roman

roman

povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
miercuri, 6 iunie 2012
Literatura contemporană este foarte dură cu eroii săi. Ea se joacă, apăsând pe zona întunecată, cu soarta personajelor. Aruncă protagoniştii în cele mai grele încercări. De regulă, se foloseşte boala. Subiectul boală este mană cerească pentru prozatori. Agonia bătrânilor este un deliciu pentru unii scriitori, de pildă pentru Ovidiu Nimigean în romanul Radăcina de bucsau (suferinţele mamei) sau pentru Jonathan Franzen în Corecţii, în care bătrânul Alfred, bolnav de Parkinson, este aruncat de autor de pe bordul unui vapor în valurile oceanului; după ce scriitorii îi trece pe bieţii oameni prin toate chinurile, îi mai şi omoară.

Clasicii erau mult mai umani: bătrânii lui Balzac sau ai lui Galsworthy sau Thomas Hardy nu mureau în mod violent. Dacă proza marilor autori canonici se ocupa mult de social, creaţia contemporană este concentrată asupra individului şi psihicului lui (adică se ocupă şi de pisicul său ! :)   ). Această focalizare nu este de bun augur pentru personaj. După cum s-a constatat nu rareori (ci deseori !), cum pătrunzi într-o carte în universul unui om, cum se apucă scriitorul să-l îmbolnăvească şi să-l omoare. Tocmai când te-ai ataşat de el. Ţi se spune: păi, măi domnule, nu se întâmplă aşa în viaţă ?

Rămâi cu gura închisă. N-ai ce să mai zici. Te conformezi. Citeşti şi te întristezi. Ridici privirea de pe pagina cărţii şi te gândeşti la viaţă. Mai precis la boală şi la moarte. Ţi-aduci aminte de bunicul şi începi să plângi amarnic. Părăseşti lectura şi te pregăteşti să te culci, având satisfacţia de a fi savurat paginile scrise de un autor talentat. Nu poţi să adormi. Îţi închipui că ai fost înmormântat de viu. Somnul te acaparează şi începi să visezi exact ceea ce îţi imaginai. Te trezeşti urlând de groază. Te pipăi peste tot şi constaţi că trăieşti. O mare mulţumire te cuprinde. Dai cu ochii de carte şi o strângi la piept. Eşti profund recunoscător scrierii care ţi-a furnizat această clipă de fericire: bucuria că eşti viu !

8 comentarii:

Liviu Drugă spunea...

Cam :) ai dreptate.
O dată că Moartea azi a ajuns aşa un subiect pe care autorii pariaza tocmai ca să umble la sentimentul cititorulu mai fraier, care pune botul la sentimenalisme din astea ieftine si nu mai vede ca e (unde e!) lipsa de lucratura literara in spate, in text.
A doua oara ai dreptate pentru ca, vrei nu vrei, fraier sau nu, tot ai revelaţii din astea - Bă, sunt viu!!! :)

isuciu spunea...

Liviu Druga:
Buna observatia: moartea a devenit tema predominanta a literaturii contemporane!

Alex spunea...

Imi pare c-ar fi un fel de trimitere inspre zona facil-pop a culturii contemporane? In fond e mai usor sa te recunosti in drama fizica a unui personaj decat in drama interioara & intelectuala a aceluiasi.

isuciu spunea...

Alex
Evident ca e mai usor. Dar eu ma refer la creatori care se cantoneaza cu predilectie in zona psi.

Horia Gârbea spunea...

„moartea a devenit tema predominanta a literaturii contemporane„ (??)

Oare? Dar în Divina Comedie sînt numai morți cu excepția protagonostului-autor. In Shakespeare se moare pe capete. A fi sau a nu fi - monolog despre alternativa morții. Se moare la tragicii greci, la clasicii francezi, la Villon (violent) ca și la Hugo. Mor Ivan Ilici si „sufletele” lui Gogol. Sinucideri și crime la Ibsen. Sute de cadavre la Homer. Se ucide la Dostoievski.

Tema literaturii și obiectul ei este viața. Și implicit moartea.

Adică, dacă citesc Dante cu destinul lui Paolo și al Francescăi de a rămîne alături dincolo de moarte sau Hamlet, Lear și Othello, sînt un: „cititorulu mai fraier, care pune botul la sentimenalisme”.

Ce oameni! Ce timpuri! Cît simplism și cîtă incultură....

CosminT spunea...

o, da, ce vremuri, nici moartea nu mai e ce-a fost...

isuciu spunea...

Cosmin T :

Chiar asa ! :)

isuciu spunea...

Horia Gârbea:
La clasicii amintiţi de dvs, domnule Gârbea, moartea este tratată la modul fizic. Raskolnikov o păleşte pe bătrâna cămătăreasă în cap şi cu asta basta. Tema din “Crimă şi pedeapsă” este sufletul lui Raskolnikov, teribila lui frământare şi nu moartea. Pe când în “Moartea lui Ivan Ilici” (Tolstoi), subiectul este groaza teribilă a unui om în faţa iminentei intrări în nefiinţă.Iar în cărţile prozatorilor contemporani nu se scapă momentul morţii unui personaj, episod care devine centrul luminat al scenei (vezi suferinţele şi moartea mamei în “Rădăcina de bucsau” de Ovidiu Nimigean). La Homer şi la Shakespeare se moare mult, dar nu se insistă pe fenomen şi pe implicaţiile din intimitatea personajului. Cu excepţia monologului lui Hamlet…Dar Shakespeare era Shakespeare.