roman

roman

povestiri

povestiri

roman

roman

schițe

schițe

Povestiri umoristice

Povestiri umoristice

roman

roman

Povestiri

Povestiri

povestiri

povestiri

COMENTARII

Popular Posts

About

Blog Archive

Un produs Blogger.

Labels

View My Stats
duminică, 15 martie 2015

 
Omul de fier, Ioan Suciu

Publicat de: Marius Gabor Data publicării: 28 februarie 2015 în: Cronică de carte

 

Cel de-al patrulea volum semnat de Ioan SuciuOmul de fier – cuprinde o serie de treisprezece povestiri care taie cordonul ce ţine cititorul legat de realitate. Aş îndrăzni să fac o speculaţie: după ce a debutat cu proză în 1979, în revista România Literară şi după ce a continuat cu Vânătoare de roboţi, Editura Albatros, 1982; Cu zâmbetul pe buze, volum colectiv, București, Editura Albatros (o povestire), 1989; Trei sute de trepte, roman, București, Editura Tracus Arte, 2011; Candelabrul galben, povestiri, București, Editura Tracus Arte, 2012, Ioan Suciu şi-a propus o evadare în stratosferă fără să mai poarte grija frigului şi a aerului rarefiat.

Personajele sale sunt din plastilină. Modelate de mâini dibace şi însufleţite de un creator pus pe şotii, ele duc o viaţă aparent haotică, lăsând în urma lor o undă aproape mitologică şi senzaţia că au probleme la mansardă. Rând pe rând, Calistrat, Inocenţiu, Antohie, Iohannis (iertare, dom` Preşedinte), Carol, Belizarie, Nazarie, Atanasie, Daniil sau Ambrozie se înfăţişează în anticamera unei societăţi secrete condusă de o maimuţă de pluş, prezentând rapoartele faptelor de peste zi. Indiferent de planul în care suntem dirijaţi ca cititori, o singură trăsătură limpezeşte babilonia din care, aparent, nu avem scăpare: umorul dublat de o doză sănătoasă de impredictibilitate (vai, ce cuvânt lung!).

Belizarie şi-a cumpărat de la iarmaroc o femeie miniatură. […] Deşi era mic, îşi dorea o femeie care să fie numai a lui şi care să nu fie maică-sa. O duse acasă şi începu s-o examineze. O achiziţionase cu tot cu locuinţa ei, care semăna cu o casă-machetă, cu încăperi felurite, dormitoare, sufragerie, cămară, toaletă, baie, bibliotecă, neavând însă acoperiş. […] Belizarie vedea tot ce face mica femeie. În acel moment se uita la televizor. Apoi se duse la o oglindă mare (vorba vine!) din dormitor şi începu să se pieptene. Cânta, sau cel puţin aşa părea, fiindcă nu se auzea prea bine; era un zgomot firav, aducând cu miorlăitul unui pui de pisică. După aceea, fata se duse la WC. Îşi ridicase fusta la brâu şi-şi coborâse chiloţii în vine; stătea pe scaunul minuscul de toaletă. Belizarie privi fascinat. Deodată se auzi un mic fâsâit slab, ca zgomotul care se aude de la un balonaş care se dezumflă. Fata se ridică de pe scaunul toaletei, îşi trase chiloţii şi-şi lăsă fusta să-i acopere fundul. Belizarie simţi cum sângele începu să-i curgă tot mai repede prin vine. Se înroşise la faţă şi aproape că tremura…

Mergând pe un sens unic spre o destinaţie inedită prin natura ei, Ioan Suciu reuşeşte performanţa de a se desprinde de tiparele clasice, desţelenind naraţiunea de factorii care o ţin ancorată de reperele clasice ale umorului. Desprinzându-se de nevoia localizării faptelor, a compunerii şi descompunerii personajelor în şi din întreg în parte, creatorul Omului de fier  preferă să plutească în derivă, abandonându-se imaginaţiei şi destinului, singurele elemente capabile să-l apropie de ţărm. Lăsând gluma la o parte, singura imagine pe care (cu acordul tacit al scriitorului) o am, în ceea ce-l priveşte, este aceea în care, ajungând în sfârşit în stratosferă, acesta se aruncă în gol având asupra sa un stilou fără cerneală, o coală de hârtie, o mulţime de idei şi, cu voia dumneavoastră, o paraşută, ca să nu fiu acuzat de cruzime.

