Farmecul Orientului sau lenea noastră de toate zilele

În sâmbăta care a trecut am ieşit în faţa blocului uitându-mă în jur cu speranţa să găsesc ceva de care aveam nevoie  (în loc să-mi fac un poem de sâmbătă !). Pe alee venea administratorul însoţit de o femeie în vârstă, colocatară.

-   N-aveţi o cheie franceză ? am întrebat eu.

-   Nu, se repezi femeia să-mi răspundă. Mai folosiţi şi produse din producţia noastră, că d’aia am ajuns în criză !

Un bărbat care tocmai sosise în parcare cu maşina lui mă auzise şi-mi spuse că are el acasă o cheie franceză. M-a invitat la el. În apartamentul lui  era un praf care vorbea clar despre faptul că acolo nu se folosise niciodată aspiratorul sau mătura.

Dintr-o dată mi-au venit în minte nenumăratele descrieri ale Bucureştiului vechi, în care gunoiul se depozita la porţile vilelor sau ale  palatelor – nu mai vorbesc de periferiile săracilor unde se ridicau munţi de gunoaie. Lăfăiala în murdărie în locul şmotrului pentru curăţenie prezintă şi avantaje. Ce este mai plăcut decât să zaci într-un şezlong cu o sticlă de bere în mână?

Dar nu în mână, ci depusă alături pe o măsuţă. Pe o măsuţă ?! Adică să te ridici, să faci trei paşi să iei măsuţa în braţe şi să o pui lângă tine ?! Doamne fereşte ! Transpiri numai la ideea respectivă ! Depui sticla pe jos, doar ajungi până la ea. Nu merită să te oboseşti pentru nişte lucruri trecătoare.

Mai precis, pentru nimic, deoarece toate lucrurile sunt efemere pe lume. Singurul aspect cert este că stai cu fundul pe scaun.  Adevărul acesta nu ţi-l poate lua nimeni, pe când dacă mişti şi un deget cine ştie ce vază poţi să spargi  şi toată liniştea ta s-a dus naibii!

În cartea „Călători străini prin ţările române” se relatează, printre multe altele, o întâmplare. În secolul al XVII –lea două femei din înalta societate boierească, una locuind la Paris cu soţul ei, alta în Bucureşti, aveau un amant comun. Amândouă erau foarte libertine în purtări şi în vorbire.

Amantul, un tânăr de bani gata, afemeiat şi cartofor, dăduse de belea : omorâse pe cineva într-un fel de duel şi urma să fie condamnat. Femeia de la Paris începuse să plângă amarnic. Cea din Bucureşti îi spuse că va lupta pentru eliberarea tânărului.

”Cum să intervii dacă a intrat în ghearele justiţiei ?” se lamenta cea de la Paris. „Stai dragă, la noi nu e ca la voi !” o calmă cea din Bucureşti. Punându-şi la bătaie toate armele de care  dispunea – se pare că era o femeie foarte frumoasă şi influentă – românca obţinu eliberarea tânărului. Apoi ea îi spuse celei din Franţa : „Vezi, aici în Orient, se  produc şi minuni !     ”