roman

roman

povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
vineri, 6 aprilie 2012
Am citit două cărţi cu aceeaşi temă: potretul lui Pilat din Pont. Evanghelia după Pilat de Eric-Emmanuel Schmitt şi Pilat din Pont de Roger Caillois.

În cartea  lui Eric-Emmanuel Schmitt procuratorul roman Pilat care guverna provincia Iudeea are toate caracteristicile unui detectiv modern. El verifică cu meticulozitate fiecare dintre faptele lui Iisus. Căutând să-şi explice cum de a înviat Cristos, după execuţia de pe Golgota, se duce şi se închide sub piatra grea a mormântului. Are bănuiala că pur şi simplu Iisus nu murise pe cruce. Constată însă, pe propria-i piele, că în mormântul în care fusese vârât condamnatul erau miresme atât de toxice încât nimeni n-ar fi putut rămâne viu acolo mai mult de zece minute. Cu ultimele puteri strigă după soldaţi să-l scoată din mormânt. Pilat are o judecată rece, metalică.

Nu crede în minuni. Şi totuşi, după cercetările făcute, convingerea sa că Iisus ar fi fost un şarlatan începe să se clatine. Dar nu vrea să se lase purtat de iraţionalitate. Este sfâşiat de frământări. „Dacă e adevărat ?”

Dar cel mai mare mister fusese exclamaţia lui Iisus pe cruce înainte de a-şi da ultima suflare: „Eli, Eli, lama sabahtani!” adică „Doamne, de ce m-ai părăsit ?”. Cristos ştia că va muri. Că a fost trimis pe Pământ tocmai pentru a muri; atunci, de ce s-a mai tânguit ? Fusese acela un strigăt de îndurare? Ce rost avea când trecuse de cele mai grele chinuri şi moartea ar fi fost o izbăvire ? Fusese o expresie de resemnare că Dumnezeu l-a părăsit şi nu-l va mai învia ? Să-şi fi pierdut El încrederea în Dumnezeu Tatăl?

Pilat făcuse presupunerea că Iisus decedase pur şi simplu (ca orice muritor) şi cineva îi furase cadavrul. Procuratorul a căutat cadavrul peste tot. Când i s-a spus să nu-l mai caute, că Iisus s-a înălţat la cer, Pilat a râs. Auzind de mărturisile celor care l-au văzut viu Pilat n-a mai râs. Faptul că până la urmă procuratorul se spânzură arată că el a avut remuşcări groaznice. Chiar dacă se spălase pe mâini, sugerând că evreii aleseseră între Barabas şi Iisus, Pilat se simţea răspunzător de condamnarea la moarte a Mântuitorului.

Romanul Pilat din Pont  este foarte bine scris. Stil concis, dar foarte sugestiv. Pilat se sfătuieşte cu Menenius, prefectul pretoriului, cu privire la situaţia de a-l pedepsi pe Iisus. Menenius îl îndeamna să-l execute pe galilean şi să ascundă locul în care va fi înmormântat (pentru a nu se forma un loc de pelerinaj). Îi dă sfatul privind spălarea pe mâini care era un ritual cunoscut în zonă pentru spălarea de păcate; acestea vor cădea pe seama evreilor.

Urmează crucificarea şi moartea lui Iisus. Deznodământul este o mare surpriză : Iisus nu învie. El rămâne Profet prin predicile sale, la fel ca Moise.

Aceasă interpretare a lui Roger Caillois aşază istoria Mântuitorului într-o cheie realistă. Iisus Cristos devine un personaj foarte credibil, dar dispare orice aură. Fără promisiunea Invierii, învăţătura lui Iisus nu mai are nicio seducţie.

Ambele cărţi pot alimenta foarte bine opiniile necredincioşilor. Se vede foarte bine că  Eric-Emmanuel Schmitt se chinuie să creadă, iar  Roger Caillois nu crede.

Credinţa nu ţine exclusiv de citirea carţilor, inclusiv de frecventarea cărţiilor sfinte. Este un sentiment şi nu un rezultat al gândirii raţionale. La fel ca iubirea.

 
marți, 3 aprilie 2012
Epoca Showa este o perioadă din istoria Japoniei cuprinsă între anii 1926-1989.  Dacă ne gândim că epoca aceasta începe cu pregătirea şi intrarea Japoniei în cel de-al Doilea Război Mondial, cu folosirea primelor  bombe atomice împotriva populaţiei, cu mari convulsii sociale, şi se continuă după 1945 printr-o căutare continuă a unui echilibru social, în care japonezii au făcut exces de muncă, dar şi de consum exacerbat, atunci putem conchide că perioada respectivă este plină de culoare, catastrofe şi extraordinare eforturi de redresare pe toate planurile.

Hiturile epocii au amprenta exuberanţei şi avântului de după război. Ceea ce lipseşte este sentimentul. Poate că un popor care a primit bombe atomice în cap nu mai poate fi emoţionat cu ceva. Şi totuşi refrenele sunt frumoase. Dar se pot obţine realizări artistice folosind doar raţiunea? Se spune că muzica este matematică sonoră.

În carte se confruntă două grupuri: unul format din tineri dezorientaţi şi depravaţi, altul constituit din femei trecute de 30 de ani. Unul din tinerii din grup, Sugioka, după ce se drogase, într-o după-amiază, a violat o femeie urâtă ce ieşea dintr-un supermarket şi, fiindcă avea un cuţit la el, l-a înfipt în gâtul femeii.

Femeile care erau prietene cu cea ucisă hotărâră să se răzbune. Începe un război crunt, plin de atrocităţi. Este interesant şi frapant că violenţele extreme sunt descrise cu multe detalii şi sânge rece, cu o oarecare frivolitate. Nu există nicio înfiorare în faţa morţii. Moartea este un spectacol oarecare.