În mijlocul celulei se afla o ghilotină. […]Atanasie adulmecă locul şi condus de un irepresibil impuls, îşi fixă capul în făgaşul potrivit. Un vaiet colectiv se auzi din rândul celor care priveau. Ce  l-o fi apucat? Spuneau rudele. Atanasie vru să le arunce un Staţi dracului liniştiţi, dar vorbele îi muriră pe buze: placa geamănă a dispozitivului descrise un arc de cerc prin aer şi veni în mod silenţios peste capul său, închizându-i orice posibilitate de a-şi mai elibera gâtul de acolo.

Editura Karth
ISBN 978-606-8611-24-2
Data apariţiei: octombrie 2014
Număr de pagini: 232
Tip copertă: broşată
Format: 13×20 cm
Colecţie: Proză
Preţ: 25 lei




vineri, 13 martie 2015

Mo Yan este un scriitor care trăiește în China comunistă. Știm puține lucruri despre viața din China contemporană. Dar avem experiența comunismului românesc. Știm că nu se putea realiza nimic fără relații, pile, cunoștințe. Era o corupție generalizată. Ca să-ți cumperi o mașină mai bună, trebuia nu numai să plătești un suprapreț, dar aveai nevoie și de cunoașterea unui director sau șef pe la magazinul de desfacere. Totuși, nu puteai să obții chiar orice. Din romanul lui Mo Yan, adevărată frescă a vieții chineze, reiese că în China se putea procura absolut orice; chiar și carne de bebeluș. Un investigator este trimis de procuratură într-o zonă numită Țara Vinului, unde se zvonea că se petrec multe fapte necurate.

În Țara Vinului se produc nu numai cele mai bune și sofisticate vinuri, concurând cu soiurile franțuzești cele mai bune, dar și alte băuturi afrodisiace, după rețete cunoscute numai în China și care produc plăceri de neimaginat pentru un european sau locuitor în altă parte a planetei. Sunt licori care sunt păstrate numai pentru șefi din partid și nu sunt vândute nici turiștilor, pentru a li se păstra secretul; există droguri specifice mult mai puternice decât cele de pe piețele occidentale; se prepară mâncăruri deosebit de rafinate și gustoase din mătărângă de măgar, din cuiburi de rândunică și alte bunătăți folosindu-se condimente locale secrete; prostituatele au ritualuri care duc plăcerea la cote paroxistice și, dacă tot ce merge pe pământ înoată prin apă sau zboară prin aer se mănâncă, modul de preparare a bunătăților, rafinamentul servirii și excitarea simțurilor, se realizează pe baza unei tradiții vechi și a unor secrete bine păstrate de mii de ani. 

Investigatorul știe, ca orice băștinaș, că oamenii din China nu au refuzat absolut nimic din resursele planetei, precum europenii care nu mănâncă pisici sau câini, dar faptul că s-ar consuma băieței fripți era cam pus la îndoială în sinea sa. De cum pune piciorul în Țara Vinului este atacat de o serie de ispite, ofertele  în scopul coruperii sale fiind făcute fără nici un fel de jenă. Scrisul lui Mo Yan creează un fel de transă și te trezești transpus în pielea investigatorului Ding Gou’ er forțat să bea peste măsură și să se chinuiască să despartă realitatea în care se mișcă de plăsmuirile provocate de alcool. 

Personajele întâlnite de investigator sunt foarte colorate și pitorești, dar și burlești; secretarul de partid și directorul minei, în loc să aibă comportamentul sobru al unor oficialități, apar ca niște clovni puși pe șotii, gata la orice trăznaie pentru a demonstra detectivului că ei nu au nimic de ascuns; intenția lor este de a-l face pe Ding Gou’ er să nu mai poată percepe diferența dintre ceea ce este legal si clandestin,  de a-i induce ideea că până la urmă satisfacerea plăcerilor este cel mai important lucru și că încălcarea legii este un aspect estompat, din ce în ce mai puțin important; toate întâmplările care îi sunt servite investigatorului au menirea de a-i pulveriza simțul moral, de a-i demonstra că nu e bine să-ți pierzi vremea și viața cu judecăți ale faptelor, că a savura plăcerile vieții (băutura pe primul plan) este înțelepciunea supremă a vieții. 

