Doctor Faustus – de Thomas Mann

Cu o minuţiozitate extraordinară sunt precizate toate împrejurările în care s-a născut Adrian Leverkühn, familia, anii de şcoală, preocupările, pasiunile, framântările copilăriei, adolescenţei, amintirea profesorilor cei mai de seamă printre care se distinge Wendell Kretzchmar care preda muzica şi era o somitate în domeniu. Adrian era un tânăr de o mare moralitate şi timiditate, determinate în mare parte de puternica sa spiritualitate, care intra în contradicţie cu cerinţele trupului.

Ajungând la un moment dat la Leipzig – Adrian a călătorit mult în tinereţea sa – îi cere hamalului care-i căra bagajele să-i găsească urgent o gazdă fiind epuizat după drumul făcut şi nimeşte într-o casă deochiată! El îi descrie faza într-o scrisoare către prietenul său Zeitblom :Mi-ascund emoţia încremenit, privesc în jur şi văd un pian deschis, un prieten, mă reped furtună peste covor drept la el şi, din picioare, atac două-trei acorduri, le mai ştiu şi acum pentru că aveam ideea sonoră în gând […] luminându-se ea în ruga sihastrului în finalul de la Freischütz […]. În vremea asta numai ce se apropie de mine o ocheşică, într-o corseletă spaniolă, cu nasu-n vânt, cu gura mare şi ochii ca migdala, Esmeralda, şi cu braţul mi-atinge leneş obrazul. Mă-ntorc, zvârl scaunul deoparte cu genunchiul, îmi croiesc drum îndărăt peste covor prin iadul desfătărilor, pe lângă ţaţa flecară, trec prin vestibul şi cobor în stradă fără să ating măcar parmaclâcul de alamă.

Aflat mai târziu în Italia, în pensiune la Manardi, are loc întâlnirea cu diavolul. Discuţia lui Adrian Leverkühn cu diavolul, redată sub formă de dialog reprodus după notiţele secrete ale viitorului mare compozitor, sunt de un mare dramatism, concentrare de idei, concepte şi mai ales dispute pe teme religioase, muzicale şi ale artei în general şi ale talentului individual în special. În mod paradoxal şi ironic, diavolul insistă pe valoarea inspiraţiei venită de la Dumnezeu şi blamează eforturile şi rezultale datorate exclusiv transpiraţiei bietului creator muritor.

Pe scurt, el se angajează să-i dea lui Adrian inspiraţia divină fără de care nu se pot crea opere nemuritoare. Leverkühn avea 21 de ani şi diavolul îi mai dă 24 de ani de viaţă, după care va veni să-l ridice. Dar în aceşti 24 de ani nu-i va lipsi bogăţia şi gloria şi va realiza nişte lucrări muzicale de excepţie.

Diavolul îi pune însă nişte condiţii „determinate de zeul legitim al infernului. Îi interzice iubirea, pentru că încălzeşte.” Viaţa ta trebuie să fie rece – de aceea n-ai voie să iubeşti pe nimeni.” îi spune el. „Iluminarea îţi lasă puterile spirituale absolut intacte, ba chiar ţi le stimulează uneori, încât ajung la clarviziuni extatice – şi de unde să fie stoarse, la urma urmelor, dacă nu din scumpul tău suflet şi din nepreţuita–ţi viaţă sentimentală?”

Adrian Leverkühn acceptă pactul cu diavolul fiindcă vicleanul nici nu-i lasă timp de gândire. Lucrurile încep însă să-i meargă foarte bine. Compoziţia lui Apocalipsa cum figuris – omagiu adus lui Dürer are un succes imens în epocă şi-l aşază pe piedestalul celebrităţii. Dar interdicţia de a iubi îi aduce necazuri. Se îndrăgosteşte de o femeie extraordinară, Marie Godeau, dar din păcate de aceeaşi femeie se amorezase şi prietenul său cel mai bun, Rudolf Schwerdtfeger.

Rudolf era un mare violonist şi un bărbat fermecător, cu mare succes la femei, acaparat de Ines Rodde, soţia unui anume doctor Helmut Institoris, estet, istoric de artă, docent la şcoala Politehnică. Adrian îl roagă pe Rudolf să facă demersuri pe lângă Marie Godeau în intenţia de a se căsători cu ea. Dar femeia celebră şi frumoasă se îndrăgosteşte de Rudolf şi declară că nu-l iubeşte pe Adrian.

Încurcătura se termină dramatic fiindcă Ines Rodde îl omoară pe Rudolf, din gelozie. Dar Adrian Leverkühn rămâne fără să ajungă la soţia pe care o dorise şi fără prietenul său cel mai bun. Îi rămâne numai muzica. El continuă să compună lucrări extraordinare, una după alta, ajungând cel mai mare şi adulat compozitor din epocă.

El compune Lamentările lui Faustus, o muzică stranie cu uriaşe efecte de contrast, cu o intrare tragică a corului a capella care are maximum de forţă după coborârea lui Faust în infern, piesă orchestrală pentru grand-ballet şi un galop de o fantastică multiplicitate ritmică – o explozie de lamentări după o infernală orgie de veselie.

Dar nisipul din clepsidră se scursese şi tocmai când Adrian Leverkühn convocase la reşedinţa sa elita societăţii culturale pentru a-şi prezenta lucrarea – ultima (după cum singur declara), viaţa lui se sfârşi exact la termenul prevăzut de Satana.

Cartea lui Thomas Mann schimbă sensul de slăbiciune şi decădere a puterilor asociat noţiunii de bătrâneţe, cu cel al unei forţe extraordinare de creaţie, romanul fiind scris la varsta de 68 de ani.