povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
vineri, 6 aprilie 2012
Am citit două cărţi cu aceeaşi temă: potretul lui Pilat din Pont. Evanghelia după Pilat de Eric-Emmanuel Schmitt şi Pilat din Pont de Roger Caillois.

În cartea  lui Eric-Emmanuel Schmitt procuratorul roman Pilat care guverna provincia Iudeea are toate caracteristicile unui detectiv modern. El verifică cu meticulozitate fiecare dintre faptele lui Iisus. Căutând să-şi explice cum de a înviat Cristos, după execuţia de pe Golgota, se duce şi se închide sub piatra grea a mormântului. Are bănuiala că pur şi simplu Iisus nu murise pe cruce. Constată însă, pe propria-i piele, că în mormântul în care fusese vârât condamnatul erau miresme atât de toxice încât nimeni n-ar fi putut rămâne viu acolo mai mult de zece minute. Cu ultimele puteri strigă după soldaţi să-l scoată din mormânt. Pilat are o judecată rece, metalică.

Nu crede în minuni. Şi totuşi, după cercetările făcute, convingerea sa că Iisus ar fi fost un şarlatan începe să se clatine. Dar nu vrea să se lase purtat de iraţionalitate. Este sfâşiat de frământări. „Dacă e adevărat ?”

Dar cel mai mare mister fusese exclamaţia lui Iisus pe cruce înainte de a-şi da ultima suflare: „Eli, Eli, lama sabahtani!” adică „Doamne, de ce m-ai părăsit ?”. Cristos ştia că va muri. Că a fost trimis pe Pământ tocmai pentru a muri; atunci, de ce s-a mai tânguit ? Fusese acela un strigăt de îndurare? Ce rost avea când trecuse de cele mai grele chinuri şi moartea ar fi fost o izbăvire ? Fusese o expresie de resemnare că Dumnezeu l-a părăsit şi nu-l va mai învia ? Să-şi fi pierdut El încrederea în Dumnezeu Tatăl?

Pilat făcuse presupunerea că Iisus decedase pur şi simplu (ca orice muritor) şi cineva îi furase cadavrul. Procuratorul a căutat cadavrul peste tot. Când i s-a spus să nu-l mai caute, că Iisus s-a înălţat la cer, Pilat a râs. Auzind de mărturisile celor care l-au văzut viu Pilat n-a mai râs. Faptul că până la urmă procuratorul se spânzură arată că el a avut remuşcări groaznice. Chiar dacă se spălase pe mâini, sugerând că evreii aleseseră între Barabas şi Iisus, Pilat se simţea răspunzător de condamnarea la moarte a Mântuitorului.

Romanul Pilat din Pont  este foarte bine scris. Stil concis, dar foarte sugestiv. Pilat se sfătuieşte cu Menenius, prefectul pretoriului, cu privire la situaţia de a-l pedepsi pe Iisus. Menenius îl îndeamna să-l execute pe galilean şi să ascundă locul în care va fi înmormântat (pentru a nu se forma un loc de pelerinaj). Îi dă sfatul privind spălarea pe mâini care era un ritual cunoscut în zonă pentru spălarea de păcate; acestea vor cădea pe seama evreilor.

Urmează crucificarea şi moartea lui Iisus. Deznodământul este o mare surpriză : Iisus nu învie. El rămâne Profet prin predicile sale, la fel ca Moise.

Aceasă interpretare a lui Roger Caillois aşază istoria Mântuitorului într-o cheie realistă. Iisus Cristos devine un personaj foarte credibil, dar dispare orice aură. Fără promisiunea Invierii, învăţătura lui Iisus nu mai are nicio seducţie.

Ambele cărţi pot alimenta foarte bine opiniile necredincioşilor. Se vede foarte bine că  Eric-Emmanuel Schmitt se chinuie să creadă, iar  Roger Caillois nu crede.

Credinţa nu ţine exclusiv de citirea carţilor, inclusiv de frecventarea cărţiilor sfinte. Este un sentiment şi nu un rezultat al gândirii raţionale. La fel ca iubirea.

 

18 comentarii:

scorchfield spunea...

”Credinţa nu ţine exclusiv de citirea carţilor, inclusiv de frecventarea cărţiilor sfinte. Este un sentiment şi nu un rezultat al gândirii raţionale. La fel ca iubirea.„

...nici măcar reciproca nu este valabilă, dacă mai citesc o dată includ educația excluzând credința. Fraza asta nu merge deloc.

Ce să creadă Roger Caillois?

isuciu spunea...

scorchfield : credinta nu poate fi rezultatul unui rationament.

scorchfield spunea...