 Aspectul cu totul uimitor al cărții lui Mo Yan este legat de  atitudinea cenzurii dintr-o țară comunistă. O carte în care secretarii de partid erau caracterizați drept corupți și bețivi nu se publica în mod sigur în România de dinainte de 1989. Nici în URSS, nici în Cehoslovacia, în Cuba sau Ungaria socialistă. În  China comunistă nu există cenzură ? 
miercuri, 11 martie 2015

”Am găsit o ieșire din închisoare, o ușă care se deschide spre libertate…” este prima frază din carte. Eroii cărții sunt niște copii, adică Peter, fratele lui mai mare Hans, sora lui Tilte și Basker câinele lor, care, chiar dacă e un simplu animal și nu e om, nu are nici un motiv să nu facă parte din gașcă. Acțíunea se petrece pe insula Finø din Danemarca, într-o comunitate de oameni în care toți se cunosc bine între ei. Conflictul este creat de dispariția părinților copiilor. Pe măsura desfășurării căutărilor părinților lor, în scenă apar fel de fel de personaje și se dovedește că părinții erau mai nesăbuiți decât niște adolescenți. 

 Personajele au aspect duplicitar: contele Rickardt Tre Lover, proprietarul unui castel ca-n basme, nu e de fapt un aristocrat, ci un drogat devenit terapeut; Leonora Ganefryt, specialistă IT, trăiește  ca o călugăriță tibetană dar are în același timp și o afacere de consiliere sexuală;  Kalle Kloak, un vidanjor de meserie se îmbogățește și devine nobil; și mai sunt o serie de personaje foarte pitorești și colorate, de profesii din cele mai ciudate sau religii diverse. Traiul tuturor acestora pe un teritoriu destul de mic nu se poate să nu ducă la diferite conflicte și ciocniri de interese și scopuri în viață. Iar prin cadru trece din când în când cadavrul bătrânei Vibe din Ribe, deghizat cu ochelari și pălărie, personaj care din prima clipă în care este luat drept viu intră într-o ecuație din care este imposibil să mai iasă și să pară ceea ce era – o femeie moartă.  

Acțíunea este povestită de Peter,  băiatul care are doar 14 ani. Tatăl lui Peter este preot iar mama organistă la biserică. Ca toate personajele din carte și tatăl are mai multe valențe; nimeni nu se limitează la o singură profesie. Tatăl lui Peter uzează de fel de fel de tertipuri pentru a-și întări efectele predicilor lui, iar mama are acasă un atelier plin cu scule diverse pe care le folosește cu abilitate. Astfel că orga din biserică poate să înceapă să cânte atunci când preotul  își rostește predica, cu toate că la clape nu se află nimeni, sau la o înmormântare când preotul spune : ”Și din pământ iarăși te vei reîntrupa” se ridică un abur alb din mormânt.  

După ce părinții copiilor dispar și ei fac diverse investigații, încep să descopere fel de fel de manevre dubioase ale părinților. Copiii se văd nevoiți să apere cu dinții reputația și moralitatea părinților lor. Aceștia din urmă sunt paznici de elefanți; dar noțiunea de elefant este un simbol pentru problemele lor. Povestea este foarte palpitantă și cartea aduce a roman polițist. Se produc tot felul de încurcături, dar personajele parcă le caută cu lumânarea.  

