil concis, dar foarte sugestiv. Pilat se sfătuieşte cu Menenius, prefectul pretoriului, cu privire la situaţia de a-l pedepsi pe Iisus. Menenius îl îndeamna să-l execute pe galilean şi să ascundă locul în care va fi înmormântat (pentru a nu se forma un loc de pelerinaj). Îi dă sfatul privind spălarea pe mâini care era un ritual cunoscut în zonă pentru spălarea de păcate; acestea vor cădea pe seama evreilor.

Urmează crucificarea şi moartea lui Iisus. Deznodământul este o mare surpriză : Iisus nu învie. El rămâne Profet prin predicile sale, la fel ca Moise.

Aceasă interpretare a lui Roger Caillois aşază istoria Mântuitorului într-o cheie realistă. Iisus Cristos devine un personaj foarte credibil, dar dispare orice aură. Fără promisiunea Invierii, învăţătura lui Iisus nu mai are nicio seducţie.

Ambele cărţi pot alimenta foarte bine opiniile necredincioşilor. Se vede foarte bine că  Eric-Emmanuel Schmitt se chinuie să creadă, iar  Roger Caillois nu crede.

Credinţa nu ţine exclusiv de citirea carţilor, inclusiv de frecventarea cărţiilor sfinte. Este un sentiment şi nu un rezultat al gândirii raţionale. La fel ca iubirea.

 
marți, 3 aprilie 2012
Epoca Showa este o perioadă din istoria Japoniei cuprinsă între anii 1926-1989.  Dacă ne gândim că epoca aceasta începe cu pregătirea şi intrarea Japoniei în cel de-al Doilea Război Mondial, cu folosirea primelor  bombe atomice împotriva populaţiei, cu mari convulsii sociale, şi se continuă după 1945 printr-o căutare continuă a unui echilibru social, în care japonezii au făcut exces de muncă, dar şi de consum exacerbat, atunci putem conchide că perioada respectivă este plină de culoare, catastrofe şi extraordinare eforturi de redresare pe toate planurile.

Hiturile epocii au amprenta exuberanţei şi avântului de după război. Ceea ce lipseşte este sentimentul. Poate că un popor care a primit bombe atomice în cap nu mai poate fi emoţionat cu ceva. Şi totuşi refrenele sunt frumoase. Dar se pot obţine realizări artistice folosind doar raţiunea? Se spune că muzica este matematică sonoră.

În carte se confruntă două grupuri: unul format din tineri dezorientaţi şi depravaţi, altul constituit din femei trecute de 30 de ani. Unul din tinerii din grup, Sugioka, după ce se drogase, într-o după-amiază, a violat o femeie urâtă ce ieşea dintr-un supermarket şi, fiindcă avea un cuţit la el, l-a înfipt în gâtul femeii.

Femeile care erau prietene cu cea ucisă hotărâră să se răzbune. Începe un război crunt, plin de atrocităţi. Este interesant şi frapant că violenţele extreme sunt descrise cu multe detalii şi sânge rece, cu o oarecare frivolitate. Nu există nicio înfiorare în faţa morţii. Moartea este un spectacol oarecare.

Cartea este foarte uşor de citit. Produce un fel de transă, ca atunci când îţi curge sânge de la vreo rană  şi te aştepţi la o durere insuportabilă, dar nu simţi nimic.

 
luni, 2 aprilie 2012
Astăzi ziarul Click distribuie gratuit un volum de Jules Verne. Sunt foarte curios să aflu cum s-a desfăşurat acţiunea. Cred că toate chioşcurile de ziare au fost devastate. Şi nu de către pasionaţi după cărţile lui Jules Verne. Nişte băieţi tuciurii vor invada tarabele strigând că-l vor pe Jules Verne, în realitate urmărind doar vinderea ulterioară a cărţilor.

 

Mi-amintesc cu ce plăcere am citit 20.000 de leghe sub mări, Insula misterioasă, Copiii căpitanului Grant, Căpitan la 15 ani, Insula cu elice etc. Nicolae Manolescu a făcut nişte observaţii cu privire la construcţia romanelor lui Jules Verne: în Insula misterioasă, autorul trece foarte uşor peste un aspect esenţial şi anume  modul în care au ajuns adolescenţii pe o insulă izolată. Este descris în amănunţime ceea ce fac tinerii pe insulă, cum îşi reinventează viaţa (asemeni lui Robinson Crusoe), dar de împrejurarea în care au fost aruncaţi în acel colţ de lume nu-şi mai aminteşte nimeni nimic.