Așa să fie, nici descoperirea focului și nici cea a ritualului nu are legătură cu rațiunea. Și eu mă mir uneori că mai existăm

isuciu spunea...

scorchfield :
Pai existam pe bucati de timp: cate 70-80-90 de ani. Murim. Se nasc alti oameni. Dar, in afara de Iisus Cristos, nimeni nu mai invie.De ce ?

scorchfield spunea...

De ce?
Pentru că ne rezumăm doar la el, la Isus. Mitul reînvierii nu aparține niciunei religii, acesta este fecundat de dorința firească de viață și fără să mă hazardez vă scriu că nu mai merită să citiți nici o carte. Chiar așa, citindu-l pe Roger Caillois, vă rătăciți atât de repede în rațiune sau nu aveți nevoie de ea, având credința alături. Dar nu mai insist că mă speriu repede!

isuciu spunea...

scorchfield :
Daca ne gandim la Natura, reinvierea nu e un mit. Explozia primavaratica a florilor si in general a vegetatiei este o realitate cat se poate de evidenta. Dar frunzele moarte nu reinviu. Apar altele. Miraculos este insa ciclul care e vesnic. Adica atat cat dureaza Pamantul pe care locuim. De fapt, oare cat o dura ?

CosminT spunea...

@Isuciu:
Bine te-am regăsit. Aveam o presimțire că nu va dura mult:)
Nici nu știu cărei postări să îi răspund intâi.

Eu propun înlocuirea cuvantului „credintă”.
Și eu văd ceva greșit în ultima frază, sugerând că avem doar o problemă ce ține de terminologie.

isuciu spunea...

CosninT:
Bine-ai venit ! Este totusi vorba de credinta. Indemnul « Crede si nu cerceta » mi se pare ca are logica lui: n-are rost sa cauti pt.ca lucrurile spirituale nu se vad. In acelasi timp consider ca nu poate fi somat cineva sa creada in Dumnezeu si Iisus, daca el n-ar organ pentru asta.

CosminT spunea...

De acord că lucrurile spirituale nu se văd, în sensul că ele se simt.
Problema mea, poate una personală, cu acest termen credință, pe care aș vrea sa îl separ de orice sentiment spiritual, este ca el atribuie un adevăr rational.(Nu este oare folosit ca o concluzie, ca o completare? Oare nu vine el ca o convingere rațională și lucidă, ca urmare a unui sentiment spiritual?)
Nu este credința, acel proces mental de validare a divinitații?
Dacă da, atunci el se poate auto susține, dar poate fi susținut și de sentimentul spiritual(mai cred că importante sunt amandouă și avem nevoie de validarea celor două). Dacă nu raționalizăm sentimentul, putem înțelege ce este?

De acord ca nu avem nevoie de dovada empirică pentru a simți sentimentul spiritual.

PS: « Crede si nu cerceta » știam că este afirmația unui grec (chiar ironică! - el fiind împotriva creștinismului). Oricum, nu cred ca o căutare, fie ea și cercetare științifică, poate aduce argumente împotriva lui Dumnezeu (evident, poate pleca de la premize greșite sau poate trage concluzii false, dar nu cred ca îl poate exclude pe Dumnezeu)

PS2:Dar oare nu tocmai biblia spune sa îl căutam pe Dumnezeu?

PS3: Nu am ințeles ce este acel organ de care spui.
Mi se pare foarte interesantă discuția.

isuciu spunea...

Cosmin T:
Am zis sa aiba organ, adica o chemare. Sa fie inzestrat cu dotarea necesara pentru asta, asa cum un muzician are ureche muzicala. Sunt oameni care s-au dovedit a fi profund credinciosi in mod brusc. Astfel, actorul Dragos Paslaru, cunoscut pentru rolurile sale din filme jucate inainte de 1989, dupa 1990 a parasit lumea civila si s-a calugarit. El a fost considerat legionar – pe motivul ca a interpretat figuri de legionari in filme – si a fost batut crunt de mineri in Piata Universitatii. A stat in coma mult timp. Cand si-a revenit a plecat direct spre manastire de unde nu a mai iesit nici in prezent. Ecce homo.

Lotus spunea...

Hmm... complicată problemă - asta cu credinţa - dacă ne gândim bine. Poate mai simplă dacă o abordăm intuitiv. :)

Oare cine cunoaşte mai intim lumina: savantul orb din naştere sau cel care vede? Raţiunea, gândirea (şi prin extensie ştiinţa) nu ne pot oferi realitatea, ele doar o intermediază într-un mod foarte limitat. "Crede şi nu cerceta" nu este un îndemn la prostie ci la o abordare diferită a lucrurilor, fără a le mai trece prin filtrul minţii. Pentru că pur şi simplu mintea nu te poate duce acolo, nu îţi poate oferi o experienţă directă - iar în unele cazuri mai mult te păcăleşte şi te întoarce din drum (mintea minte). Sufletul însă da.