Dacă te distanțezi puțin de acțiunea cărții și privești lucrurile de undeva de deasupra, nu se poate să nu te gândești la neastâmpărul vechilor vikingi care porneau tot timpul în aventuri pe cât de nesăbuite pe atât minunate; mergeau mereu pe urma propriilor visuri. Cartea este plină de umor și lectura oferă multă plăcere și creează dependență. Danezii au o nostalgie aparte legată de călătorii și aventuri; dau senzația că fericirea nu înseamnă  în niciun caz să te lăfăi la soare sub umbreluțe colorate, ci să înfrunți mereu furtuni și greutăți; convingerea de reușită și victorie este nestrămutată.
luni, 9 martie 2015

Arseni, eroul cărții, este un vindecător din secolul  al XV lea din Rusia. El este crescut și educat de bunicul său Hristofor, un om evlavios și bun cunoscător al virtuților de vindecare ale plantelor. Viața lui Arseni se desfășoară cu o mare intensitate și dăruire față de oameni, sacrificând totul pentru alții, neacordându-și nimic pentru el. Când pătrunde ciuma în ținutul în care viețuiește, în satul Rukina din ținutul Belozersk, el se duce în fiecare casă și tratează bolnavii, nesocotind primejdia de a lua și el boala. Arseni salvează viețile soției și fiicei cneazului Mihail din Belozersk.  Primește drept răsplată găzduire în palatul demnitarului și multe bunuri pentru el.
 
 Dar Arseni  constată că pe măsură ce trăiește în condiții materiale tot mai bune, puterea sa de vindecare  slăbește. Ispitele cărnii încep să-i devină dușmani și începe să se ferească de ele; și era vorba doar de haine confortabile și nici pomeneală de alte desfătări păcătoase, de chefuri, băutură sau femei la care se dedau alți confrați, oameni dezmățați care nici măcar nu se spovedeau și p-ormă se mirau că nu mai puteau fi salvați când cădeau în ghearele bolii. Arseni avea vocația de sfânt, de a trăi în curățenie și lipsă de păcat. El era de origine socială foarte modestă, făcând parte din rândul populației rurale sărace.  

Este interesant că această pătură majoritară de oameni din Rusia avea în întregime conștiința păcatului și a vinovăției; mai ales cei foarte păcătoși, bețivi și desfrânați, erau chinuiți de gândul păcatelor și de frica de Dumnezeu; comparativ cu aceiași categorie socială din Occident, rușii erau mult mai evlavioși; mai mult decât atât, omul rural apusean era complet absorbit de dorința de a se căpătui, de a o duce cât mai bine,  iar credința era o preocupare de duminică; niciun țăran din țările Europei, după ce și-ar construi o casă trainică, n-ar avea mustrări de conștiință că-și răsfață corpul pe saltele moi; mai mult decât atât, dacă ar vedea cum se caină pentru păcate țăranul rus ar zice clar că-i nebun.  

Arseni, care ajunge și la Veneția în peregrinările lui, admiră imensele și mărețele catedrale apusene, dar spune că preferă bisericuțele mici și calde din Rusia unde te simți mai aproape de Dumnezeu. În plus, mulțimea de reguli care trebuie respectate strict în țările catolice separa net modul de a privi viața în Rusia, unde superiorul îți putea ierta ușor nerespectarea unor condiții pentru a ocupa o funcție sau ceva similar; Arseni devine călugăr la mânăstirea Sfântul Kiril datorită faptului că starețul îi trece cu vederea lipsa a celor șapte ani vechime cerută de regulile mânăstirii. 

 Întâlnind un grup de lucrători forestieri  Arseni se întreabă de ce aceștia sunt întotdeauna triști și posomorâți, în timp ce luntrașii și marinarii din Italia erau întotdeauna veseli și exuberanți; dar Arseni pune totul pe seama climei, care modela caracterele și temperamentul. Arseni își iubește   necondiționat confrații și suferă pentru ei.  

Autorul plonjează de multe ori din secolul al XV-lea când se petrece acțiunea, în zilele noastre, construind falii ciudate de timp. Multe pagini par a fi scrise de Dostoievski, altele de Mihail Bulgakov. Prin personajul Arseni (devenit Ursin, apoi Ambrozie și la sfârșit Laur) Evgheni Vodolazkin ilustrează foarte bine ceea ce se numește sufletul rus; patimile omului rus sunt morale, în comparație cu cele ale omului occidental care sunt imorale. 