 

Sau cum de putea căpitanul Haterras să-şi ia cu el în Arctica un singur amnar ? Pierderea lui declanşează şirul de aventuri. Dar cine poate să creadă că un bărbat aşa întreprinzător a uitat să-şi ia cu el mai multe amnare ? Nici eu nu-mi amintesc să mă fi oprit la astfel de faze. Cu atât mai puţin să-mi otrăvească lectura. Treceam mai departe curios să aflu ce se-ntâmplă. Acţiunea era aşa de captivantă încât n-aveam timp să mă gândesc la amnare.

Jules Verne a avut cele mai multe cărţi vândute din toate timpurile, în toate limbile globului pământesc. Fără să le mai socotim pe cele care se dau gratis împreună cu ziarul Click ! :)
duminică, 1 aprilie 2012
Balzac descria în romanele sale societatea ca un istoric. Privirea sa nu se apropia prea mult de subiect rămânând la o distanţă suficienta de mare pentru a cuprinde în raza sa cât mai multe elemente de ambianţă. Înainte de a contura un personaj, naraţiunea insista asupra casei, iederii care urca pe pereţii exteriori, mărimea şi mobilierul încăperilor. Apoi se apropia de bătrânelul avar şi de fetele sale, sau de ocnaşul strecurat în viaţa civilă, de curtezanele care ruinau baroni, de tineri arivişti etc. În romanele contemporane autorul examinează cu o îndrăzneală nemaipomenită personajele, pătrunzând în gândurile lor, concepţiile şi visele oamenilor.

În Intriga matrimonială Jeffrey Eugenides are un personaj – Leonard Bankhead – pe care-l stoarce de toate secretele sale, atât trupeşti cât şi sufleteşti. Autorul i se uită şi-n stomacul lui, şi-n capul lui şi la bubele şi bolile sale. Îi face autopsia chiar dacă Leonard era viu. Îl trânteşte şi pe faţă şi pe dos să se uite mai bine la el. Îl aruncă în fel de fel de situaţii limită să-l vadă ce face. Când Eugenides introduce în scenă un personaj nu uită să-i facă un istoric. Leonard este prietenul lui Madeleine Hanna. Atât Leonard cât şi Madeleine cât şi al treilea personaj principal – Mitchel – sunt luaţi la « bani mărunţi » şi le sunt descrise amănunţit evoluţia în viaţă, de la naştere, educaţie, părinţi, bunici, case şi locuri ale copilăriei, şcoli, tot, tot.

Aceste fişe de stare civilă nu sunt descrise pe principiul şcolarului disciplinat, care-şi începe compunerea cu « el s-a născut în... din părinţi numiţi X şi Y ... etc., etc. » şi nici nu sunt plasate la prima prezenţă a personajului în pagină, ci la momente oportune pentru lectură. Eugenides, ca şi alţi autori postmoderni, îşi naşte personajele la vârste mature, gata îmbrăcate, cu experienţă de viaţă în spate. Unele apar chiar în mijlocul unui conflict de te-ntrebi ce caută acolo. După ce se mai consumă scena care te captivează prin insolitul ei (surprinderea bărbatului care-şi înşală iubita, descoperirea prietenului în timpul unui act homosexual etc), autorul îţi strecoară povestea vieţii noului apărut chiar în momentul în care acest lucru te interesează.

Este un progres al modului de a scrie. Începe o poveste cu o biografie ( « a fost odată în orăşelul cutare... ») şi cititorul va adormi pe loc. Spargerea canonului a adus literatura pe altă treaptă. În cartea Intriga matrimonială nu e vorba de aventuri extraordinare. Subiectul este chiar banal: viaţa unor oameni obişnuiţi. Dar întâmplările nespectaculoase devin extraordinar de interesante. Şi foarte vii. Se poate concluziona că  un autor cu cât se apropie mai mult de epiderma personajelor devine mai profund. Abordarea de tip macro, cu privire din avion, duce mai mult spre sociologie « romanţată » decât spre artă. Mai mult spre raţiune şi mai puţin spre simţire, ca să folosesc noţiunile importate din titlul unui roman de Jane Austen.