Drumul – de Cormac McCarthy

Un bărbat şi copilul său străbat un ţinut friguros şi duşmănos în intenţia de a se îndrepta spre sud. Nu se explică nimic cu privire la faptul că zona traversată de cei doi părea devastată de un cataclism. Nu ştim numele bărbatului şi al copilului. Descrierea cuprinde foarte multe amănunte ale îmbrăcăminţii lor, a modului cum caută mâncare într-o lume pustiită de o nenorocire, a unei lupte pentru supravieţuire.

Tatăl şi fiul vorbesc despre foame, despre moarte. Pe drumul pe care-l străbat, apar fel de fel de primejdii.Autorul ştie să creeze suspansul. Cititorul este surprins de situaţiile neobişnuite, exagerate. Grupuri de oameni cutreieră ţinutul ca nişte haite. Sunt canibali. Bărbatul şi copilul pătrund într-o  casă ce părea părăsită, dar găsesc în pivniţa acesteia o mulţime de oameni goi care tocmai devoraseră un confrate.

Descrierea este scabroasă. Trupul nu mai avea mâini şi picioare şi era mânjit de sânge. Nu se specifică timpul acţiunii, dar existau camioane, automobile iar la un moment dat cei doi găsesc un tren. În drumul lor găsesc un băieţaş singur. Era clar că băieţaşul era o pradă sigură pentru haitele de canibali .

Adică de oameni contemporani cu tehnica actuală, dar complet dezumanizaţi. Aveau arme de foc. Şi bărbatul avea un pistol cu două gloaţe. Puştiul îl roagă pe taică-su să-l ia cu ei pe băieţaşul singur, să-l salveze. Tatăl nu acceptă. Abia se pot descurca ei. Trec prin fel de fel de întâmplări de o duritate nemaipomenită.

Din când în când nimeresc câte-o casă părăsită în care rămân două–trei zile; acolo găsesc conserve şi reuşesc să se mai întremeze. Tatăl primeşte o săgeată în picior. Este culmea nenorocirii. Nu vă mai spun ce se-ntâmplă mai departe.

Cartea este foarte apăsătoase. Însă lipsa unei explicaţii cât de cât mai clare  arată că McCarthy se cam joacă puţin cu cititorul . De fapt subiectul este supravieţuirea unor oameni după un război atomic. Dar nu se spune nicăieri acest lucru.

Este un roman fantastic. Dar nu este asemănător cu Eseu despre orbire de Jose Saramago unde cataclismul este declanşat de orbirea bruscă a populaţiei, ci de o cauză pe care poţi doar să ţi-o imaginezi. Procedeul este la limita veridicităţii.

Poţi să-ţi spui în sinea ta: aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată. Pe când orbirea bruscă inventată de Saramago este similară cu multe molime cu care s-au confruntat deseori oamenii în istorie. Însă talentul de a reda nişte situaţii limită este incontestabil la Cormac McCarthy. Scenele sunt atât de bine realizate încât parcă le vezi pe un ecran cinematografic (sau pe ecranul minţii).