Personajele sunt foarte vii și convingătoare, șfâșietoare aș putea spune.Iar lectura cărții ne lasă  o melancolie aparte, ca în urma unui vis frumos și trist.
miercuri, 4 martie 2015


O  fostă vedetă rock, Ritchie Shepherd, bărbat cu soție și copii, are o relație cu o minoră. Îi cumpără fetei un apartament,  cadouri, se furișează de la serviciu ca să fie împreună cu ea. La un moment dat își pierde telefonul care este găsit de fiica sa cea mică. Pe telefon sunt mesaje într-un limbaj indecent. Tensiunea scrierii se creează și crește treptat, pe măsura narării faptelor. 

 Shepherd este producător. El are o soră, Bec, care este om de știință; ea a descoperit un vaccin contra bolilor tropicale. Bec, sora lui, are un prieten, Val Oatman.  Acesta este respins de Bec în tentativa lui de a se căsători cu ea și încearcă să se răzbune. Val Oatman  înființează o agenție prin care diferiți oameni sunt șantajați că se va comunica opiniei publice o faptă odioasă din viața lor, nefiind iertați decât dacă livrează la rândul lor un mare secret din viața cuiva apropiat. Shepherd cade în capcana acestui om și, ca să scape de oprobiul public, începe să-și spioneze sora. Este analizată și relevată ticăloșia unui sistem pus pe roate de Val prin care un om țintă este obligat să devină și el un ticălos în legătură cu o rudă apropiată. Este un mecanism de propagare a delațiunii și josniciei, asemănător cu metoda folosită de Securitatea română,  prin care niște oameni prinși cu ceva erau obligați să devină turnători pentru alte persoane înrudite sau apropiate.  

Acțiunea se extinde pe multe paliere, antrenând multe personaje și piste noi de desfășurare. Tatăl lui Shepherd  și a lui Bec fusese torturat și ucis în timpul unor lupte ale englezilor cu irlandezii. Asasinul făcuse ani mulți de închisoare și fusese eliberat la ispășirea pedepsei.  Shepherd  vrea să-i ia un interviu ucigașului tatălui lui, fiind obsedat totodată de iertarea acestuia. Asasinul este un fanatic care nu-și regretă fapta. Bec, sora lui Shepherd, nu este de acord cu iertarea omului. Există oameni care nu pot fi iertați pentru faptele lor, sau capacitatea noastră de a absolvi pe cineva de vinovăție este prea limitată?  

Probleme ale vieții de zi cu zi sunt puse pe tapet cu un ritm alert, iar faptele relatate te țin încordat, stimulându-ți pofta de a afla mereu ce se-ntâmplă mai departe. Autorul ne desfășoară în fața ochilor o avalanșă de întâmplări, relații între personaje, tensiuni și conflicte foarte bine redate, cu forță narativă remarcabilă. Este un roman complex și dens, tulburător și emoționant.
luni, 2 martie 2015

Cu toate că titlul romanului, Căpitanul Mihalis, trimite exclusiv la figura legendară a unui luptător cretan contra turcilor, cartea este o frescă a societății insulei Creta din perioada sfârșitului secolului XIX când teritoriul era dominat de turci. Dar cartea are și un subtitlu: ”Libertate sau moarte”. Viața de zi cu zi este redată cu minuțiozitate și culoare; amestecul de rase, obiceiuri și tradiții creează un spectacol deosebit de viu și interesant; grecii și turcii trăiesc laolaltă în orașul Megalo Kastro  (Iraklion de astăzi) făcând din această așezare  o reședință cosmopolită, în care musulmanii și creștinii își împletesc destinele și își urmează fiecare traiectoria rasei, încercând să fie cât mai fidel neamului său și în același timp să conviețuiască pașnic cu ceilalți; numai că există doi filoni puternici de conflict; dragostea pentru Creta a creștinilor greci și firea de stăpânitori a turcilor.
 