Cartea este foarte uşor de citit. Produce un fel de transă, ca atunci când îţi curge sânge de la vreo rană  şi te aştepţi la o durere insuportabilă, dar nu simţi nimic.

 
luni, 2 aprilie 2012
Astăzi ziarul Click distribuie gratuit un volum de Jules Verne. Sunt foarte curios să aflu cum s-a desfăşurat acţiunea. Cred că toate chioşcurile de ziare au fost devastate. Şi nu de către pasionaţi după cărţile lui Jules Verne. Nişte băieţi tuciurii vor invada tarabele strigând că-l vor pe Jules Verne, în realitate urmărind doar vinderea ulterioară a cărţilor.

 

Mi-amintesc cu ce plăcere am citit 20.000 de leghe sub mări, Insula misterioasă, Copiii căpitanului Grant, Căpitan la 15 ani, Insula cu elice etc. Nicolae Manolescu a făcut nişte observaţii cu privire la construcţia romanelor lui Jules Verne: în Insula misterioasă, autorul trece foarte uşor peste un aspect esenţial şi anume  modul în care au ajuns adolescenţii pe o insulă izolată. Este descris în amănunţime ceea ce fac tinerii pe insulă, cum îşi reinventează viaţa (asemeni lui Robinson Crusoe), dar de împrejurarea în care au fost aruncaţi în acel colţ de lume nu-şi mai aminteşte nimeni nimic.

 

Sau cum de putea căpitanul Haterras să-şi ia cu el în Arctica un singur amnar ? Pierderea lui declanşează şirul de aventuri. Dar cine poate să creadă că un bărbat aşa întreprinzător a uitat să-şi ia cu el mai multe amnare ? Nici eu nu-mi amintesc să mă fi oprit la astfel de faze. Cu atât mai puţin să-mi otrăvească lectura. Treceam mai departe curios să aflu ce se-ntâmplă. Acţiunea era aşa de captivantă încât n-aveam timp să mă gândesc la amnare.

Jules Verne a avut cele mai multe cărţi vândute din toate timpurile, în toate limbile globului pământesc. Fără să le mai socotim pe cele care se dau gratis împreună cu ziarul Click ! :)
duminică, 1 aprilie 2012
Balzac descria în romanele sale societatea ca un istoric. Privirea sa nu se apropia prea mult de subiect rămânând la o distanţă suficienta de mare pentru a cuprinde în raza sa cât mai multe elemente de ambianţă. Înainte de a contura un personaj, naraţiunea insista asupra casei, iederii care urca pe pereţii exteriori, mărimea şi mobilierul încăperilor. Apoi se apropia de bătrânelul avar şi de fetele sale, sau de ocnaşul strecurat în viaţa civilă, de curtezanele care ruinau baroni, de tineri arivişti etc. În romanele contemporane autorul examinează cu o îndrăzneală nemaipomenită personajele, pătrunzând în gândurile lor, concepţiile şi visele oamenilor.

În Intriga matrimonială Jeffrey Eugenides are un personaj – Leonard Bankhead – pe care-l stoarce de toate secretele sale, atât trupeşti cât şi sufleteşti. Autorul i se uită şi-n stomacul lui, şi-n capul lui şi la bubele şi bolile sale. Îi face autopsia chiar dacă Leonard era viu. Îl trânteşte şi pe faţă şi pe dos să se uite mai bine la el. Îl aruncă în fel de fel de situaţii limită să-l vadă ce face. Când Eugenides introduce în scenă un personaj nu uită să-i facă un istoric. Leonard este prietenul lui Madeleine Hanna. Atât Leonard cât şi Madeleine cât şi al treilea personaj principal – Mitchel – sunt luaţi la « bani mărunţi » şi le sunt descrise amănunţit evoluţia în viaţă, de la naştere, educaţie, părinţi, bunici, case şi locuri ale copilăriei, şcoli, tot, tot.

Aceste fişe de stare civilă nu sunt descrise pe principiul şcolarului disciplinat, care-şi începe compunerea cu « el s-a născut în... din părinţi numiţi X şi Y ... etc., etc. » şi nici nu sunt plasate la prima prezenţă a personajului în pagină, ci la momente oportune pentru lectură. Eugenides, ca şi alţi autori postmoderni, îşi naşte personajele la vârste mature, gata îmbrăcate, cu experienţă de viaţă în spate. Unele apar chiar în mijlocul unui conflict de te-ntrebi ce caută acolo. După ce se mai consumă scena care te captivează prin insolitul ei (surprinderea bărbatului care-şi înşală iubita, descoperirea prietenului în timpul unui act homosexual etc), autorul îţi strecoară povestea vieţii noului apărut chiar în momentul în care acest lucru te interesează.

Este un progres al modului de a scrie. Începe o poveste cu o biografie ( « a fost odată în orăşelul cutare... ») şi cititorul va adormi pe loc. Spargerea canonului a adus literatura pe altă treaptă. În cartea Intriga matrimonială nu e vorba de aventuri extraordinare. Subiectul este chiar banal: viaţa unor oameni obişnuiţi. Dar întâmplările nespectaculoase devin extraordinar de interesante. Şi foarte vii. Se poate concluziona că  un autor cu cât se apropie mai mult de epiderma personajelor devine mai profund. Abordarea de tip macro, cu privire din avion, duce mai mult spre sociologie « romanţată » decât spre artă. Mai mult spre raţiune şi mai puţin spre simţire, ca să folosesc noţiunile importate din titlul unui roman de Jane Austen.