De altfel, marea noastră majoritate avem cel mai adesea convingeri/credinţe/păreri şi abia apoi raţionăm. Adică ne folosim de raţiune pentru a argumenta convingerile noastre profunde (iar dacă cineva ne invalidează argumentele, venim rapid cu altele) şi nicidecum nu ne formăm convingerile pe baza argumentelor solide pe care le întâlnim pe parcurs. Altfel, cum s-ar explica faptul că au existat atâţia savanţi şi atei şi credincioşi? Probabil or fi fost şi discuţii între ei pe teme de religie, mă întreb însă câţi au plecat acasă cu convingerile schimbate de argumentele oponenţilor...

Poate o palmă mai grea pentru atei dar iată, chiar şi în cazul lor, totul (nu numai religia) este o problemă de credinţă sau afinitate să-i zic sufletească, în orice caz de altă factură decât deducţiile mentale. Care vin abia pe locul doi. Ne mândrim atât de mult cu raţiunea noastră dar câţi dintre noi gândim cu adevărat în loc să ne auto-păcălim?

Aşa că da, subscriu la concluzia din final. Pe Dumnezeu nu-l poţi găsi cu raţiunea - pur şi simplu nu ajunge acolo. Inima însă are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte iar sufletul dimensiuni pe care mintea nu le poate cuprinde...

isuciu spunea...

Lotus:
Nu cred ca ateii trebuie blamati. Cine poate spune ca nu au ei dreptate ?

Lotus spunea...

Nu-i blamează nimeni. Eu doar am spus că de multe ori mecanismele care ne "pun în mişcare" nu sunt atât de mult legate de raţiune pe cât credem. Iar ca răspuns la întrebare... bunul simţ?

isuciu spunea...

Lotus:
Am citit “In ce cred cei care nu cred?” de Umberto Eco. Foarte interesanta, dar nu pot spune ca am aflat raspunsul.

Lotus spunea...

Hmm... Un exemplu: optimistul crede în noroc, pesimistul în ghinion iar realistul în inutilitatea superstiţiilor. Cine are dreptate? Păi toţi trei. Primul va avea o viaţă plină de împliniri iar în cazul în care va fi culcat la pământ îşi va reveni repede şi se va relansa, încrezător în el şi în viitor. Al doilea va rata multe şanse (din cauza atitudinii negativiste pa care o adoptă preponderent) şi într-adevăr, pentru el, viaţa va fi sumbră. Şi la fel al treilea, care nu va ţine cont de aceste să le zic extreme şi va avea o viaţă cu urcuşuri şi coborâşuri.

Până la urmă credinţele proprii sunt cele care ne modelează destinul, aşa că într-un sens, toate sunt fondate.

Dar fireşte că tu mai sus te refereai la altceva, făcând o diferenţă între credinţa în divinitate şi absenţa ei (privită ca o lipsă a ceva fundamental, ca o aderenţă afectivă la nimic, la neant). Sunt de acord însă eu nu despre asta vorbeam. Eu am scris "credinţă" într-un sens mai larg (care implică de exemplu şi diverse superstiţii, opinii subiective pe anumite teme etc). Iar ceea ce am vrut să punctez este că deşi ateii folosesc ca argument suprem raţiunea, rareori cineva se conduce după ea. În cele mai multe cazuri tot impresiile subiective, convingerile de ordin interior, afinităţile sunt cele care ne conturează perspectivele. Adică practic nici măcar raţiunea, în sensul ei autentic, nu o folosim.

CosminT spunea...

@Isuciu:
Deci spui că doar anumiți oameni pot ajunge la Dumnezeu prin acest organ?

Lotus spunea...

@CosminT: Eu cred că spune că doar oamenii care au acest ogran pot ajunge la Dumnezeu. După cum doar oamenii care au voce muzicală şi pasiune pentru muzică pot deveni cântăreţi de renume.

O pictură rafinată emană frumuseţe tot timpul. Dar pot să treacă pe lângă ea zeci de oameni zilnic care să nu o bage în seamă sau să nu observe nimic deosebit la ea. Însă cineva cu o anumită sensibilitate artistică se va opri şi o va admira. Sensibilitatea fiind, în acest caz, "organul". Organul de percepţie, nu organul de control! :)

Emily spunea...

Thanks for sharing. Your post is a ufsuel contribution.