E adevărat că în Megalo Kastro sunt mai mulți cretani creștini cu locuințe și familii vechi, pe când turcii sunt veniți în insulă și puțini au familii și case; cei mai mulți turci sunt nizami, soldați în slujba sultanului, sau  demnitari  cu misiune cum era pașa însărcinat cu guvernarea insulei din partea Turciei. Sigur că în munți există și sate turcești sau cretane, separate. O importanță mare în treburile obștești o aveau preoții ortodocși, mitropolitul și stareții diferitelor mănăstiri, care erau respectați și de oficialitățile turce. Deși viața din oraș se desfășura pașnic, cu mici ocheade urâte aruncate reciproc între turci și cretani, uneori răbufneau răfuieli care arătau că flacăra se află doar la capătul fitilului. Căpitanul Mihalis pentru care ura pentru turci era religia lui de bază, îl apucă pe căpitanul turc Nouris de brăcinare și-l aruncă pe acoperișul unei prăvălii.
 
 Căpitanul Mihalis avea un cult pentru oamenii viteji; era gata să admire oricând un turc mai mult decât un cretan dacă otomanul era mai curajos și mai bun luptător; așa era cazul și cu Nouris pe care Mihalis și-l face frate de cruce; dar cretanii nu se puteau să se abțină de la sfidarea turcaleților; unul dintre căpitanii creștini își duce măgarul în geamie și-l pune să se închine. Pașa pune la cale în secret  un masacru al creștinilor și mulți civili sunt uciși cu sânge rece. Căpitanii cretani, Mihalis, Polyxinghis și alții se retrag în munți și pregătesc o rezistență armată.
 
Cu toate accentele de tragism există și pagini de o mare savoare comică, precum prezentarea celor trei căpitani bătrâni în fața mărețului muribund Siphakas, cel de 100 de ani. Căpitanii sunt niște veritabili eroi plin de fapte de vitejie, dar se sprijină unul pe altul să nu cadă din picioare și expunerea întâmplărilor lor glorioase par ridicole ieșite  din gura unor moșnegi care se scapă pe ei în nădragi.
 
Pănă la urmă luptătorii greci din Creta primesc vești proaste din partea Greciei mamă și dinspre cancelariile apusene, în sensul că sunt anunțați că nu pot fi ajutați în eforturile lor de a se elibera de jugul turcesc. Dar căpitanul Mihalis și tovarășii lui nu cedează și nu coboară din munți. Se primește în insulă consemnul de a se face pace între cele două seminții ( greacă și turcă).Pașa  otoman și mitropolitul cretan se întâlnesc pentru a discuta pacea,  iar scena este realizată cu un mare umor , caracterizând foarte bine  tot Orientul, cu lentoarea lui, cu nepăsarea lui, cu indolența lui : ” Se ivi cucul din ceas și șuieră ora. Afară vântul de miazănoapte se înteți și răscoli frunzele în curte[…] Intră motanul casei, lung, mustăcios, cretan neaoș, sări pe genunchii mitropoliltului, se încolăci la pântecele lui, se încălzi, toarse mulțumit  și adormi. Apăru din nou cucul, fluieră din nou ora. Arhondoula, neliniștită,puse urechea la ușă, dar nu auzi vorbe, numai două sforăituri lungi, pline de voie bună, una gravă ca o tobă, cealaltă ascuțită, veselă,ca o trompetă.” De o parte și de alta a celor două nații s-au comis omoruri îngrozitoare, acte de cruzime împotriva civililor, nedreptăți strigătoare la cer; iar cei doi bărbați reprezentând etniile combatante  din Creta nu stabilesc nimic, nu analizează nimic, nu hotărăsc detaliile necesare…
 
Kazantzakis zugrăvește caracterele căpitanilor Mihalis,a bătrânului Siphakas și ale altor luptători cretani de parcă aceștia erau niște statui din stâncă, cu toate că  erau oameni cu slăbiciuni și patimi ca oricare ființă umană. Personajele capătă măreție și dimensiuni de legendă. Talentul și forța de creație a lui Kazantzakis sunt atât de mari încât el reușește să  ne redea cu o remarcabilă  putere de sugestie figurile acelor oameni deosebiți  din acele vremuri ;  parcă le-am vedea în fața ochilor…